Legenda lui Gratian GRATIAN - omul lup Motto: "Omul e egal cu Dumnezeu la infinit" - Gratian
Nu stiu daca oamenii din satul Izbuc isi mai aduc aminte de Gratian Florea si cum il mai percep acum: prostul satului, un nebun, o fiinta magica? Prin sat umbla vorba ca la Gratian cordonul ombilical nu a vrut sa se rupa pana cand moasa nu a invocat pricoliciul de lup. A fost un moment hotarator pentru viata acestuia.
In aceasta existenta impovarata, Gratian reusise sa gaseasca un sens, chiar si in rol de varcolac al satului.
Documentarul lui Thomas Ciulei (productie 1995) contureaza portretul unei persoane deosebite, pe muchia dintre geniu si nebun. Gratian era fiu de preot, dar pentru ca parintii il blestemasera, iar casa lui era bantuita, ajunsese un cersetor si se mutase intr-o cocioaba (fara apa si fara caldura).
In acest documentar, regizorul l-a urmarit pe Gratian prin drumurile sale in padure ori cu sacul, pe la vecini, filmand in alb si negru, adaugand comentariile din off ale lui Gratian si parerile satenilor.
Practic, tema documentarului este o lume inteleasa prin ochii unui individ pe care societatea l-a plasat la marginea ei.
Gratian povesteste despre Dumnezeu, despre distantele care tind spre infinit si despre dorinta sa de a elucida "smecheria" cu infinitul. Se vede pe sine ca un calator prin univers, care va trece la un moment dat pragul vietii pamantesti, iar atunci esenta sufletului sau se va contopi cu Dumnezeu.
Perspectivele asupra lui Gratian difera: in timp ce unii sateni citesc personajul prin prisma legendei, altii incearca sa treaca dincolo de aparente, sa gaseasca rostul omului pe pamant. Regizorul comenteaza subtil legenda si superstitiile: la un moment dat il vedem pe Gratian cum isi pune niste jambiere de plastic ca sa nu-l muste cainii... tocmai pe el, puiul de lup!
Thomas Ciulei a fost atat de respectuos cu personajul incat a lasat misterul intact, cu riscul de a-si dezamagi spectatorii.
Scurtmetrajul a fost distins cu Premiul Criticilor Germani (Duisburger Filmweek, 1995), Mentiunea Joris Ivens (Cinéma du Réel, Paris, 1996), Premiul Orasului München (1996), Premiul pentru interpretare creativa a unui mit (Estonia, 1996) si a fost difuzat de posturile Arte, ZDF, 3SAT, TVR.
Legenda cuvântului „Drăgoteni”
Multe poveşti se nasc în jurul oricărei aşezări omeneşti cu privire la formarea acesteia, originile locuitorilor şi numelui, care de cele mai multe ori defineşte caracteristicile locului. Una dintre poveştile cele mai drăguţe şi care merită pomenită, nu neapărat datorită conţinutului ci ca şi dovadă că fiecare dintre noi, legea firii probabil, dorim să fim urmaşii unor persoane care au avut calităţi extraordinare, fie ele bune sau rele, este cea despre care vom lectura în rândurile următoare ale acestei publicaţii.
Se spune că în vremuri de demult pe aceste locuri trăiau nişte hoţi, numiţi de unii, sau haiduci, spuşi de alţii. Aceştia ar fi făcut parte din neamul Dăneştilor. Şi astăzi în sat sunt familii cu numele de Dan care, potrivit legendei ar fi urmaşii acestor hoţi. De la aceştia şi-ar fi tras şi numele satul Drăgoteni.
Prin acţiunile şi activităţile lor şi-au atras ura şi represariile autorităţilor. Acestea ar fi încercat în mai multe rânduri să-i prindă şi să-i pedepsească dar fără succes. Terenul şi pădurile ce i-au înconjurat i-au protejat, ştiind să profite de mediul înconjurător din plin.
