Beius

Obiective turistice

Trasee

Harti

Cazare

Galerie foto

Biserici de lemn

Legende

Informatii utile

Linkuri

Contact

                                           LOCUINŢĂ ŞI INCINTĂ SACRĂ

Satul, indiferent de modul de structurare a lui în spaţiu – pe văi, pe dealuri, împrăştiat, răsfirat, adunat etc. – era compus din gospodării. Unităţi familiale, economice, sociale, gospodăriile se constituiau fiecare într-un univers propriu, singular, unitar şi suficient sieşi, întregind un ansamblu coerent din subansamble, acoperind complexul de funcţionalităţi ale gospodăriei, realizând împreună ceea ce M. Eliade numea imago mundi.

În formula comună la mijlocul sec. XX, gospodăria trebuia să  integreze, de obicei, o casă de locuit, eventual o cuptorişte, un grajd cu şură pentru atelaje, un coteţ etc., grupate în jurul unui spaţiu liber, de incintă, numit ocol. Fiecare din subansamble putea să fie mai bine sau mai puţin bine reprezentat, în funcţie de starea socială a gospodarului, de ocupaţia dominantă, de numărul membrilor familiei, de materialul de construcţie şi nu în ultimul rând de terenul pe care se construia gospodăria. La şes, unde spaţiul era suficient, exista o regularizare mai clară a sistemului; la munte, însă, pe spaţiul mic sau cu diferenţe de nivel, acestea influenţau sau chiar determinau dispunerea acareturilor gospodăriei.

În general, casa cădea perpendicular pe uliţă, în stânga sau în dreapta porţii, de obicei la unul, doi metri de uliţă, de care o despărţea un gard - stovorii.

Casa, locuinţa propriu-zisă era spaţiul cel mai marcat de prezenţa umană, cel mai încărcat de funcţionalităţi şi semnificaţii, unele dintre ele venind din timpuri imemoriale. În varianta comună la începutul sec. XX, locuinţa specifică zonei, şi nu numai, se compunea dintr-o prispă – pridvor – târnaţ ce oferea accesul într-o cameră „tindă” cu diverse funcţionalităţi, ea însăşi şi spaţiu de acces spre una sau două camere, aşezate la stânga sau dreapta tindei.

Pentru a înţelege evoluţia locuinţei tradiţionale spre asemenea rezolvări, o să realizăm însă un excurs în istoria devenirii ei, încercând să decodificăm şi mobilurile tehnice, economice, dar şi cele spirituale care au impus asemenea devenire, cu o insistenţă mai mare tocmai asupra mobilurilor spirituale în general, mai puţin evidenţiate de exegeţi.  O devenire la nivelul istoriei civilizaţiei universale, căci arhitectura din Ţara Beiuşului ca şi cea românească, în general, este parte a unui întreg.

Primele forme de locuinţă apar în istoria lumii odată cu sedentarizarea fostelor populaţii nomade de vânători şi culegători, în momentul când ele încep să se ocupe de agricultură. Agricultura, legată de un spaţiu anume, mereu acelaşi, impune sedentarizare şi, odată cu ea, construirea unor adăposturi stabile care să asigure protecţia climatică, dar şi securitatea, inclusiv magică, a locuitorului ei. Acea locuinţă individuală, apărută ca o reacţie de protecţie faţă de mediu este de fapt arhetipul tuturor modelelor de arhitectură ulterioare, civice sau cultice, palate sau temple.

Primele locuinţe umane au avut, în general, formă ovală sau de cerc, impusă şi de o tehnologie a  economiei construcţiei, dar şi de flexibilităţile materialelor din care se construia (nuiele împletite) ce se pretau la aşa ceva dar, poate şi pentru că cercul inducea la populaţiile primitive, în general, ideea unei securităţi magice a incintei astfel construite, în relaţie, foarte probabil, cu potenţialitatea solară a cercului.  Pornind de la  trama rotundă sau ovală, iniţială, ce exorciza forţele răului, după o succesiune nesemnificativă de forme, la capătul drumului spre locuinţa rectangulară s-a aflat templul - megaronul grecesc, identificat prin săpături arheologice prima dată în Troia mileniului IV î.e.n. Trecerea la locuinţa dreptunghiulară a fost determinată şi de utilizarea uneltelor de metal, care permiteau deja o prelucrare mai uşoară a lemnului masiv.

