Beius

Obiective turistice

Trasee

Harti

Cazare

Galerie foto

Biserici de lemn

Legende

Informatii utile

Linkuri

Contact

ATELIERELE DE FIERĂRIT ŞI PRODUSELE LOR

Aceste ateliere de fierărit mai existau în prima jumătate a secolului XX în fiecare comunitate rurală, deservind solicitări locale, adică producerea de instrumente agricole sau repararea lor, producerea de instrumente de tăiere sau despicare a lemnului, necesare în fiecare gospodărie sau, cu atât mai mult, în gospodăriile specializate, de accesorii necesare în construirea caselor, de potcoave pentru vite etc. Ele erau indispensabile comunităţilor.

Arhitectura unui asemenea atelier ţinea de posibilităţile proprietarului, uneori fiind folosite anexele gospodăreşti pentru localizarea lui, alteori fiind construit special atelierul. Ca orice cameră de locuit sau magazie, forma lui era rectangulară, iar inventarul unei fierării impunea în primul rând existenţa cuptoarelor de încălzit fierul ce trebuia bătut. Se ardeau, ca şi la topitoriile fierului cărbunii obţinuţi de la bocşerii, iar focul era întreţinut cu ajutorul foalelor făcute din piele, acţionate de obicei prin presiune, cu piciorul. Dincolo de cuptor, activitatea în atelier se derula în jurul nicovalei sau ileului cum îi spuneau în zonă, una sau două în fiecare atelier, pe care era bătut fierul încălzit, înmuiat pentru obţinerea piesei dorite. Baterea se făcea cu ciocane speciale, în frunte cu barosul, iar manipularea lui se făcea cu ajutorul cleştilor, şi ele diverse. Unul dintre ultimii fierari din Vărzarii de Jos, care mai lucra în a doua jumătate a sec. XX, avea în dotare: „cleştele cu tureac mare” (cu mânere lungi), cu care se lucra când unealta era în foc; „cleştele cu colţ”, „cleştele cu tureac mic”, cleştele pentru reparat barostul”[1]. Mai avea tăietoarea pentru fier, „şutăul” etc. De asemenea, un recipient cu apă, troc, pentru răcirea fierului lucrat în vederea călirii lui. Transmiterea meşteşugului se făcea de obicei de la tată la fiu, dar şi prin angajare de ucenic.

Producţia acestor fierării din satele specializate, dar şi a fierăriilor ce se găseau, câte una, câte două, în fiecare comunitate rurală, era impusă evident de solicitările pieţei. Se realizau cu deosebire unelte agricole precum: sape, hârleţe, seceri, coase. Sapele erau şi ele de diferite categorii, ele având formele în funcţie de uzualizarea lor. Aşa, sapa ascuţită pentru pământul mai tare, sapa rotundă pentru pământul mai afânat, târsa pentru solurile mai pietroase sau pentru curăţirea terenurilor de târşi, respectiv spini. Sapele şi secerile erau făcute în serii mari pentru că erau absolut necesare muncilor agricole. Coasele vin mai târziu în repertoriul de instrumente al fierăriilor, pentru că, se ştie, iniţial cerealele se tăiau cu secera, ca şi porumbul, de unde şi tăierea cerealelor se numea secerat, nu cosit ca la fânaţe. De asemenea, realizarea coaselor era mai pretenţioasă, puţini fierari se încumetau la ea.

Fierarii asigurau însă şi feroneria necesară pentru construirea carelor şi cociilor. Confecţionate din lemn, aceste mijloace de transport aveau foarte multe întărituri, piese de legătură etc. din fier, începând cu resteiele şi cuiul de la jug, care puteau fi însă şi de lemn, şi continuând cu armăturile ce se aplicau pe loitre, pe şiregle, pe leuci, cuiele ce legau ruda de car, dricul din faţă cu cel din spate, rafurile de pe roţi, lanţurile ce legau şireglele sau erau folosite la împiedicatul carului pe povârnişuri abrupte. În realizarea acestui divers instrumentar, un rol important îl aveau fierăriile – câte una, două ce existau în fiecare comunitate, fierării care-şi asigurau metal brut din cuptoarele Vaşcăului, Brihernilor, Pocioveliştei, Drăgăneştilor, Chişcăului etc. De foarte mare importanţă erau aceste fierării locale şi în potcovirea animalelor de tracţiune: boi, vaci sau cai. Acestea, pentru a fi potcovite mai uşor, erau băgate în nişte juguri speciale care ofereau stabilitate animalului şi siguranţă fierarului, în momentul propriu-zis al baterii cu cuie a potcoavei pe copitele animalelor.

Importante erau, dintre uneltele realizate de fierari, şi cele pentru practicarea unor meşteşuguri, în special pentru lucrul cu lemnul. Printre ele: ţapinele, securile, şpranţul, bărzile, teslele, târnăcoapele. Ţapinele erau folosite în exploatările forestiere pentru manipularea buştenilor, securile mari cu coadă lungă (şpranţuri) pentru cioplirea, finisarea grinzilor mari de lemn, bărzile cu coadă scurtă, de obicei curbată, tot pentru cioplit, teslele pentru scobirea lemnului pentru torace, dălţi speciale, sfredele. Era, de asemenea, comună mezdreaua pentru finisarea şi horjul pentru ornamentarea lemnului folosit îndeosebi în piese de mobilier.

De subliniat că, atât instrumentarul agricol cât mai ales instrumentarul din dulgherit era frumos decorat de meşteri, prin ştanţare, cu o serie de semne ce reprezentau de fapt şi marca de meşter, brandul său. În orice târg semnul de meşter era o garanţie pentru cumpărătorul care mai folosise unelte cu semnul meşterului respectiv. Fierarii realizau şi instrumentar pentru vânătoare şi pescuit, curse speciale de prins vulpi, lupi, iepuri etc. şi cârlige pentru peştii mari.

În cazul unor comunităţi specializate pe făurirea de unelte agricole (Vaşcău, Briheni, Pociovelişte, Cărpinet şi mai ales Vărzarii de Jos şi de Sus) desfacerea se făcea în târgurile mari ale Apusenilor, ale câmpiei de vest sau chiar ale Ungariei, fie direct de fierarii care aveau şi mijloace de transport, fie de cărăuşi specializaţi, de obicei din aceleaşi localităţi cu fierarii. Desfacerea se făcea şi prin vânzarea pe bani şi prin schimb în natură, cunoscut fiind că pământul propriu producţiei agricole, mai ales în zona Vărzariului, era fie puţin, fie neproductiv.

Pentru a avea o imagine aproximativă asupra meşterilor ce practicau fierăritul să menţionăm şi numele câtorva dintre ei. Subliniem că în urbariul din 1733 pentru Vărzarii de Jos erau nominalizaţi doi fierari: Teodor Gavra şi Ioan Gavra. Un contract din 1745 îi menţiona pe Novac Gavra, Matei Gavra, Ioan Pat şi Petru Pat. Peste o sută de ani, într-un alt act sunt menţionaţi printre alţii: Nicolae Gavra, Ioan Gavra şi Ioan Pat – inducând ideea transmiterii meşteşugului pe linie familială. Tot dintre ei, în 1881, Alexandru Gavra câştigă medalia de bronz la expoziţia de la Sibiu. În Vărzarii de Sus, tot la 1733 erau nominalizaţi trei fierari: Ciura Matei, Gheorghe Popa şi Ioan Crăciun, iar în 1840 sunt consemnate în sat 30 de ateliere de fierărit.[2]

CĂRBUNĂRITUL

Strict legată de fierărit, înţeles şi ca reducere a minereului de fier în cuptoare şi de prelucrare a fierului obţinut în unelte în centrele specializate sau în fierăriile existente în toate comunităţile rurale, s-a dezvoltat în depresiunea Beiuşului şi cărbunăritul, adică obţinerea mangalului din lemn, prin combustie dirijată, pentru alimentarea fierăriilor.