Văzând acestea şi hotărâţi totuşi să termine cu neamul Dăneştilor, autorităţile au dat foc pădurilor şi aşezărilor existente. Din acel moment nu se mai ştie nimic de soarta lor. Se ştie doar că Drăgotenii au existat şi mai departe, satul dăinuind în timp, iar pe seliştea produsă de foc s-a format un nou sat numit „Sălişte”, în speţă vorbim de satul vecin Sălişte de Pomezeu – sat cu care drăgotenii au avut întodeauna relaţii de vecinătate foarte bune.
Hoţii au dispărut cu totul de pe aceste locuri iar cei care au dăinuit au fost oameni cinstiţi, harnici, curajoşi, buni gospodari, plini de voie bună, răbdători, darnici, drepţi, credincioşi şi cu frică de Dumnezeu.
Cei care vin şi azi în Drăgoteni îi vor găsi pe urmaşii dăneştilor păstrând caracteristicile pomenite mai sus şi urând cu drag un „Bine aţi venit!”.
Legenda Graului
Spun batrânii din sat o poveste pe care o stiu de la mosii lor, cum ca ar fi trait oamenii din Meziad în pestera în vremurile de demult. Acolo-si aveau casa si masa si traiau din vânatul salbaticiunilor padurii, pe care le prindeau cu capcane sau cu arcul cu sageti. Si era printre ei o fata pe care o chema Florica (sic).
Într-o zi a alunecat de pe o stânca si si-a rupt un picior, asa ca n-a mai putut merge la vânatoare cu ceilalti oameni. Statea singura în gura pesterii si s-a târât sa ajunga afara la soare, lânga stânca de la intrare. Stând ea acolo, a vazut o pasare asezata pe o creanga de fag. A pus mâna pe o piatra si a azvârlit-o, ca sa loveasca pasarea. N-a nimerit-o, iar pasarea, speriata, a zburat. Florica a vazut ca atunci când s-a speriat pasarea din cauza pietrei, a scapat ceva din clont. S-a tras pâna acolo si a gasit o samânta de buruiana cum nu mai vazuse pâna atunci. Semana cu samânta ierbii, dar era mult mai mare. Atunci i-a sapat cu un surcel o groapa în fata de soare si a pus samânta acolo. A adus apa în pumni si a udat-o. A udat-o asa în fiecare zi, pâna când a crescut mare si a facut spic. A luat câteva boabe, le-a frecat în palma si a început sa le mestece. A vazut ca-s bune. Atunci le-a semanat iar pe celelalte si a avut si mai multe seminte. Au vazut si ceilalti oameni ca sunt bune si au început sa caute locuri pentru semanat.. Cu cât se înmulteau boabele, cu atât le trebuia mai mult pamânt, asa ca au parasit pestera si au început sa-si ridice colibe lânga holde. Samânta aceea era de grâu si asa a aparut pentru prima oara la noi si i-a scos pe oameni din pestera.”
Zamolxis
De-alungul timpului, Zamolxis (sau Zamolxe) a fost considerat zeul unic si suprem al getilor, patronul imparatiei mortilor dar si zeul geto-dac al cerului si al luminii (Gebeleizis).
Herodot, in "Istoriile" sale, a furnizat cele mai pretioase informatii despre Zamolxis si credintele getilor. El relateaza ca getii "cred ca nu mor si ca acel care dispare din lumea noastra se duce la zeul Zamolxis. Unii din ei ii mai spun si Gebeleizis". Descrie apoi ciudatul ritual savarsit de geti, "tot la al cincelea an", prin care un sol este trimis la Zamolxis pentru a le exprima doleantele.
Istoricul zice de Zamolxis ca ar fi fost un simplu muritor, rob a lui Pitagora in Samos. Ajungand liber si dupa ce a strans mari bogatii, acesta se intoarce in patria sa si construieste o casa pentru adunarile barbatilor. Aici, ii primea pe fruntasii tarii si benchetuiau, invatandu-i ca nici el si nici oaspetii sai nu vor muri, ci vor merge intr-un loc unde vor trai de-a pururi si vor avea parte de toate bunatatile.