Megaronul era o cameră de formă rectangulară, precedată însă de un fel de prispă ce servea drept vestibul. Dacă spaţiul interior al megaronului avea o funcţionalitate bine precizată, aceasta fiind camera focului, a locuirii dar şi altarului pentru practicarea cultelor strămoşilor sau cele private ale zeilor protectori ai casei, în ce priveşte prispa, cercetătorii sunt mult mai puţin expliciţi. După părerea noastră, prispa realiza în construcţia megaronului un spaţiu de securitate magică, în faţa intrării, suplinind securitatea oferită de însăşi forma rotundă – ovală a locuinţei în primele ei faze, bloca accesul spiritelor malefice în incinta locuinţei. Numai aşa megaronul putea exista ca arhetip, acoperind toate funcţiile necesare spaţiului de locuit. În această idee, prispa şi în cazul megaronului grecesc şi în cazul locuinţei rurale a ţăranului din Ţara Beiuşului se găseşte pe partea uşii de acces, este un spaţiu de tranzit pentru cel ce doreşte să pătrundă înăuntru. Întrebarea este, desigur, de ce sau prin ce realiza prispa acea securitate magică intrării în casa – templu. Pornind de la templul grecesc, de la megaron deci, vom găsi răspunsul şi la această întrebare. Ştim că în faţa templului grecesc se găseau monumentale cariatide sau atlanţi, reprezentări antropomorfe deci. Funcţia lor iniţială nu era doar una portantă, ca reprezentare figurativă, artistică ci şi una de apotropeu, de veghetori, de paznici ai intrării. Chiar şi coloana greacă din faţa templului era o formă de reprezentare a naturii umane: „Găsind că la om piciorul este a şasea parte din înălţime – zice Vitruviu - ei trecură această mărime în coloană şi grosimea cu care au făcut baza fusului au înmulţit-o de şase ori în înălţime, socotind în aceasta şi capitelul.

Astfel începu coloana dorică a înfăţişa în clădiri proporţia corpului bărbătesc şi tăria şi frumuseţea lui”. Desigur, explicaţia lui Vitruviu poate fi acuzată că ţine cont de mit. Comentariul ediţiei româneşti a cărţilor lui Vitruviu subliniază însă că „Dezbrăcată de haina ei legendară, ideea creării celor două ordine fundamentale ale arhitecturii (doric şi ionic – n.n.) pare a fi aceasta”

Un argument important al funcţiei de apotropeu a coloanei dorice sau ionice greceşti şi a conţinutului ei antropomorf este frecvenţa unor asemenea reprezentări în contexte spirituale şi culturi diferite. Şi asta începând cu stadii vechi ale evoluţiei civilizaţiilor. Aproape la toate popoarele primitive, partea dinspre intrare a locuinţei era străjuită de reprezentări apotropaice-zoomorfe la formele foarte vechi de civilizaţie când  vânătoarea era încă decisivă în alimentaţia populaţiei, dominantă în memoria colectivă, antropomorfe mai târziu, când fiinţa umană îşi câştigase un statut axiologic prevalent în dialogul cu universalul, inclusiv cu zoomorful. În perioada de trecere de la totem la antropic, reprezentarea poate deveni hibridă, între antropo şi teriomorf, precum în cazul Sfinxului din Ghizeh, şi el apotropeu în Valea Regilor „gardian al galeriilor occidentale prin care pleacă de pe pământ Soarele şi morţii"

Iat-o evidenţiată şi în cadrul culturilor nord-americane: „Eroul coboară pe pământ venind din soare. El este fiul soarelui. Îşi ia de soţie o femeie pământeană şi îşi construieşte o casă. Stâlpii din faţă şi cei din spate (casa avea două intrări – n.n.) ai casei erau bărbaţi… Cei doi stâlpi din faţă susţin direct nişte grinzi transversale care reprezintă un şarpe, în timp ce stâlpii din spatele casei susţin o grindă perpendiculară pe celelalte şi reprezintă fie un şarpe, fie un lup”

Funcţia de apotropeu, de paznic al casei cu care sunt investite aceste reprezentări antropo sau zoomorfe este menţionată explicit de acelaşi mit: „Când şi-a terminat casa, el şi-a rânduit un mare praznic şi toţi stâlpii şi toate bârnele au căpătat viaţă. Şerpii au început să-şi mişte limbile iar oamenii… adică stâlpii  îi vesteau de fiecare dată când în casă intra un om rău. Şerpii îl omorau pe   loc”

Ne cerem scuze cititorului pentru acest excurs în istoria mentalităţilor, ce poate părea cam preţios la nivelul obiectului nostru de studiu, casa ţărănească din Ţara Beiuşului, recte din România. Preţiozitatea este însă doar aparentă. La nivelul unor realizări generice ale civilizaţiei umane, există o unitate, o pancronie şi o pandemie a motivelor, temelor, simbolurilor, ţinând de însăşi unitatea generică a fiinţei umane. La întrebarea, de exemplu, ce legătură există între casa ţărănească din România şi templul, megaronul grecesc, cităm autorităţi în materie: „Şi pentru că templul grec este transpunerea în piatră a casei trace din Câmpia Dunării, casa cu prispă (după relatările tuturor istoricilor de arhitectură) suntem cu arhitectura noastră de lemn la baza sau lângă baza clasicismului european”.