Conscripţiile urbariale din 1589 şi 1600 ca şi „Inventarul castelului Beiuş, al fierăriilor şi arămăriilor domeniului” din 1600 confirmă existenţa cărbunăritului, confirmă obligaţiile iobagilor de prestare a muncilor impuse de această specializare. La 1600, 11 localităţi cu 312 capi de familie aveau obligaţia să deservească  topitoria din Vaşcău. Dintre ei, cei din satul Boi – Vaşcău „de când s-a ridicat maiul de fier (malleus forrens) nu obişnuiesc să presteze nici un cens, nu prestează, decât cară în fiecare săptămână cărbuni pentru topit fierul, taie lemnele, ard cărbunii. Dacă neglijază să care cărbunii, gloaba e de un florin, trebuind să care şi cărbunii neglijaţi”[3]. Şi satele Câmp, Folteşti (Sârbeşti), Valea Mare de Codru, Vărzarii de Sus şi de Jos aveau aceleaşi obligaţii. Pentru topitoria de aramă de la Poiana, alimentarea cu lemne şi cărbuni intra în obligaţiile iobagilor din Sighiştel, Câmpani de Sus şi de Jos.

Conform socotelilor provizoratului Vaşcăului, între 1750-1771, contribuţia anuală de cărbune pentru buna funcţionare a cuptoarelor era de 2301 coşuri de cărbune, obligaţie a satelor: Bărăşti, Băiţa, Briheni, Cărpinet, Câmpanii de Sus şi de Jos, Coleşti, Câmp, Criştior, Fânaţe, Ghighişeni, Hotărel, Hârsăşti, Leheceni, Lunca Vaşcăului, Poiana, Petrileni, Ponoare, Râieni, Sârbeşti, Seghişte, Sălişte de Vaşcău, Sohodol, Ştei, Şuştiu, Urseşti, Vaşcău, Vărzari de Sus şi de Jos, Zăvoieni (azi Petrileni)[4].  Pe lângă iobagii ce prestau obligaţii, cărbunăritul impunea şi existenţa unor specialişti străini, plătiţi de provizorat, nemţi sau slovaci dar şi români plătiţi în bani sau în grâne.

Arderea lemnelor pentru obţinerea mangalului presupunea o tehnică specială. Lemnul era aşezat în forma unor cuptoare înalte, numite bocşe, căptuşite pe margini cu pământ. Ele aveau sus un horn şi jos guri de aerisire, pentru întreţinerea arderii mocnite sau pentru întreruperea ei când procesul de termina, după două-trei săptămâni de ardere dirijată. Bocşeriile erau aşezate de obicei pe cursul unor ape, tocmai pentru a putea stinge focul când arderea trebuia întreruptă.

Despre prezenţa acestor bocşerii în zona Beiuşului mai vorbesc şi astăzi unele toponime ca: Valea Bocşelor din zona Vaşcăului dar şi, de exemplu, dealul Bocşii, de la Suplac, deci mult mai jos pe cursul Crişului Negru, la ieşirea din depresiune.

De asemenea, numele satului Cărbunari şi frecvenţa antroponimului Bocşe în zonă. Printre ele şi cel al cunoscutei cercetătoare Maria Bocşe, preocupată printre altele, şi de cercetarea cărbunăritului şi bocşeritului în zonă.

Bocşerii mai funcţionau încă până în urmă cu două decenii la Ioaniş la fabrica de lemn.

Desfacerea mangalului se realiza prin acoperirea comenzii directe către cuptoarele locale de redus minereul şi către fierării, dar şi mai departe în zona Orăzii, Beliului, Hălmagiului etc.

EXPLOATAREA LEMNULUI

În rândul ocupaţiilor tradiţionale specifice zonei, dintre cele secundare, deci determinate ca timp de practică de perioadele de relaxare ale ciclurilor agrare ce erau dominante ca formă de angajare a forţei de muncă, pădurăritul era ca şi generalizat în zona Beiuşului, aşezată la conjuncturile atâtor munţi împăduriţi. Înţelegem prin pădurărit sau lucrul la pădure exploatarea propriu-zisă a lemnului şi eventual o primă prelucrare a lui în joagăre. Desigur, primele exploatări forestiere au început odată cu fixarea omului pe agricultură, când acesta avea nevoie de defrişări pentru eliberarea terenurilor în vederea cultivării lor. Aceste defrişări, numite aici curături sau runcuri, prin cuvintele de origine latină ce atestă practicarea lor încă din perioada ocupaţiei romane, dar şi lăzuiri, cuvânt de origine slavă ce demonstrează şi el continuitatea practicii.

Lemnul era, însă, exploatat nu doar pentru introducerea terenurilor în circuitul agricol sau pentru păşunat, ci şi, cu deosebire, pentru utilizarea lui ca materie primă în practicarea a numeroase meşteşuguri tradiţionale, în construcţiile de case, construirea de poduri peste ape, în minerit, pentru încălzirea interioarelor şi nu în ultimul rând în industria de reducere a unor minereuri de fier, cupru, în topitorii speciale. Încă în jurul anului 1600, documentele atestă că iobagii din satele Burda, Cresuia, Budureasa, Cărbunari, Gurani şi Pietroasa exploatau lemnul, îl tăiau în scânduri sau îl şindrileau pentru uzul cetăţii Oradea[1]. În 1733 funcţionau “mori de scânduri” la Gurani şi Budureasa, scânduri pe care satele Beiuşului aveau obligaţia să le transporte la Oradea. Dintre satele zonei înscrise în Urbariul din 1778, 55 tăiau lemnele din pădurile învecinate, iar altele 12, care nu mai aveau pădure comunitară, primiseră dreptul din partea stăpânului feudei să procure materialul lemnos din pădurile altor sate. Satele fără păduri proprii atunci erau: Sânnicolaul de Beiuş, Feneriş, Drăgăneşti, Păcăleşti-Păntăşeşti, Ţigăneşti, Belejeni, Sălişte de Beiuş, Talpe, Teleac, Sânmartin, Saca şi Săucani[2]. Aceste comunităţi, foarte probabil, îşi epuizaseră deja propriile păduri prin lăzuiri în vederea extinderii suprafeţelor arabile, sau pentru alte necesităţi. Aceleaşi consecinţe le suportau şi satele: Dumbrăvani, Pocola, Mizieş,Broaşte (Stânceşti) ce aveau doar păduri de mestecăniş şi arboret mic, rămase după lăzuirea vechilor păduri [3]. Că exploatarea intensă a pădurilor avea tradiţie în zonă, o dovedeşte şi faptul că, după 1771-1773 când pentru satele zonei se trece la punerea în aplicare a hotărârii imperiale de tragere a satelor la linie, aceasta prevedea expres şi faptul că, pentru construirea noilor case aliniate să fie folosit doar lemnul din casele vechi, demolate. Deci, se poate vorbi încă de atunci despre o criză a materialului lemnos. Oricum, operaţiunea vastă de aliniere a satelor a intensificat exploatarea pădurilor mai ales în zonele greu accesibile, fără drumuri etc.

Tehnologiile folosite în exploatare erau diverse, în funcţie de aceste terenuri. Lemnul era tăiat cu firezul sau securea, manevrat cu ţapina cât se putea sau legat cu lanţuri sau gujbe la tânjaua trasă de cai spre jilipuri sau vălauă, locuri speciale, cu pantă puternică, pe care aceste lemne erau urlate la vale. Aceste jilipuri erau uneori căptuşite cu buşteni sau scânduri, pentru a face alunecarea mai uşoară. În cazul lemnelor pentru foc, buştenii erau tăiaţi în bucăţi şi aşezaţi în stânjeni. Ajunşi în vale, unde pâraiele aveau un debit mai mare, debit ce putea fi sporit pentru moment prin iazuri, se practica şi angajarea buştenilor prin plutărit, pe vale în jos.