Pentru a demonstra cele sustinute, Zamolxis cladeste o locuinta subpamanteana, unde se retrage vreme de 3 ani si apare abia in cel de-al patrulea an.
Doctrina lui Zamolxis a inspirat dacilor cautarea mortii eroice, lipsa de teama inaintea mortii, moarte care era privita ca o trecere, o etapa sacra in calea spre nemurire, spre renastere.
Strabon scria ca cel dintai si cel mai mare dintre regii din Tracia, Burebista, impreuna cu marele preot Deceneu, a condus statul dac, indemnand supusii la "abstinenta, sobrietate si ascultarea de porunci", defapt o serie de legi numite "Belagine".
Aceste legi, daruite dacilor de catre Zamolxis, erau considerate legile armoniei cosmice si a armoniei trupului cu sufletul.
Diodor din Sicilia, scria ca Zamolxe ar fi mostenit belaginile de la zeita Hestia, fiica lui Cronos, protectoarea focului si a vetrei.
Platon si Socrate spuneau despre belagine ca sunt defapt "vorbe frumoase care fac intelepciunea sa se nasca in sufletele oamenilor". Legile frumoase sau "Lex antiqua Valachorum", sunt amintite si in documente istorice din Transilvania, Tara Romaneasca, Moldova, Polonia si Ungaria.
Filozof prin vocatie, constructor din pasiune, legislator prin convingere, medic prin necesitate, Zamolxis a facut din neamul sau un popor de nemuritori.
Mitul Uriasului din Muntii Apuseni
Legendele si basmele romanesti vorbesc destul de frecvent despre uriasi. In mitologia populara, uriasii sunt fapturi lenese, puse mereu pe harta, cam greoi in gandire, razbunatori si sangerosi. Dar sunt si pobesti care arata o alta fata a uriasilor: fapturi cu capacitati fizice si psihice iesite din comun, constructori extraordinari ai cladirilor colosale.
In Romania, exista nenumarate marturii despre o civilizatie a uriasilor. Practic, fiecare zona a tarii are povesti despre eroi de staturi formidabile, novaci, cum li se spune in unele locuri.
In zona Bihorului, se povesteste din batrini ca Decebal a fost de acord sa-i lase sa traiasca in Muntii Apuseni, linistiti, cu conditia ca acestia sa-i pazeasca comorile.
Batranii din zona satului hunedorean Ardeu spun ca pe vremuri traia o familie de uriasi care a fost insarcinata de Decebal sa pazeasca un plug de aur in marime naturala, la care erau legati doi boi, tot din aur, si tot din marime naturala, piese la care capetenia dacilor tinea tare mult si pe care le-a ascuns intr-o pestera, a carei intrare a fost apoi zidita. Povestea a fost transmisa din tata in fiu, nefiind scrisa niciodata, si ca urmare nu se mai pastreaza prea multe amanunte legate de perioada istorica a intamplarii, ci doar fapte.
Legenda spune ca afland de comoara de sute de kilograme de aur, un grup de flacai ce doreau sa devina bogati peste noapte s-au incumetat in munti. Si-au luat cu ei sabii, coase, furci si tarnacoape, plus trei carute trase de boi, ca sa aiba cu ce-si cara inapoi prada. Pestera era pazita, cu randul, de tatal si fiul cel mare din familia uriasilor.
In ziua in care grupul de pradatori a ajuns in apropierea pesterii, de paza era fiul cel mare al uriasilor. Cu mancare la el, parintii l-au trimis pe cel mai mic. Acesta a uitat insa sa ia cu el si cele trei paini de care fratele sau avea nevoie ca sa se sature. Infometat, flacaul urias i-ar fi spus celui mic: "ramai tu aici ca eu ajung mai repede acasa si vin cu paine destula ca sa mancam amindoi".