În această idee trebuie înţeleasă şi originea prispei, cu stâlpii ei de susţinere la locuinţa arhetip tracică, la templul grecesc şi la locuinţele ţăranului din depresiunea Beiuşului de peste cinci milenii, de pe la mijlocul sec. XX când prispa - târnaţul era încă prevalentă aici. Prispa şi stâlpii de pridvor ofereau elementul de potenţioalitate magică ce securiza intrarea în locuinţă, păzind-o de agresivitatea forţelor malefice, atât de frecvente în imaginarul colectiv şi, în general, în inventarul credinţelor religioase ale spiritualităţii tradiţionale. Şi ca să mai dăm un răspuns celor care ne-ar imputa că riscăm compatibilizând spiritualităţi şi spaţii geografice îndepărtate, subliniem că construcţia de tip megaron a fost prezentă nu doar în antichitatea greacă ci şi în epoca bronzului bihorean. În această idee, templul megaron descoperite de arheologii orădeni la Sălacea este o probă indubitabilă

Faptul că stâlpii ce susţin prispa – târnaţul casei ţărăneşti tradiţionale din Ţara Beiuşului sunt substituenţi ai unor reprezentări antropomorfe este demonstrat, printre altele, de numirea şi astăzi a contrafişelor care leagă aceşti stâlpi cu  cusurăul casei drept „brâncări”, de la brâncă = mână. De asemenea, atunci când sunt ornamentaţi, stâlpii de pridvor sunt marcaţi de obicei de succesiuni romboidale. Şi în spatele lor stau de  fapt vechi reprezentări antropomorfe, stilizate apoi geometrizate. Există modele în ceramică neolitică de Cucuteni în care corpul uman, figurativ desenat, este marcat şi cu succesiuni romboidale, evidenţiind didactic aproape, aceleaşi reprezentări, esenţializate însă, relaţionând reprezentarea geometrizată la conţinutul ei figurativ.

Aceeaşi existenţă a reprezentărilor antropomorfe ca formă de protejare a locuinţei, a habitatului, în zonă, e marcată şi de traforajul de pe scândurile din porţile, sau leţurile din gardurile casei, din pridvorul închis etc. Scândurile sunt aşezate vertical şi doar în partea superioară au traforat un romb, imaginând un cap de om. Se şi numesc de altfel „babe”, întregind dimensiunea lor antropomorfă.

„O compoziţie ornamentică, deosebit de interesantă, strict caracteristică decorării porţilor, locului de intrare în gospodărie sau curte, este combinaţia dintre simbolul solar, simbolul puterii binefăcătoare şi mici figuri antropomorfe – babe – prinse într-o horă, traforate în lemn, care în credinţa populară simbolizează duhuri păzitoare de rău”

În cazul că locuinţa, ograda, aveau garduri de nuiele împletite, pe la mijlocul gardului, orizontal, era împletit un rând de nuiele mult mai groase, evidenţiind un brâu care, ca şi în cazul portului popular, avea conotaţii speciale, inducând în acelaşi timp şi prezenţa antropomorfului.

De fapt nu doar stâlpii megaronului – târnaţului erau  antropomorfi, locuinţa întreagă era cândva percepută ca o fiinţă. În cazul ritualurilor de iniţiere în vârstă ale adolescenţilor vechilor populaţii de vânători, aproape pe orice arie geografică, stagiul de iniţiere era finalizat într-o construcţie ce imita totemul – animal sau plantă – al tribului respectiv. Intrarea în ea însemna intrarea în totem şi era percepută ca o îngurgitare, ca o înghiţire de către totem, pentru a-i transmite candidatului la iniţiere virtuţile totemului. Momentul îngurgitării era perceput ca o moarte a candidatului, care apoi renăştea cu un alt statut, cel de iniţiat, egal celorlalţi membrii maturi ai tribului. Când  mentalul colectiv devine dominant antropomorf, de obicei după un lung exerciţiu spiritual în care, axiologic, omul ia locul animalului, îl substituie, locuinţa devine un principiu feminin, pântecele marii mame, în care locuind suntem securizaţi în timpul somnului şi putem renaşte mereu din somn, precum din moarte, cu care somnul este asimilat. „Casa este un simbol feminin, cu sensul de refugiu, de mamă, de protecţie, de sân matern” afirmă Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant în Dicţionar de simboluri

Şi psihanaliza explică în acelaşi sens imaginea casei: „Exteriorul casei este masca sau aparenţa omului; acoperişul este capul şi spiritul, controlul conştiinţei; etajele inferioare marchează nivelul inconştientului şi al instinctelor…”. Oricum, pornind de aici vom înţelege de ce mitul meşterului Manole  e unul dintre miturile axiale ale spiritualităţii româneşti tradiţionale. Vom înţelege de asemenea de ce  sacrificată era Ana, tânăra soţie a lui Manole, ea – creatoarea, matricea ce trebuia să dea fiinţă construcţiei casei, ca reprezentare a principiului feminin. De asemenea, de ce în zona noastră, până târziu, când construiau o casă, „meşterii dulgheri luau pe furiş, pe la spate, «măsura unui bătrân de care nu-i păcat să moară» cu o aţă, după care se măsura un lemn ce se aşeza la talpa casei. Alteori se punea talpa casei când trecea vreun străin prin apropiere: «umbra acestuia era prinsă» (se punea peste ea un lemn care era aşezat în zid”. Asta, evident, ca substitute ale sacrificiului.