În timp, exploatările forestiere au crescut în intensitate prin înfiinţarea de către Episcopia Oradiei, la sfârşitul sec. XIX, a unor joagăre industriale la Finiş, Sudrigiu, Pietroasa, mai târziu la Ioaniş, alimentate cu fond forestier prin linii înguste de cale ferată, construite pe văile pâraielor în sus până la parchetele de exploatare. Acum s-a accentuat şi specializarea multor locuitori din zonă la făcutul stângenilor (Fânaţe, Brădet, Roşia, Mierag, Sighiştel, Ferice, Sohodol, Coleşti, Câmp), în timp ce cei din Poiana, din Sălişte de Vaşcău, Cărpinet, Pietroasa, Tărcăiţa erau specializaţi în corhănitul lor şi în buitul pe jilipuri[4]. De subliniat că pădurăritul era şi el dependent de ciclurile agrare, practicanţii săi rămânând în primul rând ţăranii. De aceea, pădurăritul se practica mai intens începând cu sfârşitul toamnei până la începutul primăverii. Atunci, de fapt, era perioada cea mai indicată pentru tăierea copacilor, când aveau sevă mai puţină, se uscau şi se prelucrau mai uşor, lemnul nu era atacat de cari etc.

Dintre ofertele naturale ale subsolului zonei, piatra de diferite feluri şi marmura s-au constituit şi ele în surse de prelucrare pentru unii locuitori de aici, cu diferite scopuri, urmând diferite comenzi sociale. Piatra a fost exploatată direct din văile Crişului şi ale afluenţilor săi sau din cariere naturale, de foarte multă vreme, pentru fundaţia caselor, pentru drumuri, construirea de poduri, garduri, porţi, dar şi pentru cioplirea ca pietre de moară, de râşniţă, monumente funerare, alt instrumentar gospodăresc etc. Exploatarea marmurei ţinea cu prioritate de comenzi speciale, în general urbane, răspunzând unor norme de lux, comparativ cu viaţa omului de la sat. Bunyitay Vincze, într-o istorie a Episcopiei de Oradea, apărută la Oradea în 1883-1884, menţionează că la 1570 Dieta hotăra ca domeniile aflătoare în Partium să dea, pe lângă contribuţiile în bani şi lucrători specializaţi dintre iobagii domeniali care să exploateze şi să transporte cu căruţele piatra şi marmura necesare clădirii caselor din Oradea. Un an mai târziu, fiecare nobil se obliga să dea câte un car de piatră de fiecare poartă din satele ce le avea în stăpânire. Zăcămintele de bază erau cele de la Vaşcău unde se exploata o marmură de diferite culori „variegati coloris utpote albi, rubri, flavi, viridis, nigri et cerulei”[5]. Urbariul Beiuşului, la 1777, menţionează descoperirea şi exploatarea de marmură neagră în posesiunea Finiş, tot cam atunci descoperindu-se şi marmură albă la Budureasa.

Exploatarea marmurei şi a pietrei ce asigura material de construcţii în special mediului urban – Oradea şi chiar oraşelor din Câmpia Panonică, cărăuşia ei pe distanţe aşa de mari, era o muncă istovitoare. Piatra era o materie primă şi pentru meşterii locali, care ciopleau roţi de moară, lespezi pentru caminiţele de piatră, râşniţe, bălătruci de zdrobit sarea, monumente funerare etc.. Existau meşteri specializaţi în Cusuiş, Tărcăiţa, iar în prelucrarea marmurei îndeosebi la Vaşcău, Câmp-Moţi, Coleşti. În timp, exploatarea marmurei la Vaşcău s-a industrializat.

În diversitatea specializării locuitorilor Ţării Beiuşului, pornind de la oferta naturală existentă, extracţia aurului a ocupat şi ea un loc important în cadrul anumitor comunităţi. O extracţie a aurului prin minerit, dar mai ales cea din aluviuni.Se ştie că zona Apusenilor a fost extrem de bogată în zăcăminte aurifere, unul din motivele pentru care romanii au cucerit Dacia fiind şi câştigarea acestor resurse. E cunoscută şi cantitatea uriaşă de aur pe care romanii ar fi luat-o ca pradă după cucerirea Daciei. Criton menţionează în „Getica” faptul că această pradă ar fi constat în aproximativ 164.000 kg de aur şi cam de două ori atâta argint. Desigur, după retragerea aureliană aceste exploatări, îndeosebi cele prin minerit, au încetat sau oricum au scăzut mult. Credem însă că obţinerea aurului din aluviuni a putut rămâne pentru multă vreme o preocupare sau ocupaţie specifică unor locuitori de aici, inclusiv cei din zona noastră, căci această extragere nu presupunea tehnologii speciale, greu accesibile. Pe cursuri de apă venind din zone cu rezerve aurifere, locuitorii obţineau acest aur, printre alte tehnologii, aşezând pe fundul văilor sau a unor deviaţii ale lor, special săpate, a unor jgheaburi, cergi de lână în care aurul adus de apă sedimenta, fiind mai greu decât nisipul. Peste aproape un mileniu, unul dintre motivele care au determinat regalitatea maghiară să ocupe zona, a fost foarte probabil şi cunoaşterea acestor zăcăminte aurifere şi argintifere. Ele au impus, în mare parte, şi colonizările maghiare din zonă (Tărcaia, Finiş, Ioaniş, Uileac, Negru, Beiuş) ca şi construirea cetăţii de la Finiş, tocmai pentru protejarea acestor exploatări. După Bunyitay[6] în 1274 s-a reluat exploatarea vechilor mine de aur şi de argint de la Băiţa, cu meşteri aduşi din afară, dar folosind munca iobagilor locali, în cadrul obligaţiilor lor la prestarea  rentei în munci.

În timp, exploatările miniere de aur de aici s-au diminuat, prioritare devenind cele de fier şi cupru, prin înfiinţarea topitoriilor de la Vaşcău, Chişcău, Briheni, Curăţele, Băiţa etc. Totuşi, călătorul străin Szántó (Arator), pe la 1660 menţiona: „trei râuri aurifere, adică ducând cu sine nisip cu fire de aur ies din Transilvania curgând peste Ungaria: Crişul Alb, Crişul Negru şi Someşul”[7]. Ceva mai târziu, Samuel Köleseri, medic sibian, fost inspector al minelor din Transilvania pe la începutul sec. XVIII, pomenea, în cartea sa „Auraria Romano-Dacia”, tipărită în 1717, printre râurile bogate în aur şi Crişul „decât care nu mai e altul mai vestit prin strălucirea aurului virgin ce se spală  acolo”[8], amintind printre centrele miniere din Carpaţi şi Băiţa.

La 1732 satele Poiana, Leheceni şi Criştior aveau spălători de aur care erau obligaţi să dea o cantitate de aur Capitlului Episcopiei Catolice Oradea şi filialei ei din Beiuş. Atestă continuitatea extragerii aurului din aluviuni şi a mineritului aurifer şi conscripţiile urbariale, precum cea din 1733 care consemna că în satul Fânaţe erau 9 spălători de aur („aurilatores”) în frunte cu judele satului Daniel Duma. Din cei 9, 5 erau iobagi având şi parcele de pământ primite de la stăpânul feudal, iar ceilalţi 4 erau jeleri. Iobagii, pe lângă judele Daniel Duma, erau: Mihai Boţ, Mihai Achim, Todor Butişcă, Urtinus Sabău, iar jelerii: Petru Bot, Petru Nica, Florea Bot şi Cioruţa Florea. În aceeaşi conscripţie, pentru satul Poiana, toţi cei 14 capi de familie înscrişi erau spălători de aur („omnes Auri Lotores”), având obligaţia să dea anual, toţi, 29 pisete de aur către administraţia Fiscului din Beiuş. Pentru Leheceni, conscripţia din 1733 înscria doi „aurilatores”, Ioan şi Andrei Pascu, ce dădeau însă 22 pisete de aur anual fiscului, cantitate ce presupune existenţa şi a altor spălători în Leheceni[9].