Ceata de pradatori a ajuns la gura zidita a pesterii exact in intervalul in care mezinul familiei de uriasi era singur. Acesta nu stia de ce si de cine trebuie pazita intrarea in pestera. I-a vazut pe oameni agitandu-se cu furcile si sabiile in preajma lui si a crezut ca sunt, de fapt, niste jucarii. Distrat la culme, mezinul nu a observat cum, mai incolo, o alta parte din ceata a taiat un bou, a indesat in el otrava, dupa care l-a intins in fata lui. Infometat, micul urias n-a stat pe ganduri si s-a infruptat din mancarea otravita. La scurt timp, mezinul familiei de uriasi a murit.
Pradatorii au apucat sa sparga o parte din zidul care acoperea intrarea in pestera, dar dupa ce au intrat, tavanul s-a prabusit peste ei si au murit cu totii. Carutele cu boi au ramas afara. Cand s-a intors flacaul urias, a ramas mut de durere. A alergat acasa si i-a povestit mamei sale ce s-a intamplat cu mezinul. Uriasa n-a crezut pana cand nu a ajuns la locul cu pricina. A vazut ca cei care i-au omorit copilul au fost inghititi de pamant, insa, inebunita de durere, a inceput sa rascoleasca pamantul.
Batranii din Ardeu povestesc ca asa au aparut dealurile din zona si asa a fost scos la lumina calcarul de calitate pe care, de veacuri l-au folosit apoi pentru a face var, indeletnicirea lor de baza, pana in urma cu 20 de ani.
Etnologul Marcel Laptes explica aparitia si conservarea mitului uriasilor: Acesti uriasi nu erau personaje malefice. Ei ii pedepseau pe oameni daca acestia nu respectau un anumit regim de viata si erau proprietari ai comorilor naturii, pe care, desigur si le pazeau singuri.
La comunitatile izolate, cum sunt cele din Apuseni, oamenii traiesc intr-un mediu al misterului si al supranaturalului. Apropierea fata de natura a oamenilor de aici ii face mai usor sa creada in astfel de forte. Oamenii din aceste sate au un cu totul alt mod de a percepe mediul inconjurator. Pentru ei, absolut orice are viata si fiecare element are rolul sau bine stabilit in Univers, de la ultimul fir de iarba, pana la stelele de pe cer.
Legenda Sanzienelor
Noaptea de Sanziene reprezinta sursa celor mai multe mituri si legende romanesti. Pentru unii, noaptea de Sanziene nu reprezinta nimic, insa pentru altii, aceasta e o noapte in care stau cu sufletul la gura... acesti oameni sunt in mare parte, oameni superstitiosi.
Asadar, dintre toate miturile legate de noaptea de Sanziene doar cateva sunt mai credibile si reprezentative: in popor, se spune ca ziua de Sanziene este foarte scurta, datorita varcolacilor, niste creaturi inspaimantatoare, cu ochi de pisica, cap de lup si dinti foarte ascutiti. Acestia, se spune, mananca soarele, care dispare de pe cer. Pentru ca soarele sa revina pe cer a doua zi, oamenii fac seara descantece in jurul focului, dand foc unor cauciucuri pe care le arunca la vale, de pe deal, pentru a alunga spiritele rele. Tot atunci vrajitoarele care practica magia alba fac descantece la ochi de balta.
Cand frumoasa floare galbena a sanzienelor se deschidea, cei batrani stiau ca e noaptea Imparatesei – cum mai este numita Sanziana.
Alta legenda spune ca in ziua de Sanziene fetele singure trebuie sa "fure" busuioc sfintit de la preot, pe care si-l pun in san, pentru ca apoi, seara, sa si-l puna sub perna pentru a-si visa ursitul. In popor se crede ca Sanzienele sunt niste fete foarte frumoase, care traiesc prin paduri sau pe campii. Ele se prind in hora si "dau puteri" deosebite florilor si buruienilor, acestea devenind plante de leac, bune la toate bolile. Ele canta si impart rod holdelor, femeilor casatorite, inmultesc pasarile si animalele, tamaduiesc bolnavii, apara semanaturile de grindina.