Întregesc această imagine a casei antropomorfe şi cei doi ochi care ne privesc obsedant din toate cioncurile, frontonurile casei tradiţionale, cele două deschideri rotunde în triunghiul ce închidea, securiza dinspre stradă acoperişul în două ape al casei – respectiv partea din acoperiş a faţadei, fruntea ei. Ochii împreună cu geamurile sau geamul de sub ei sugerau chipul uman.

Toate aceste realităţi întregesc, de asemenea, imaginea de ansamblu a casei ca reprezentare antropomorfă, a casei arhaice din Ţara Beiuşului, din neoliticul Câmpiei Dunării ce constituie şi modelul megaronului, a casei unice – originare, sinteză de arhitectură civilă şi religioasă. Casa tradiţională era locuinţă şi templu în acelaşi timp. Cele două instituţii nu se separaseră încă funcţional în istoria arhitecturii şi a mentalităţilor. Casa era şi mare mamă, casa recipient de securizare, de derulare a ceremoniilor religioase cotidiene, casa iniţiatică şi creatoare – casa focalizată în interior în jurul vetrei focului, vatra însăşi fiind expresie a principiului feminin, dincolo de valorizarea ei profană.

Din timpul când arhitectura civilă nu se separase însă de cea religioasă, când locuinţa era şi profană şi sacră, lângă vatră (cămin), expresie a principiului feminin, creator, şi casa tradiţională din Ţara Beiuşului avea şi alte conţinuturi ce ţineau de sacralitate, exprimată în spaţiul funcţional al camerei. Vatra - cămin în general era „Simbol al vieţii în comun, al casei, al unirii bărbatului cu femeia, al dragostei, al îngemănării focului cu ceea ce îl conţine. În calitate de centru solar care reuneşte fiinţele, prin căldura şi lumina sa – în acelaşi timp locul unde se pregăteşte hrana – el este centru al vieţii, al vieţii date, care dăinuie şi se perpetuează. De aceea, căminul (vatra – n.n.) a fost onorat de toate societăţile; a devenit un sanctuar asupra căruia este chemată protecţia lui Dumnezeu, unde i se celebrează cultul şi unde sunt păstrate statuete şi imagini sacre…”

Un asemenea conţinut avea pentru zona Beiuşului, fără îndoială, şi scaunul mic, specific acestor locuinţe, aşezat lângă vatră („unde sunt aşezate statuete şi imagini sacre”). Un scaun mic, singular în fiecare locuinţă, aşezat de obicei lângă vatră dar nu numai, dar fapt esenţial, purtând pe spătarul său, prin cioplire sau traforare o imagine antropomorfă. Un cap, foarte probabil de bărbat, personalizat pentru fiecare locuinţă. Niciodată nu erau două scaune sau mai multe în una sau două locuinţe, cu imaginea antropomorfă reali-zată similar. S-ar putea ca la originea ei să fi stat dorinţa reprezentării strămoşului an-tropomorf al familiei, un cult privat al fiecărei locuinţe, apărut înaintea finalizării marilor panteoane ale antichităţii, prezent şi astăzi la aborigenii din Australia sau Africa de Sud. De subliniat că aceste scaune cu reprezentări antropomorfe pe spătar, inducând prin stilizare asemănări cu idolii antropomorfi din ceramica neolitică românească, apar cu asiduitate doar aici, în zona Beiuşului, în bazinul superior şi mijlociu al Crişului Negru. Aceste scaune pot fi relicte ale vechilor reprezentări ale divinităţilor protectoare ale vetrei sau ale casei. Greci o aveau pe Hestia, romanii pe Vesta ca divinităţi feminine ale focului, însă fără reprezentări figurative. La romani însă, larii, divinităţi colective, erau sufletele strămoşilor familiei ca protectori ai vetrei, casei, drumurilor. De asemenea, penaţii, tot divinităţi colective, secundare, probabil anterioare Panteonului clasic roman, care şi ei protejau interiorul casei, percepuţi ca fiind prezenţe antropomorfe în interioare.

Tot pentru a întregi imaginea acelui moment originar, când locuinţa civilă era şi templu privat, realitate păstrată de locuinţa tradiţională din zonă până la mijlocul secolului al XX-lea, trebuie să menţionăm şi simbolurile reliefate în stucatura faţadelor, sus pe cioncul casei, frontonul ei triunghiular, explicitând cultul de bază ce se oficia în locuinţa – templu privat respectiv. În majoritatea covârşitoare, acele stucaturi frize de pe arhitrava casei templu erau dominate de reprezentări ale pomului vieţii în diversele sale variante, de fapt divinitatea căreia îi era închinată casa – templu, reprezentată prin substitutele sale. Era o divinitate a creaţiei universale, a fecundităţii şi fertilităţii, a vieţii trecătoare dar şi reciclării ei permanente, întruchipând vocaţia existenţială a locuitorilor casei, a oamenilor locului.

Ele nu trebuie confundate cu preluările de mai târziu din barocul provincial.