Pentru obţinerea din minerit a aurului, argintului şi cuprului, pentru aceeaşi perioadă erau pomenite vechile exploatări de la Băiţa unde, din cei 13 capi de familie înscrişi în urbariu, 8 erau mineri, ţărani români care se ocupau cu aşa ceva, având şi sesii iobăgeşti: Laurenţiu Ambruş, Petru Ambruş, Mihai Toader, Petru Toader, Gavril Gabor, inclusiv judele satului, Mihai Luca. Tot atunci s-a descoperit un filon de argint la Budureasa, mai slab însă ca randament faţă de minele de la Băiţa. Dincolo de satele atestate documentar, fără îndoială că şi în alte comunităţi rurale din bazinul superior al Crişului Negru spălarea aurului din aluviuni a constituit o ocupaţie importantă sau una secundară pentru unii dintre membri acestor comunităţi. Printre ele, la Ponoare – Izbuc tradiţia mai păstrează în memorie acest trecut.

Obţinerea aurului nativ şi a argintului în zonă a motivat şi apariţia meşterilor specializaţi în prelucrarea lor în podoabe. Pe la 1600, în Beiuş sunt deja menţionaţi meşteri argintari, iar din 1733 şi un aurar („auri faber”) Ioannes Pocsag. Deşi, în timp, spălarea aurului din aluviuni se estompează, concurată şi de exploatarea de cupru şi de fier, totuşi, în 1838, în documentele Capitlului din Oradea, ea mai era considerată încă drept „producătoare de mari beneficii pentru stat”[10].

Cât despre tehnologiile de obţinere a aurului din minereu sau din nisipul aluvionar, ele erau evident arhaice. Dacă în exploatările miniere de la Băiţa, la obţinerea aurului din rocă era nevoie şi de steampuri, pentru sfărâmarea rocii, despre tehnologia culegerii aurului din nisipul aluvionar, iată mărturii ilustrative chiar din epocă, de la Samuel Köleseri: „Aurul «liber» se culege şi astăzi în stare naturală în Dacia prin spălare. Căci mâlul, nisipul sau pământul nisipos scoate la iveală…marcasită încărcată cu aur. Pe lângă râuri, acolo unde s-a recunoscut că este aur, se ridică un scaun de spălat aur, adică o tăblie prelungă, cu un capăt mai ridicat şi cu celălalt lăsat în jos sau povârnit pe la jumătate. La noi este mai scurtă şi mai lată, dar în Ţara Românească este de două ori mai lungă, împărţită în lăţime în tăieturi de-a curmezişul, cu laturile dinţate de amândouă părţile. Acestea se acoperă cu un ţol miţos sau de cânepă, peste care se toarnă din coşuri sau din cupe cu mâner nisipul aurifer odată cu apa. Munca se poartă în continuare până ce sunt luate părţile mai grosolane şi mai pietroase, iar partea mai subţire, împreună cu metalul e reţinută de ţol şi îl acoperă. În sfârşit, acest ţol este strâns şi băgat în apă. După dese spălări şi afundări, este curăţat de nisip şi acesta e spălat cu ajutorul albiei de spălat numite Scheidtrag sau Sichertrag (şaitroc n.n.).

În afara râurilor se pun nişte tăblii ce se întâlnesc cruciş (decussatis) la marginea de jos. Peste acestea se întinde cu grebla (rostratur) nisipul, pământul şi mâlul aurifer şi, turnându-se apă la celălalt capăt, se spală, apa scurgându-se după cum hotărăşte lucrătorul – împreună cu mâlul, prin deschizătura de jos ce se întâlneşte la mijlocul extremităţii şi rămâne partea care este mai grea ca celelalte.

În unele locuri se sapă canale şi, după cum porţiunile de pământ încărcate cu aur sunt când  mai late, când mai înguste şi mai adânci, din ele sunt luate cu o greblă de metal mai întâi pietrele şi pământul mai consistent şi la capătul canalului se trimite apă oprită de un mic canal (retina culo) rămânând nisipul metalic care e curăţat de mâl prin curgerea apei în canal”[11].

Acelaşi depune mărturie şi despre calitatea aurului extras la Băiţa: „Băiţa (Rezbanya)  care mai înainte se numea «baia cea mică» (Kisbanya) şi acum se numeşte astfel din cauza însemnatelor mineree de aramă, dar care nu sunt lipsite şi de aur a cărui culoare nu e mai roşie ca a celui din celelalte mine”[12].

O tradiţie atât de îndelungată a exploatării aurului în zonă şi cu atât mai mult în teritoriile mai accentuat aurifere ale Apusenilor, a promovat şi un complex de cutume şi credinţe ţinând de valorizarea simbolică a aurului, de proprietăţile lui miraculoase. E cunoscută legenda despre originea numelui Muntelui Găina, în acest sens. Legenda spune că, în timpul marilor exploatări aurifere de pe acest munte, „o găină de aur ieşea din băi spre a se aşeza în vârful muntelui, pe cuibul său în care erau ouăle de aur. Vidrenii, atraşi de frumuseţea nemaipomenită a găinii, în mai multe rânduri au încercat s-o prindă, ea însă a fugit în jurul minelor de aur de la Roşia (Roşia Montană n.n.). De atunci, nemaiputându-se găsi în băile din acest ţinut, moţii au încetat de a le mai lucra, fiindcă găina din poveste era  vâlva băilor şi ea a dus aurul cu sine în părţile unde a zburat”. Legenda  e culeasă şi publicată de I. Frâncu şi G. Candrea în monografia „Românii din Munţii Apuseni. Moţii”, 1888).

Cercetătoarea Maria Bocşe, în studiul citat, frecventat de noi până aici, publică şi o posibilă variantă locală, bihoreană a acestei legende, cu referire la apa Crăiesei, afluent al Crişului Negru, cândva cu aluviuni aurifere: „Legenda povesteşte că «vâlva» băilor din munte, Crăiasa, dăruia fiecărei fete de măritat câte un ou de aur, drept zestre. Lăcomia şi răutatea oamenilor care nu s-au mulţumit cu darul ei, ci au încercat să-i fure găina cu ouă de aur, a umplut-o de amărăciune, determinând-o să se ascundă în fundul pământului, iar de atunci oamenii caută mereu în unda pârâului Crăiasa, sau în apele Crişului Negru, «lacrimile de aur ale vâlvei băilor»”[13].

Aceeaşi cercetătoare evidenţiază proprietăţile presupus curative ale aurului, aşa cum au fost percepute în tradiţiile locale, până aproape în zilele noastre: „Pe răni, tăieturi de seceră, bube de fapt (erupţie cutanată a noilor născuţi n.n.) e bine să pui ban de aur sau de argint”; „Pentru gălbenare e bine să bei apă de pe ban de aur”; „Aur zdrobit în piuă se amestecă în hrana oamenilor şi a animalelor, în caz de molimă”; „Dacă ai dureri de stomac, e bine să bei numai apă de pe ban de aur sau de argint” etc. Copiilor li se punea, de asemenea, în scăldătoare ban de aur sau de argint, iar de Anul Nou fetelor li se punea în aşternut ban sau inel de aur „pentru a stimula ursita”[14].

FIERĂRITUL. SATE SPECIALIZATE

Desigur, cuptoarele de fier din zonă ce au funcţionat în evul mediu, au oferit metal brut unui spaţiu destul de întins aici în zona de vest a ţării, dar şi în Ungaria sau Slovacia. De asemenea, şi piesele turnate, precum fiarele de plug atât de necesare în agricultură. Existenţa cuptoarelor, a fierului brut produs de ele, turnat în bare de fier, a oferit însă şi şansa multor locuitori ai zonei de a prelucra aceste bare, în ateliere locale de fierar, acoperind astfel un instrumentar de unelte absolut necesare acelor vremuri.