Legenda Cicoarei
Cicoarea (numita popular si "dorulet") este o planta care creste prin fanete, locuri virane si pe marginea drumurilor, invocata in farmece de fetele nemaritate ca sa puna pe jar inima petitorilor. In trecut se credea ca tinerele care o puneau sub capatai impreuna cu camasa celor doriti ii vedeau in vis, iar cele care se afumau sau se spalau cu floarea de cicoare scapau de urat si de farmecele vrajitoarelor.
O frumoasa legenda din zona, asociaza cicoarea cu zana florilor care se spala cu roua inainte de rasaritul soarelui pentru a nu fi vazuta de cineva. Fiind zarita intr-o dimineata de Soare, acesta s-a indragostit de ea si a trimis doi luceferi s-o peteasca.
Zana pamanteana ii refuza spunandu-le: “Soare, sotior, E tot calator, Ziua peste sate, Noaptea peste ape!”
Suparat, astrul zilei o transforma in floare de Cicoare: “Lasati-mi-o in pace, Ca mi-o voi preface Floare de cicoare Cu ochii dupa Soare, Cand oi rasari, Ea s-o-nveseli! Cand oi asfinti, Ea s-a ofili; Cand oi scapata Ea s-a aduna”
De atunci se spune ca cicoarea sta tot timpul cu ochii dupa Soare pana toamna tarziu, iar florile ei se strang seara, la apus, si se desfac dimineata, la rasarit.
Legenda Martisorului
Cu totii stim ca de 1 Martie daruim martisoare sau primim mici simboluri ale primaverii, dar probabil putini dintre noi cunosc povestea martisorului ori s-au intrebat ce simbolizeaza si de unde a pornit obiceiul "purtatul martisorului"...
Legenda spune ca in urma cu foarte multi ani o femeie batrana care se numea Dochia avea o fiica vitrega pe care o ura. Intr-o zi de iarna cumplita Dochia i-a dat o haina foarte murdara cerandu-i sa o spele la rau pana devine alba ca zapada. Tanara fata a spalat-o mult timp, dar pe cat o spala ea mai tare, pe atat devenea haina mai neagra! Atunci a aparut un barbat care se numea Martisor si a intrebat-o de ce plange. Ea i-a povestit ce i se intamplat. Atunci Martisor i-a spus ca poseda o putere magica si i-a oferit o floare rosie si alba si a indemnat-o sa mai spele inca o data vesmantul si apoi sa se intoarca acasa. Cand a ajuns fata acasa panza era alba ca si neaua. Batranei Dochia nu i-a venit sa isi creada ochilor. Nu ar fi crezut ca fiica sa vitrega va reusi sa indeplineasca sarcina. Deodata a vazut floarea din parul fetei. De unde o ai? este inca iarna, o intreba batrana. Batrana crezu ca primavara a revenit si pleca cu turma pe munte. Pe drum vremea era frumoasa, asa ca a renuntat la cojoacele pe care le purta. La sfarsit a fost insa prinsa de burnita. Cand a ajuns in varf i s-a aratat Martisor:
- Vezi cat de rau este sa stai in frig si umezeala, tu, cea care ti-ai obligat fiica sa spele iarna hainele la rau? a grait el.
Apoi a disparut. Batrana a ramas singura pe munte, a venit gerul si impreuna cu oile au fost transformate in pietre.