După  asumarea creştinismului ca religie de bază, pe lângă vechile reprezentări precreştine, casa – templu şi le include şi pe cele ale noii credinţe. Registre de icoane, cele mai multe pe sticlă, ce decorează în camera mare de obicei peretele geamurilor, sacralizează locuinţa, îi oferă securitate împotriva spiritelor malefice ce pot pătrunde înăuntru pe geamurile locuinţei şi nu numai. De asemenea, crucile de ceară lipite pe meşter-grindă la sfinţirea casei sau la înmormântări, consacră şi ele interiorul locuinţei. La fel crucile integrate în stucatura faţadelor.

Aceste denotaţii ale locuinţei tradiţionale venind din stadiul  ei originar, când valorizarea ei profană era omogenă cu cea religioasă, denotaţii esenţiale pentru înţelegerea locuinţei tradiţionale româneşti, inclusiv a celei din zona Beiuşului, au fost, din păcate, mai puţin sau superficial evidenţiate de comentatori, etnologi sau istorici ai arhitecturii, de aceea ne-am permis acest excurs, şi el rezumativ, pentru a releva esenţa fenomenului.

De subliniat, în construcţia locuinţei, şi importanţa pragului ce oferea accesul spre incintă. Pragul era de fapt cel ce delimita clar profanul exterior de sacrul incintei. De aici riturile legate de trecerea lui. Printre ele prezenţa potcoavei de cal, bătută în prag, totdeauna cu deschiderea în afară. Asta tot pentru securizarea magică a locuinţei pentru exorcizarea spiritelor malefice. Zicem aceasta pentru că potcoava era aşezată întotdeauna cu deschiderea în afară. Unele triburi de aborigeni din Australia aveau desenat, la intrarea în cort, labirintul, ca spiritele rele să se rătăcească când vor dori să pătrundă înăuntru. Potcoava cu deschiderea mereu înafară trebuia să le întoarcă înapoi în lumea profană, să securizeze sacralitatea incintei, locuinţei.

Dincolo de aceste valorizări, să trecem în revistă şi câteva date despre devenirea locuinţei şi despre tehnologiile construirii ei, pentru spaţiul care ne interesează. Referitor la planimetria ei, în mare am menţionat-o. În forma comună includea târnaţul –prispă, tinda şi cele două camere de locuit în stânga şi în dreapta tindei. Exista şi varianta, mai pauperă, târnaţ – tindă – cameră, în care tinda prelua cam toate funcţionalităţile camerei de locuit, cel puţin în timpul verii. În cazul casei cu două camere, una dintre ele era mai puţin utilizată în cotidian, fiind pregătită mai mult pentru primirea „uspătoilor”, oaspeţilor. Ea a apărut printr-o refuncţionalizare a utilizării acelui spaţiu gândit iniţial ca o cămară, poate cândva, şi uneori, şi ca adăpost de iarnă pentru animale.

În majoritatea covârşitoare, casele vechi erau construite din lemn. La bază era talpa casei, cioplită din lemn masiv de stejar, rezistent şi la intemperii. Talpa era aşezată pe bolovani, de obicei de râu. Pereţii casei erau construiţi, când existau resurse, din cununi orizontale – bârne mari, de obicei de stejar sau gorun, dar mai spre munte şi de brad, prinse la colţuri în chiotori sau în coadă de rândunică. Cununile erau secţionate doar în dreptul uşii sau al geamurilor. Deasupra lor se monta podul, format din cusurauă, grinzi şi grindar sau meşter-grindă. În capetele lor erau montate coarnele ce susţineau panta acoperişului.

Acoperişul iniţial al caselor a fost dominant din paie, de obicei de grâu sau de secară legate special, fixate pe leţuri. Panta acoperişului era mare pentru ca apa să se prelingă în jos pe acoperiş, să nu se infiltreze în paie. La casele acoperite cu paie (în zonele de câmpie se folosea şi stuful) acoperişul era în patru sau în două ape.

În locul cununilor orizontale masive, lemn greu de procurat, de cele mai multe ori constructorii foloseau bârne mai scurte, fixate între şoşii verticali ce susţineau structura de rezistenţă a casei. Bârnele erau confecţionate din tulpini de obicei de fag – stejar, nu prea groase, crăpate în două sau cu împletituri de nuiele sau lozbe de lemn. În cazul acesta, pereţii erau lipiţi cu pământ, amestecat cu pleavă. Ca să ne dăm seama că lemnul pentru construirea caselor era o problemă chiar şi în timpuri mai îndepărtate, cităm din una dintre precizările date de comitatul Bihor, în vederea finalizării tragerii la linie a satelor din 1772: „Fiecare colon mutat îşi va dărâma casa, iar lemnul de construcţie le va folosi la ridicarea noii case;  în locul lemnelor defecte domeniul le va da lemne de construcţie; acela care va fi lipsit de toate lemnele îşi va ridica casa sa din pământ sau din cărămidă nearsă”. Aşa vom înţelege de ce casele din cununi masive de stejar erau puţine, cele din bârne şi şoşi mai multe – bârnele valorizând lemn de calitate inferioară. Vom înţelege, de asemenea, de ce a crescut numărul caselor construite din  vaioagă aşezată între şoşi sau doar de pământ amestecat cu pleavă, bătut ca umplutură,  între şoşii casei. Tot raţiuni economice, respectiv sărăcia, impunea acoperişul cu paie al caselor şi mai puţin cu şindrilă, cel cu ţiglă fiind generalizat abia în prima jumătate a sec. XX. Oricum şi acoperişul cu şindrilă era comun, dacă ţinem cont că în Urbariul domenial al Beiuşului de la 1600 se menţionează că satele: Budureasa, Burda, Cresuia, Cărbunari şi Gurani „fac şindrilă, scânduri şi alte lucruri sau unelte de lemn necesare cetăţii” (Oradea), sau că în inventarul fierăriei din Boi – Vaşcău la 1777 erau trecute, printre altele: un „şopron acoperit cu şindrilă” la fel un cuptor de fier, foalele etc..