Ca să ne dăm seama de dimensiunea fenomenului, să trecem în revistă câteva dintre cererile locuitorilor zonei, de fier pentru construirea sau repararea de biserici. Primesc cantităţi de câte 50 de centenari de fier – aproximativ 2810 kg (între anii 1743-1752) bisericile din: Roşia, Căbeşti, Sudrigiu, Sohodol, Poenii de Jos, Şoimuş, Râieni, Câmpanii de Jos şi de Sus, Grădinari, Pociovelişte, Totoreni, Şuştiu, Ferice, Beiuş, Finiş, Curăţele, Cresuia, Delani, Valea Neagră etc.[15]

Aceşti locuitori specializaţi, fierarii, faurii acopereau şi ei cu produsele lor o piaţă de desfacere mare, inclusiv satele din Câmpia de Vest, unde desfacerea uneltelor de fier se făcea, de obicei, prin schimb, în special pe produse agricole: grâu, porumb, făină etc.

Pentru a evidenţia acest fenomen al specializării unor sate pe meşteşugul fierăritului, să evidenţiem că la 1600 iobagii din Chişcău şi Măgura erau scutiţi de cărăuşitul lemnelor la Oradea, pentru că ei făceau lănci şi suliţe[16]. Sau mai târziu, pentru satele de prin preajma Vaşcăului, pentru fierărit în ateliere locale, private, menţionăm că în conscrierea urbarială din 1841 pentru Vărzarii de Jos erau notate 18 asemenea ateliere – fierării, pentru Vărzarii de Sus 30, pentru Cărpinet 12. Peste numai 4 ani, în Vărzarii de Sus şi de Jos numărul fierăriilor creşte la 61. Dinamica exprimă cererea pieţei, o cerere care însă, în timp va scădea, concurată de desfacerea produselor industriale de serie mare. Moise Popovici notează că, prin 1914, în Vărzarii de Jos mai funcţionau doar 8 fierării, iar peste 20 de ani numărul lor se reduce la 7. În a doua jumătate a secolului al XX-lea mai funcţionau, sporadic, doar două fierării. Oricum, dincolo de prezenţa în zonă pe parcursul evului mediu  şi începuturile epocii moderne a atâtor cuptoare de redus minereul de fier sau cupru, sau chiar de turnare a unor piese de serie, precum fierul de plug, existenţa atelierelor de fierărie individuale, care prelucrau barele de fier obţinute de la turnătorii în uneltele necesare timpului, este un alt segment important al vieţii social-economice a comunităţilor din depresiunea Beiuşului. Ele au promovat unitar, dar şi puternic personalizat, un meşteşug prin care s-au înscris pregnant într-o istorie a civilizaţiei româneşti.

Confecţionate aproape în exclusivitate din lemn şi piatră, instalaţiile tehnice ţărăneşti, creaţii de o deosebită complexitate şi ingeniozitate făceau parte din viaţa permanentă a economiei rurale, fiind elementul determinant de procesare a produselor alimentare în cazul morilor, a pivelor de ulei şi a teascurilor, dar şi a finalizării prelucrării ţesăturilor de lână, în cazul pivelor şi vâltorilor. De asemenea, în prelucrarea lemnului brut în cazul, prezent la noi, al joagărelor hidraulice. Am vrea să subliniem de la început că toate aceste instalaţii nu sunt invenţii ale oamenilor locului, sunt comune unor spaţii geografice întinse paneuropene iar modelele lor vin în mare parte, sub diferite forme, încă din antichitate.

Desigur, înaintea apariţiei morilor, boabele erau zdrobite în râşniţe. O posibilă primă atestare a unei mori în zona Beiuşului vine din 24 martie 1559 când, în faţa scaunului de judecată din Beiuş se prezintă 12 cnezi din localitatea Săud (Gheorghe Bonta, Şerbu Bonta, Vlaicu Bonta, Lupşa Moş, Petru Moş, Lupşa Moş, Teodor Moş) care cedează dreptul de a construi o moară pe apa Crişului Pietros lui Ioan Popa din Poeni, acesta având obligaţia să achite cetăţii din Oradea „a patra parte din contribuţiile şi sarcinile ce se cuvin pentru acea moară şi că are dreptul la jumătatea venitului şi vămii morii amintite”[1]. Peste numai zece ani, la 26 martie 1569 – judele Ambrosie Diacul şi ceilalţi juraţi din târgul Beiuş „dau de ştire că Bonta Jurca din Poenii de Sus a vândut a 12-a parte din locul unei mori de pe pârâul Răstoaca, pentru 5 florini, lui Ioan Popa”[2]. De subliniat că astăzi, în Muzeul tehnicii populare de la Sibiu se află o frumoasă moară de apă şi ca arhitectură şi ca tehnologie, dusă de la Poenii de Jos.

Ca să ne dăm seama de dinamica dezvoltării morăritului în zonă să menţionăm că la 1600 erau înregistrate 46 de mori ţărăneşti pe domeniul Beiuşului, în timp ce în oraş se afla o „moară împărătească”[3]. În 1721 sunt înregistrate 59 de mori de apă, iar în 1770 funcţionau 166 de mori ţărăneşti, deci fără morile domeniale. Iată-le repartizate pe localităţi: Drăgăneşti – 2, Grădinari 2, Păcăleşti 1, Belejeni 3, Bunteşti 3, Săud 2, Ferice 1, Poenii de Jos 1, Poenii de Sus 3, Cociuba Mică 3, Gurani 2, Pietroasa 1, Chişcău 4, Valea de Jos 1, Brădet 3, Sudrigiu 2, Dumbrăvani 2, Sebiş 3, Leleşti 1, Căbeşti 6, Roşia 4, Sohodol 3, Meziad 6, Joseni 4, Remetea 1, Şoimuş 2, Feneriş 1, Pietrani 1, Pocola 2, Ioaniş 1, Şuncuiuş 4, Borz 4, Urviş 1, Sânnicolau 1, Vintere 3, Nimăieşti 6, Curăţele 2, Beiuşele 4, Cresuia 2, Burda 2, Cărbunari 1, Pociovelişte 2, Budureasa 5, Finiş 3, Totoreni 2, Tărcăiţa 4, Băleni 1, Lazuri de Beiuş 2, Vaşcău 4, Fânaţe 2, Sighiştel 2, Câmpanii de Jos 3, Hârsăşti 1, Ştei 2, Seghişte 3, Petrileni 1, Ghighişeni 2, Lunca 1, Şuştiu 4, Râieni 2, Hotărel 1, Briheni 2, Coleşti 1, Izbuc 1, Ponoare 2, Criştioru de Jos 1, Poiana 1, Sălişte de Vaşcău 2, Leheceni 5, Vărzarii de Jos 1, Cărpinet 3, Bărăşti 1[4].

Şi nu acesta e momentul de vârf al vieţii morilor de apă. Prin comparaţie, dacă la 1770 în Borz erau înregistrate 4 mori de apă, pe la începutul sec. XX aici existau 17 mori de apă. La Chişcău numărul lor crescuse de la 4 la 9 etc. În timp, însă, începând cu sec. XX morile de apă au fost înlocuite cu cele cu aburi. Totuşi, în 1974 în satele din zona Beiuşului mai existau 86 mori de apă[5]. Astăzi mai există doar una în stare de funcţionare, la Roşia şi alta la Săud.

Morile de apă tradiţionale erau de două feluri, cu roată sau cu turbină. În zona Beiuşului au existat doar mori cu roată şi ele de două feluri, cu aducţia apei în partea superioară a roţii şi cu aducţia apei în partea ei inferioară. În ambele cazuri, apa căzând pe paletele sau în cupele roţii sau izbindu-le producea o mişcare de rotaţie în plan vertical a ei. Printr-un angrenaj special, format din două roţi de lemn cu dinţi de corn, mişcarea verticală de rotaţie era transformată într-o mişcare orizontală, ce angrena roata de piatră care zdrobea grăunţele prin frecare. Impresionante la morile de apă erau uneori tehnicile de aducţie a apei la roată, de multe ori prin irugi speciale, de la cursul de apă, alteori prin iazuri puternice în cazul cursurilor de apă mai mari, iazuri ce direcţionau apa spre „lăzile” roţilor de moară. O moară în miniatură era râşniţa, acţionată manual şi prezentă aproape în fiecare gospodărie. Dincolo de funcţia economică a morilor, în viaţa satului ele jucau şi un rol social, de compatibilizare, de întâlnire, de comunicare  între oameni, mulţi veniţi din alte sate, cu poveştile lor, cu snoavele lor, derulate în aşteptarea intrării grăunţelor pe coş. Aşteptări ce nu erau întotdeauna scurte.