Aceeasi legenda, dar sub alta forma, spune ca: Baba Dochia a avut un fiu care s-a casatorit impotriva dorintei ei. Pentru a-si necaji nora, intr-o zi rece de iarna, i-a dat acesteia un ghem de lana neagra si a trimis-o la rau sa-l spele, spunandu-i sa nu se mai intoarca pana cand lana nu devine alba. Fata a incercat sa spele lana, dar chiar daca degetele sale au inceput sa sangereze, culoarea acesteia ramanea tot neagra. De disperare, pentru ca nu se putea intoarce acasa la sotul iubit, a inceput sa planga. Impresionat de durerea fetei, Domnul Isus Cristos i-a aparut in cale si i-a dat o floare rosie, spunandu-i sa spele lana cu ea. Acesta nu este un fapt neobisnuit, pentru ca, in legendele romanilor, Isus insotit de Sfantul Petre apar des in vietile oamenilor pentru a-i ajuta la nevoie. Multumindu-i, fata a pus floarea in apa, a spalat-o si a constatat cu uimire ca lana s-a albit. Fericita ca a reusit sa duca la bun sfarsit aceasta sarcina grea, si-a indreptat pasii spre casa, unde nu a fost primita cu bucurie de soacra sa, din contra, auzind povestea fetei aceasta a acuzat-o ca Martisor (asa ii spunea fata, deoarece nu-l recunoscuse pe Isus) era iubitul ei. Dupa aceasta intamplare, Dochia a pornit impreuna cu turma sa spre munte, fiind convinsa ca primavara venise deja, altfel de unde ar fi putut Martisor sa aiba floarea? Pe parcursul calatoriei sale, si-a scos, rand pe rand, cele doisprezece cojoace pe care le purta, pana cand a ramas fara nici unul. Dar vremea s-a schimbat. Pe cat de frumos fusese la inceputul zilei, pe atat de urat se facuse acum. Ningea si totul incepuse sa inghete. Fara alte vesminte cu care sa se incalzeasca, Dochia a inghetat impreuna cu oile sale, transformandu-se, conform legendei, in stana de piatra. Rocile se pot observa si astazi pe muntele Ceahlau si sunt o marturie vie a acestui mit romanesc.
Legenda Bradului
Cu mult timp inaintea crestinitatii, pomii si plantele care ramaneau verzi peste iarna, aveau o semnificatie speciala. Oamenii obisnuiau sa atarne crengi deasupra usilor si ferestrelor, pentru a-i feri de spiritele rele, vrajitoare, fantasme si boli.
Despre originea bradului de Craciun, circula mai multe legende. Una din ele este legata de sfantul Bonifaciu, calugarul anglican care a randuit biserica crestina in Franta si Germania. Intr-o buna zi, el a dat peste un grup de pagani adunati in jurul unui stejar falnic, pregatindu-se sa aduca drept jertfa un copil zeului Thor. Pentru a salva viata copilului, Bonifaciu a pravalit stejarul la pamant cu o lovitura naprasnica de pumn. In locul acestuia a rasarit un bradut. Sfantul a grait catre pagani, spunandu-le ca bradutul este Pomul Vietii, inchipuind viata vesnica a lui Iisus Hristos.
O alta legenda povesteste despre un padurar sarac care, in ajunul Craciunului, a dat peste un copil pierdut si infometat. Cu toate ca era foarte sarac, padurarul i-a potolit foamea si i-a oferit adapost peste noapte. A doua zi cand s-a trezit, padurarul a gasit in usa colibei un pom minunat, cu ramurile scanteietoare. Baietasul infometat era, in realitate, copilul Iisus, iar pomul era rasplata data padurarului pentru fapta sa buna.
O a treia legenda spune ca Martin Luther, intemeietorul credintei protestante, se plimba printr-o padure, in ajunul Craciunului. In timp ce se plimba, a fost uimit de frumusetea puzderiei de stele, ale caror luminite sclipeau printre crengile brazilor. Atat de fermecat a fost de privelistea minunata, incat a taiat un bradut si l-a adus acasa, pentru familia lui. Pentru a sugera sclipirea stelelor, a atarnat lumanari de crengile bradutului.