De subliniat că în zona de munte, când casa sau gospodăria erau clădite pe suprafeţe neregulate, piatra juca un rol mai important în arhitectura acestei construcţii sau a incintelor care le delimitau. Zidul de piatră era cel care egaliza panta pe care se construia locuinţa, caz în care, din piatră, sub locuinţe, se zidea pivniţa, cu un perete îngropat, altul dezgropat şi cei doi laterali marcând panta. Oricum, piatra dădea arhitecturii, în plus,  nu numai o funcţionalitate practică, ci şi una estetică. Din piatră sau cu stâlpi din piatră şi leţuri erau construite şi gardurile,  delimitările de incintă, mai ales spre uliţă, inclusiv stâlpii porţii, uneori.

Şi la originea planului cu două sau trei încăperi, respectiv; tindă – cameră sau cameră – tindă – cameră stăteau tot raţiuni economice. Camera cu trei încăperi, deci, nu s-a impus doar după aplicarea legea tragerii la linie (1773), cum afirmă unii cercetători. Într-unul din rarele sondaje arheologice realizate în zonă, cel de la Sânmartin de Beiuş, locuinţa descoperită aici de arheologul orădean I. Crişan, provenind din evul mediu timpuriu, sec. XI-XIII avea trei încăperi: cameră – tindă – cameră şi era construită din bârne. Următoarele planimetrii de locuinţe de epocă din zonă, menţionate documentar, sunt două, la Poiana şi Băiţa, (anul 1600) făcând parte din inventarul topitoriilor de cupru de aici – fiecare cu trei camere: cameră – tindă – cămară sau cameră.

Despre uzualizarea planimetriei locuinţei, am mai vorbit. Târnaţul – prispă, mai ales cel închis în partea de jos avea de obicei la un capăt al lui aşezat un pat, în care gospodarul dormea mai bine de jumătate de an, în sezonul mai cald. În celălalt capăt avea de obicei un hambar mare de lemn pentru cereale sau în alte variante o cămară. În tindă era aşezat cuptorul care apoi a fost mutat într-o anexă utilizată de obicei vara – cuptorişte. Tot în tindă era şi băbura, instalaţie de captare a fumului din vatra deschisă a cuptorului, de formă tronconică, împletită din nuiele muruite cu lut. Cuptoarele de gătit erau şi ele prezente  în locuinţe, la început confecţionate din tăblii mari de gresie, apoi din teracotă – caminiţele de căhăli. Lângă ele, „în ungheţ”, de obicei o laviţă lată pentru odihnă şi dormit.

   MOBILIERUL

În mobilierul comun din camera de locuit paturile, de o parte şi de alta a camerei, erau obligatorii; paturi înalte şi pentru a îndepărta de vatra rece pe cel ce dormea, şi pentru a se putea depozita sub ele câte ceva. Confecţionate mai demult simplu, neornamentate, în sec. XX au fost înlocuite cu paturile de târg, cu căpătâie lucrate la strung. Lângă paturi, laviţa înaltă cu spătar, ornamentat prin cioplire sau traforare, de obicei cu simboluri solare. Între paturi, sub geam, lada de zestre, puternic ornamentată, înlocuită mai târziu cu o ladă de brad cu spătar, confecţionată de tâmplari. Ultima prezenta mai ales în casele din comunităţile maghiare, unde, însă, ea e de obicei şi pictată şi decorată prin lucrături la strung. Iarna, unul din paturi lăsa locul războiului de ţesut.

Încadrată de laviţele de lângă paturi şi lada de zestre, se afla masa,  cea veche de obicei cu ladă, în care se depozitau de-ale mâncării, cu pereţii ornamentaţi prin horjire şi acoperită deasupra cu o tăblie, formată de obicei dintr-o singură bucată de lemn. Mai nou, în locul ei apare masa mai înaltă, cu sertar, acoperită cu o făţăriţă.