Moara din Săud construită de Nicolae Faur

Pivele,dubele sau ştezele, importante între instalaţiile tehnice ţărăneşti de bătut sumane, erau acţionate şi ele hidraulic, însă numai pe pâraie cu apă foarte limpede. Rolul lor era să bată postavul de lână ţesut în războaie pentru a-l finisa, a-l omogeniza şi îngroşa în vederea utilizării lui pentru confecţionat sumane, iţari, obiele de lână sau ţoluri pentru pat. Vechimea acestei instalaţii se pierde şi ea în negura vremilor. Deşi astăzi mai vorbesc despre ele doar hidronime precum: Valea Ştezelor (Budureasa) şi Valea Ştezelor (Roşia), cândva ele erau o prezenţă activă în viaţa comunităţilor rurale. Le atestă această prezenţă, printre altele, faptul că între primele obligaţii iobăgeşti ale locuitorilor zonei, la început numai ale cnezilor, dar apoi, pe anumite epoci, generalizate erau dările în pături de lână, cergi, glugi, de obicei pentru înzestrarea armatei. Şi asta începând cu sec. XIII-XIV. Oricum în 1778 Conscripţia urbarială înregistrează nu mai puţin de 13 pive ţărăneşti, particulare, la Budureasa, alte trei la Pociovelişte, una la Tărcăiţa şi una la Cărbunari[6]. Asta numai în jurul Beiuşului. La începutul secolului trecut numărul dubelor era mai mare: 30 la Budureasa, 3 la Roşia, 2 la Fânaţe, 2 la Cărpinet, 1 la Criştiorul de Sus etc.[7]

Pivele pentru bătut sumane, sau ştezele, căci aceasta este denumirea mai uzitată în zona Beiuşului, ca şi morile de apă, aveau o roată mare, cu palete sau cu cupe, precum cea de moară, care era acţionată hidraulic. Ea angrena rotindu-se prin câteva cuie fixate pe fusul roţii, trei-patru ciocane mari, grele de lemn care se ridicau şi cădeau ritmic în nişte pive masive, cioplite într-un trunchi monoxil. În acele pive se afla ţesătura de lână udată mereu. Ciocanele de lemn căzând peste ţesătura udă o omogenizau, o îngroşau.

Există şi o tehnologie mai simplă pentru dubitul sumanelor, în gospodărie prin bătutul ţesăturilor, înmuiate în apă călduţă, cu maiul – mangalău pe scaunul de lăut, dar rezultatele erau mai slabe decât la şteze. De subliniat că ştezele din zona Beiuşului deserveau o populaţie mult mai mare, de pe o arie geografică extinsă spre câmpia de vest, căci pivele se puteau construi numai pe pâraie de munte cu ape limpezi, fără depuneri. Pentru asigurarea fluxului tehnologic de multe ori chiar pivarii se duceau cu căruţa în satele de câmpie şi adunau postavul pe care-l aduceau la ştezat şi apoi îl duceau înapoi.

Dintre acele pive, una (cea din Fânaţe) a fost salvată fiind montată acum la Muzeul tehnicii populare de la Dumbrava Sibiului, iar alta se află, demontată, în patrimoniul Muzeului municipal din Beiuş. În teren, ultima, cea de pe Valea Buduresei a dispărut în urmă cu două, trei decenii.

Tot instalaţii tehnice de îngroşat ţesătura de lână pentru ţoluri sau sumane erau vâltorile. Ele erau de forma unor ciubere mai mari, mai largi la gură şi mai strâmte la fund, în care erau montaţi spini sau ţepuşe mici de lemn dur. Pănura de lână era aruncată în vâltori, în care şuvoiul îi imprima o mişcare de rotaţie, frecând-o de spinii ce-i smulgeau fire din ţesătură, flocăind-o.

Tot din rândul instalaţiilor acţionate hidraulic prezente în zonă au făcut parte şi joagărele hidraulice sau morile de scânduri cum li se spunea aici. Dat fiind specificul păduros al zonei, date fiind exploatările sistematice ale pădurilor de aici, şi pentru utilităţi locale, dar mai ales pentru construcţii, în special din Oradea, prezenţa acestor mori era strict necesară. Urbariul Domeniului Beiuş din 1600 evidenţia, de exemplu, impunerea satului Gurani cu câte 12 dinari de fiecare poartă pentru cumpărarea buştenilor ce trebuiau să servească nevoilor de construcţii ale cetăţii Oradea, în rândul satelor Burda, Cresuia, Budureasa, Pietroasa, Gurani intrând şi obligaţia transportării lemnului, scândurilor sau şindrilelor la Oradea. Fără îndoială că, până a ajunge scânduri sau şindrile, buştenii trebuiau prelucraţi şi asta presupune existenţa şi a unor joagăre ce erau deservite de „6 firezari de pe domeniu, originari din Gurani”[8]. La 1778 morile de scânduri de la Cărbunari, Pociovelişte, Budureasa şi Gurani tăiau peste 1300 stângeni de lemn[9]. Se prelucrau anual 3700 scânduri şi 3320 grinzi etc.

Tehnologia acestor instalaţii hidraulice era cam aceeaşi ca şi a morilor de apă, atâta doar că roata joagărului, aşezată în plan vertical şi angrenată prin puterea apei, transforma mişcarea sa de rotaţie printr-un angrenaj special, în mişcare rectilinie, acţionând pânza fierăstraielor, angajându-le într-o mişcare repetată înainte – înapoi, tăind astfel buştenii în grinzi, scânduri, leţuri etc.

De subliniat că pe lângă joagărele mari, declarate, fără îndoială că ascunzişurile munţilor au adăpostit numeroase alte joagăre mai mici, improvizate, dar mai ales ascunse pentru a fi scutite de dări. Pădurea a fost şi a rămas generoasă din acest punct de vedere.

În cazul instalaţiilor tehnice ţărăneşti alimentare, un loc important l-au avut şi oloiniţele. Rostul lor era acela de a stoarce uleiul din seminţele de bostan sau de floarea soarelui, culturi intercalate sau separate, în cazul florii soarelui, comune întreg teritoriului arabil al zonei. Ulei absolut necesar în alimentaţia din perioadele de post, cu deosebire. Pentru obţinerea uleiului seminţele erau trecute prin piuă şi prin teasc. Înainte de 1900 în apropierea Beiuşului asemenea oloiniţe tradiţionale au funcţionat în Mizieş, Talpe, Drăgăneşti, Belejeni etc[10]. Într-o primă fază, seminţele erau puse într-o piuă. În acelaşi trunchi erau săpate două, trei, patru pive. Peste seminţele aşezate în pive băteau ciocanele de lemn acţionate cu piciorul printr-o pârghie, fiecare în piva lui. Odată zdrobite seminţele erau cernute, fiind înlăturate cojile, iar „fărina” obţinută era frământată într-o covată, pusă la uscat şi prăjit, apoi introdusă într-un săculeţ era băgată în teasc unde se scotea uleiul din cocă. Uneori seminţele erau doar zdrobite în pivă cu mai de lemn, iar apoi fărina cernută se folosea direct în prepararea mâncării. Când totuşi fărina era pusă şi în teascuri pentru stoarcerea uleiului, asupra ei se exercitau presiuni prin sisteme specifice, fie cu icuri, pene ce exercitau presiunea, bătute cu un mai de lemn, fie în teascuri cu şurub de lemn de corn, care, prin răsucire, crea presiunea necesară obţinerii uleiului, ca şi în cazul teascului de stors struguri. Iată descrierea unui asemenea teasc, din cele patru existente cândva la Cărăsău: „Era format din doi stâlpi fixaţi adânc în pământ. Jos erau legaţi unul de altul de o talpă numită scoafă, lată de 60-70 cm. În mijloc, scoafa era prevăzută cu o scobitură cilindrică. În acest spaţiu era introdusă o vadră de metal ciuruită, şi în ea se aşeza un scutec din pănură groasă de suman. În punga aceasta era pusă făina cernută şi prăjită de seminţe. În partea de jos şi de sus a acestui cilindru (vadra) de metal, se aşezau două capace numite fedeauă. Peste capacul de sus venea un purice (cilindru de lemn). Deasupra purecului se punea chinga mobilă, care cobora peste piesele dedesubt, lovită de icuri. Icurile forţau chinga prin acţiunea a doi berbeci, fixaţi într-un ax şi, printr-o mişcare de rotaţie, izbeau chinga; aceasta forţa puricele care presa punga cu material vegetal şi uleiul rezultat curgea prin citernă în vas. Coca era folosită ca hrană pentru vite”[11].