Altii sustin ca bradul de Craciun si-ar avea originea intr-o piesa medievala de teatru care evoca. In Evul Mediu, majoritatea oamenilor nu stiau sa citeasca, si micile scenete de teatru erau mijlocul de propovaduire a invataturilor Bibliei. Piesa evocand Paradisul, care infatisa crearea omului si alungarea lui Adam si a Evei din Rai, se juca in fiecare an pe 24 decembrie, adica in plina iarna, ceea ce ridica o mica problema. Era nevoie de un pom cu mere, dar iarna merii nu dau fructe, asa incat se recurgea la o solutie de schimb. In locul lor se foloseau brazi, de crengile carora se atarnau mere. Paradisul
Mai exista o alta legenda care povesteste ca in secolul al VII-lea, un calugar din Devonshire a venit in Germania pentru a raspandi cuvantul Domnului. Se zice ca acesta s-a folosit de forma triunghiulara a bradului pentru a simboliza Sfanta Treime. In Europa in secolul al XII-lea, de Craciun, bradul era atarnat de tavan cu varful in jos.
Dar cea mai frumoasa dintre legende este legenda populara romaneasca care poveste ca "demult, tare demult, cand picioarele sfinte ale Domnului Iisus mai paseau pe acest pamant, s-a iscat din senin o furtuna, cum nu se mai pomenise. Grindina era cat oul de porumbel, vantul smulgea pietrele din loc, iar cerul se intunecase ca la venirea noptii, macar ca era miez de zi.
Iisus Hristos si Sfantul Petre tocmai se aflau atunci pe drum, la marginea unei paduri si au cerut adapost copacilor, care insa se ascundeau, care mai de care mai zgribuliti si mai infricosati. Mandrii stejari si fagi nu au vrut sa-i primeasca la adapostul lor, pentru ca abia isi puteau pazi frunzisul bogat de urgia cerurilor - unde sa-i mai adaposteasca si pe cei doi calatori? Merii si perii au spus ca trebuie sa-si apere fructele, salciile si plopii s-au facut ca nu-i baga in seama si au tacut.
Dintre toti, doar bradul s-a invoit sa le ofere adapost. El a spus: Fructe mandre pe care sa le apar nu am, frunzisul meu e facut din ace ascutite care nu se tem de grindina, oamenii ma ocolesc si ma socotesc nefolositor, dar daca vreti sa-mi cinstiti acoperamantul cu prezenta voastra, eu va voi primi cum voi sti mai bine si am sa invelesc trupurile voastre cu ramurile mele dese.
Zis si facut. Domnul Iisus si Petre au fost paziti cum nu se poate mai bine de bradul cel vrednic. Apoi, furtuna s-a oprit, iar soarele a rasarit din nou, mandru pe cer.
Atunci, iesind din adapostul cetinei, Iisus cuvanta astfel catre brad: Dintre toti copacii, tu, bradule, ai fost cel mai vrednic, iar eu, prin voia Tatalui Meu, te voi rasplati. Fie ca de azi inainte, iarna, tu sa nu-ti mai lepezi frunzisul ca ceilalti copaci, ci sa-l pastrezi vesnic. Apoi, fie ca acele tale intepatoare sa capete o mireasma care sa-i bucure pe oameni, sa le dea putere si sa le vindece bolile, astfel incat ei sa te pretuiasca cum se cuvine. Cat despre lipsa ta de rod, fie ca in miez de iarna, cand toate fructele pamantului se vor fi terminat, oamenii sa te impodobeasca si sa puna pe ramurile tale toate bunatatile, iar atunci cand se vor strange in jurul tau, ei sa se gandeasca la Mine, pentru ca tu esti copacul cel mai drag Mie.
Numai ce zise acestea si Cel Sfant disparu, impreuna cu Petre, intr-o geana de lumina. A ramas in padure insa bradul cel falnic, cu darurile sale nemuritoare, precum si aceasta poveste murmurata de frunzisul copacilor, infiorati de minunea dumnezeiasca".
Insa indiferent de ce au spus si vor spune unii sau altii despre originea sa, bradul ramane piesa centrala a Sarbatorilor, despre care se pot istorisi nenumarate legende...