Lângă uşa de la intrare, în colţul opus instalaţiei de încălzire se afla de obicei podişorul, şi el un mobilier personalizat şi prin structura sa şi prin decorul  cam acelaşi cu cel de pe lada de zestre sau masa cu ladă, respectiv reprezentări solare, pomul vieţii şi alte ornamente geometrizate care purtau nume precum: calea rătăcită, calea fără sfârşit etc. inducând în ele valori simbolice, cu conotaţii existenţiale. Mai puţin frecvente, dar cu exemplare frumoase, au fost văsarele cu aproximativ aceeaşi funcţionalitate cu a podişorului. Prezente erau şi lingurarele, blidarele, cuierele de lemn şi ele funcţionale atât în plan practic cât şi estetic, fiind ornamentate. Sus, agăţat de grindă era rudarul şi el ornamentat, pe care erau aşezate pentru decor, de obicei, ştergări. Camera mare pentru oaspeţi reproducea de obicei acelaşi tip de mobilier şi de organizare a interiorului, dar mai puternic decorate şi mai îngrijite.

Mai puţin instalaţia deîncălzit, care de obicei lipsea.

Notăm însă că, încă din prima jumătate asecolului XX, dar cu precădere în a doua, acest tip de locuinţă a fost înlocuit. A apărut şi în comunitatea rurală o imitaţie a locuinţei de tip urban, altfel structurată şi construită din alte materiale, respectiv cu ziduri de ciment sau piatră, pereţii de cărămidă arsă sau nearsă, acoperişuri exclusiv din ţiglă etc. Ele răspund şi unor noi necesităţi dar şi ofertelor timpului, modelor, unei relative prosperităţi economice, diferenţiate de la o familie la alta etc. Ele mai păstrează doar empiric elemente ale vechilor structuri.

GOSPODĂRIA

Poiata delimita ocolul de arie în alcătuirea gospodăriei. În încăperea rezervată animalelor mari, boi, vaci, cai – acestea erau legate la iesle, unde erau alimentate, fie direct prin deschideri din peretele central sau din pod, fie prin uşa poieţii. Încăperea – şură nu avea de obicei pereţi nici în faţă nici în spate,  înlocuiţi cu una sau două porţi de lemn – căputuri ce ofereau şi accesul spre grădină şi arie. În şură, colniţă erau depozitate de obicei atelajele agricole, carul, grapa, plugul etc.

Tot în ea se desfăca şi porumbul adus din hotar sau, mai demult, se îmblătea grâul. Încăperea pentru animale mici putea fi folosită şi pentru animale mari, dacă erau mai multe în gospodărie, şi ca magazie pentru cereale – cu hambare etc. În cazul acesta, pentru porci era construit separat un coteţ, cu mai multe despărţituri – una pentru porcii graşi, alta pentru purcei, alta pentru scroafă. Şi poiata şi coteţul erau construite în general din cununi de lemn sau din bârne între şoşi şi mai puţin sau deloc din nuiele pentru că animalele le rupeau cu coarnele, iar porcii le râmau. În podul poieţii se depozita fânul de imediată folosinţă, adus din căpiţele sau din jirezile clădite în arie.

Prezenţă obligatorie în gospodărie era şi sursa de apă potabilă, apa pentru animale, apă pentru spălat, pentru băut etc. Ea a fost, de obicei, fântâna, cu adâncimi variabile, până la 10-12 m, care-i oferea acces gospodarului la pânza de apă freatică. Erau săpate şi ghizduite apoi cu piatră de râu, mai rar cu lemn de stejar de către meşterii fântânari specializaţi, ajutaţi  de cei veniţi în clacă. În trecut, mai numeroase erau fântânile cu cumpănă, dacă adâncimea lor nu era prea mare, apoi cele cu roată. Nu toate gospodăriile însă, chiar şi într-un trecut nu prea îndepărtat, aveau fântâni. Asta şi pentru costurile unei asemenea investiţii dar şi pentru că nu oriunde, săpând, se putea da de apa din pânză freatică. Existau şi fântâni publice, pentru partea de sat apropiată lor, sau pentru drumari. În satele apropiate cursurilor de apă, fântânile erau puţine pentru că apa râului era curată, putând fi folosită şi la băut.

Existau de asemenea sate cu pânza freatică la mare adâncime, deci inaccesibilă şi fără apă curgătoare în preajmă. În acest caz, dacă apa de băut, în general, şi-o aduceau de la distanţe mai mari, apa pentru celelalte utilităţi provenea din apa de ploaie, pe care o drenau în gropi mari sau în fântâni cu ghizduri de piatră. Drenarea apei de ploaie se făcea şi cu jgheaburi de colectare a apei de sub streşinile casei. Pentru zona Beiuşului sistemul era comun în sate ca: Saca, Teleac, Sălişte de Beiuş, Olcea, Călacea, Hidişel, Câmp, Câmp Moţ etc.

TEXTILELE DE INTERIOR

Trăind în cadrul unei economii naturale ce se baza pe valorificarea tuturor resurselor locale pentru rezolvarea solicitărilor impuse de habitatul uman, un loc important a avut, aşa cum am văzut, şi prelucrarea fibrelor textile şi a lânii. Un important capitol al utilizării lor îl vom vedea în cazul costumului popular. Un alt capitol, la fel de important, este şi cel al textilelor de interior. Alături de costum, locuinţa era universul cel mai puternic personalizat al ţăranului, iar ţesăturile de interior dădeau acesteia culoare şi căldură.