Tot între instalaţiile tehnice din lemn, la muzeul din Beiuş se află una realizată pentru ridicarea greutăţilor în pod, a sacilor cu cereale etc. pe baza principiului roţii volante acţionate manual, un angrenaj ce reducea mult greutatea sacilor printr-o funie ce se derula în jurul axului orizontal al roţii şi printr-un scripete, se facilita manipularea, ridicarea greutăţilor în pod.

Între instalaţiile tehnice ţărăneşti, comune în zonă, deşi au venit aici mai târziu, începând cu secolul XVII, făceau parte şi cazanele de fiert ţuică. Am făcut, însă, o trecere în revistă a lor în o altă parte a acestui demers.

PARTICIPAREA LA MUNCILE SEZONIERE

Un resort important în obţinerea resurselor alimentare necesare pentru hrana oamenilor şi animalelor, dincolo de potenţialul agricol propriu-zis al zonei, limitat şi ca suprafaţă şi ca fertilitate a solului, era obţinerea acestor resurse printr-o migraţiune sezonieră a forţei de muncă de aici spre şesurile Transilvaniei, Câmpia Oradiei, a Salontei, Tincăi, Aradului şi mai departe a Banatului. Suprafeţele agricole mari de acolo, demografia mai slabă de la câmpie, scăzută de războaie şi epidemii, solicitau această forţă de muncă, angajată sezonier, „cu ziua”, „cu ruptul” sau „în parte” la semănarea, întreţinerea dar mai ales la recoltarea culturilor cerealiere. Această migraţiune nu era specifică doar depresiunii Beiuşului şi nici doar spaţiului românesc. A fost practicată în multe părţi ale Europei în tot evul mediu şi în epoca modernă. Era o tradiţie veche şi în lumea Beiuşului, şi pentru a-i înţelege vechimea ar fi suficient să readucem în memorie privilegiul pe care-l acordă locuitorilor districtului şi târgului Beiuş regele Ungariei Ladislau al V-lea Postumul (1444-1457) printr-o diplomă emisă în septembrie 1454, la Praga, de sărbătoarea Sf. Arhanghel Mihai. Privilegiul este acordat în urma jalbei înaintate de judele şi juraţii Beiuşului şi de satele din zonă, prin care aceştia se plângeau împotriva „jafurilor, maltratărilor şi încarcerărilor la care sunt expuşi chiar şi din partea autorităţilor, prin ţinuturile pe care le cutreieră populaţia de aici, ca muncitori, târgoveţi, negustori ambulanţi, întocmai ca şi azi” 27. Prin diplomă, regele le „garantează dreptul de liberă mişcare pentru procurare de hrană, nimeni să nu mai îndrăznească a-i opri sau jefui… Localitatea care nu respectă acest ordin regal va fi pedepsită cu un birişag de 24 de mărci…. Dacă autorităţile cutărui judeţ nu vor executa conştiincios acest ordin, Palatinul ţării să-i pedepsească pe dânşii cu cele 24 de mărci” 28.

Existenţa jalbei şi răspunsul favorabil dat de autoritatea maghiară prin acordarea acestui salvus conductus de liberă trecere acoperă o realitate a timpului. Încă din sec. XV, deci, locuitorii districtului Beiuş erau obligaţi să circule pe spaţii mai mari, dincolo de limita districtului. Şi asta mai mult decât alţii. Odată ce privilegiul răspundea unei necesităţi locale, nu generale, e clar că zona avea şi în acea perioadă un potenţial demografic care nu se putea susţine numai din resurse locale, de aceea ce solicitau dreptul de liberă mişcare „pentru procurarea de hrană”. O mişcare ce acoperea, într-o stare incipientă la început şi mai accentuată ulterior, migraţia acestei populaţii spre câmpie ca forţă de muncă în sezonul agricol, dar şi pentru desfacerea în târguri a produselor lor, produse ce anunţau deja specializarea satelor de aici pe practicarea anumitor meşteşuguri.

De subliniat că şi meşterii iobagi care îşi prestau obligaţiile feudale la Vaşcău la fierarii, primeau, la 1600, câte o lună liberă pe vremea secerii, incluzând în ea foarte probabil şi migraţia spre câmpie, pentru câştigarea prin muncă a bucatelor.

Această migraţie sezonieră a forţei de muncă din district a fost favorizată şi de comenzi ale Episcopiei Catolice de Oradea, care avea în proprietate şi districtul Beiuşului dar şi zona de câmpie. În cadrul obligaţiilor iobăgeşti, ale robotei, Episcopia ducea de aici sute de cosaşi, la lucru în câmpie.

Oricum, migraţia forţei de muncă din depresiunea Beiuşului spre câmpie se accentuează pronunţat în sec. XVIII, devenind un fenomen de masă. Asta şi pentru plata în bucate, atât de necesare locuitorilor zonei, dar şi pentru plata în bani. Plata în bucate se făcea în special la muncile de recoltare – secera grâului, culesul porumbului, iar plata în bani, în special la muncile de întreţinere a culturilor, la sapă sau la cositul fâneţelor. Banii erau şi ei necesari, cu atât mai mult cu cât obligaţiilor lor iobăgeşti, ce trebuiau prestate pe domeniile Episcopiei Catolice din zonă, puteau fi răscumpărate şi în bani. Ori banii primiţi la câmpie erau mai numeroşi decât echivalentul de răscumpărare a aceleiaşi munci la stăpânul domeniului Beiuş.

În 1770 de exemplu au participat la muncile sezoniere locuitori din 88 de sate dintre cele 132 existente în districtul Beiuşului, Vaşcăului şi Pomezăului 29. Această migraţiune nu era doar pentru munca cu ruptul sau cu ziua, ci şi pentru lucrarea unor pământuri alodiale în arendă. Aşa, de exemplu, conscrierea din 1720 menţionează arendarea de către Episcopia Catolică a Orăzii a unui teren de 60 câble de semănătură din hotarul satului Gurbediu, locuitorilor din Curăţele, Nimăeşti, Burda şi Cresuia în schimbul nonei. Şi asta, desigur, nu era un caz singular. Cererea de forţă de muncă la câmpie a crescut imens după 1848, odată cu desfiinţarea obligaţiilor feudale, când stăpânii de pământ pierdeau aproape zece milioane zile robotă manuală, cinci milioane zile robotă cu 4 boi şi peste două milioane zile de robotă cu doi boi, doar la nivelul principatului Transilvaniei. Adăugând şi Crişana, Banatul şi Maramureşul cifrele se dublau. Ei bine, toată această forţă de muncă trebuia înlocuită cu ceva, cu muncă plătită. În perioada sa de apogeu, ultima jumătate a sec. XIX şi prima jumătate a sec. XX, aproape toată forţa validă de muncă din depresiunea Beiuşului lua drumul câmpiei în sezonul agricol, cu deosebire în perioada secerii şi a culesului. Migraţia a fost facilitată şi de introducerea căii ferate, dar, până atunci, ea se realiza de obicei pe jos, mai rar cu atelaje, pe toate căile de acces spre câmpie, fie coborând prin depresiune, fie traversând munţii Codru Moma spre Arad - Banat. Pentru secerişul şi mai ales pentru îmblătitul, treieratul grâului, fiecare cu coasa sau îmblăciul în spate; pentru cosit sau secerat cu coasa şi/sau secera. Recrutarea şi angajarea forţei de muncă sezoniere se făcea uneori din timp, câteodată în schimbul unor împrumuturi în grâne în perioada de criză, alteori în sezon, în târguri, direct în  comunităţile de câmpie ce angajau forţă de muncă în puncte fixe sau chiar în gospodăria angajatorului. Migraţia era una pendulatorie, între muncile sezoniere de la şes şi cele de acasă, de pe ogoarele din zona Beiuşului, în care, datorită climei, exista un decalaj de două, trei săptămâni a ciclurilor agrare faţă de cele de la şes, decolaj ce permite angajarea lor în succesiune.