O funcţie importantă a acestor ţesături de interior era utilizarea lor în amenajarea patului. În pat, la baza aşternutului, era strojacul, ţesut din fire de cânepă, de obicei din canuri, partea mai rea a fuiorului pieptănat. Strojacul era umplut cu paie sau pănuşi de porumb. Fiind strict utilitar şi neexpus la vedere, nu era decorat în nici un fel. Peste strojac era aşezat lipideul, şi el din cânepă, ceva mai fin ca ţesătură. Acolo unde nu era acoperit de ţol, lipideul era decorat ca şi celelalte textile de inerior, de obicei cu fitău colorat, roşu sau negru, în dungi sau cu ornamente geometrice specifice ţesăturilor de interior. În patul utilitar, peste lipideu era aşezat ţolul din lână, în trei laţi, ornamentat prin ţesătura, atât în urzeală cât şi în bătătură, de obicei în alternative de alb şi negru. În ultimul secol, mai ales pentru perioada de iarnă, ţolul a fost înlocuit în multe case cu duna sau dricarul, confecţionat din „jolj” şi umplut cu puf din pene de gâscă. Peste dună, când patul era aşternut se punea un acoperământ, lipideu, ponioavă, puternic ornamentat, de obicei din lână bătută în urzeală de cânepă. Aşa era aranjat patul utilitar. Patul decorativ însă, cel din casa mare, avea pus peste lipideul de pe strojac două, trei rânduri de perini ţesute în război, cu capetele dinspre interiorul locuinţei decorate puternic, de obicei cu misir. Acesta era aşa-numitul pat împerinat. Cromatica dominantă era cea de roşu şi negru, comună şi celorlalte ţesături de interior. În timp, şi aceste perini au fost înlocuite cu altele, confecţionate din material cumpărat din comerţ, cu capetele decorate cu cipci şi volănaşe. Şi laţii lipideului erau prinşi între ei sau ornamentaţi pe margine cu ciupi.

Alături de găteala patului, faţa de masă – făţăriţa era o prezenţă comună, mai ales în casa mare. Ţesută în război, de obicei în doi laţi, din cânepă şi în ultimul timp tot mai mult din bumbac, era decorată cu dungi roşii în băteală, cu cipcă pe margini şi pe legăturile între cei doi laţi. La fel de frecvente erau şi feleguţele decorative aşezate deasupra icoanelor sau blidelor, cu deosebire pe peretele din faţa uşii, deasupra geamurilor sau între ele. Funcţia lor era decorativă, dar probabil, şi de securizare magică a incintei împotriva spiritelor rele ce ar putea intra în locuinţă prin geamuri. Erau ţesute la fel cu făţăriţele, adică din cânepă sau bumbac, ornamentate la capete, în băteală cu simboluri geometrice, respectiv reprezentări solare, coarnele berbecului, reprezentări fitomorfe etc. La capete, feleguţele erau terminate în dantele, ciupi sau creţuri de pânză. Culorile dominante, ca şi la celelalte textile, erau roşu şi negru pe fond alb. Tot în interiorul locuinţei, feleguţele mai erau aşezate pe rudar, special agăţat de grinzi, pentru a întregi decorul. Vom vedea, aceste feleguţe erau folosite şi în portul feminin, purtate fie împăturate pe creştet, fie aşezate pe răscroiala cojocului de sub braţ, sau chiar pe braţ, de către femei şi fete, mai ales în cazul unor apariţii festive: nunţi, târguri etc.

În concluzie, încercând o percepţie de ansamblu a locuinţei tradiţionale din zonă, a locuinţei româneşti, în general, şi a unei mari zone central europene de altfel, am sublinia dimensiunea ei antropocentrică, ca o proiecţie a omului în universal. „…acest antropocentrism trebuie înţeles ca o proiecţie axiologică a fiinţei umane în universal. O proiecţie vizionară, ordonatoare, centripetă, o proiecţie armonică, a comuniunii şi împăcării universale, nu una autarhică, hegemonică. O proiecţie, repetăm, axiologică deoarece creează un fundament întru dominarea fatalităţii inexorabile, printr-o asumare ordonatoare a contrariilor. Dominare născută nu doar din resemnare, ci dintr-o abordare integrală a existenţei şi lumii, cu valorile lor pozitive şi negative, a existenţei ordonatoare între viaţă şi moarte, întuneric şi lumină, între vară şi iarnă, cer şi pământ. Născută nu doar dintr-o autocraţie suficientă sieşi, nici dintr-o înstrăinare de sine, ci dintr-o asumare a dimensiunilor universalului, a devenirii cosmice”

 |UP| |Home| |Galerie Foto| | Obiective Turistice| |Trasee| |Informatii Utile||Contact|

Copyright © 2009 www.tarabeiusului.ro
      Design by www.pubistart.ro