Dincolo de această migraţiune, să reţinem totuşi că: „Ritmarea extraordinară a vieţii satelor beiuşene prin participarea la muncile sezoniere, agricole şi neagricole, permanenta pendulare  între propria zonă şi zona unde căutau de lucru, a necesitat mai eforturi din partea locuitorilor zonei Beiuşului, aflaţi mult timp în afara satelor proprii. Desigur, rezervă demografică de primă mărime, Ţara Beiuşului a contribuit uneori la popularea unor sate de câmpie, de fiecare dată însă prin colonizări efectuate de către stăpânul feudal sau mai târziu de către stat în contextul aplicării reformei agrare din 1921. Semnificativă este însă şi atitudinea ţăranilor din unele sate beiuşene împroprietăriţi la câmpie, care nu s-au mutat niciodată definitiv, cu întreaga familie, pe noile proprietăţi, preferând să lucreze doar pământul, rezidenţa principală având-o tot în satul de origine” 30.

Una dintre culturile agricole cele mai populare în zonă a fost, fără îndoială, cea a cânepii. Era nelipsită din nici o gospodărie, chiar dacă suprafaţa agricolă oferită ei era mult mai mică decât cea pentru cereale. Explicaţia omniprezenţei ei este simplă, cânepa şi mult mai puţin inul oferind materia primă pentru confecţionarea aproape a tuturor pieselor de îmbrăcăminte, a portului popular, a textilelor de interior, a sacilor pentru cereale, a frânghiilor. Este o cultură tradiţională odată ce Herodot, vorbind despre daci, ţinea să remarce: „Le creşte în ţară şi cânepa care este foarte asemănătoare cu inul, afară de grosime şi mărime…Tracii îşi fac din cânepă haine, care aduce foarte mult cu cele de in…”. Oricum cultivarea cânepii şi inului îl precede pe Herodot cu câteva bune mii de ani, venind din neolitic.

Cert este oricum că la 2500 de ani de la sublinierile lui Herodot, ţăranii din zona Beiuşului şi nu numai ei cultivau cu consecvenţă cânepa care, alături de grâu dintre plantele de cultură, era nu numai cea mai prezentă în viaţa cotidiană a ţăranului, respectiv a ţărancei (cu prioritate) ci şi cea mai încărcată cu semnificaţii, ce-i evidenţiau omniprezenţa. Cânepa era cultivată fie în grădini, fie în hotarul satului în locuri speciale, cu pământ mai bun, numite cânepişti. În alternativă, de obicei cu cartoful. Se semăna primăvara şi se recolta de două ori, vara şi toamna, de obicei în clacă, prin smulgere şi tăiere. Lăsată la uscat, apoi îmblătită ca să-i scoată sămânţa, legată în mănuşi, în sarcini, cânepa era pusă la topit în apa Crişului sau în bălţi, una sau două săptămâni. Apoi era scoasă la soare, desfăcută în mănunchi să se usuce bine.

Operaţia de prelucrare începea de fapt cu meliţarea ei, partea lemnoasă, „pozdărăii”, fiind zdrobiţi între fălcile meliţei. Urma sortarea fibrei textile rămase, prin trei tipuri de piepteni, pe categorii calitative ale fibrei, ce fiecare răspundea în continuare anumitor uzanţe. Astfel fuiorul cel mai fin era folosit ca urzeală şi rareori ca băteală în război, pentru ţesături mai fine, ştergare, feţe de masă, iar cel mai puţin fin, „drugalăii”, pentru băteală la saci, strojacuri – saltele,  lipidee – cearceafuri. După meliţare urma aşezarea caierului pe furca de tors şi apoi torsul propriu-zis, obţinerea firului prin răsucirea manuală a fuiorului, fir adunat pe fus. Torsul era realizat, ca şi meliţatul de altfel, numai de către femei. Era o ocupaţie ce acoperea primele luni de iarnă din viaţa cotidiană a gospodinelor, individuală sau puternic socializată prin organizarea de şezători, de clăci, torsul căpătând dimensiuni ce depăşeau simpla operaţie tehnologică, constituind un cadru de comunicare, de spiritualizare a vieţii satului. Asta pentru toate vârstele, dar şi pentru fete şi feciori în contextul întâlnirilor premaritale, în care furatul fusului de către fecior, restituit în schimbul unor săruturi sau îmbrăţişări, sporea farmecul şezătorilor şi acredita viitoarele relaţii matrimoniale.

Firul tors pe fuse era apoi adunat în ghemuri, prin derularea firelor de pe fusul fixat într-un fusar. De aici erau făcute jirebii pe râşchitor şi înălbite în ciubere, cu cenuşă deasupra unui cenuşer, pe care se turna repetat leşie caldă, ce se scurgea peste jirebiile puse în ciubăr. Odată albite, aşezate pe vârtelniţe, jirebiile erau făcute ghem, depănate. Cele mai puţine ce intrau ca băteală sau nivedeală color  erau vopsite în culori naturale, obţinute din scoarţă de arin, coji de nuci verzi, flori de roibă sau de şuvar etc.

Pentru a obţine nivedeala în care se bătea pânza, urma depănarea jirebiilor pe urzoi. Niveditul era premers de învelitul, ce înfăşura firele de urzeală pe sulul din spatele războiului, aşezând vergi între straturile de urzeală. Niveditul însemna trecerea firelor longitudinale ale ţesăturii, cele în care se bătea apoi băteala, prin iţe, două, trei sau patru iţe, şi spată, prin tehnici speciale, diversificate şi în funcţie de calitatea ţesăturii ce trebuia obţinută. Celelalte fire, deci cele ce urmau să fie bătute în război, erau adunate în gheme de pe jirebiile aşezate în vârtelniţă. Din gheme, prin intermediul socalei, firul era răsucit pe ţevi, care introduse în suveică erau trecute, succesiv, printre firele urzelii şi bătute cu brâglele, care le îndesau în pânză. În timpul ţesăturii se realizau şi primele decoruri, prin vrâste de diferite culori introduse în urzeală în cazul celor longitudinale, sau în băteală în cazul celor pe lăţime. De asemenea, prin numeroase forme de alesătură: cu boţi, cu spetează, cu suveica. Urma înălbitul pânzei, cam după aproximativ aceeaşi tehnică cu înălbitul jirebiilor. După care, utilizarea pânzei în confecţionarea pieselor de port popular, a textilelor de interior, uzualizare care marca nu doar un spor de funcţionalităţi şi semnificaţii, ci şi de exprimare a dragostei pentru frumos, a acelor eleganţe fără egal, specifice artei populare.

Alături de fibra textilă obţinută din cânepă sau in, în realizarea ţesăturilor pentru costume, pentru textilele ce decorau interioarele locuinţei sau pentru alte uzanţe gospodăreşti, lâna a fost şi ea o materie primă foarte generoasă şi, de aici omniprezentă. Existenţa ei pornea de la cea de-a doua ocupaţie de bază a oamenilor locului, creşterea animalelor. Păstoritul local şi cel pendulatoriu, mai puţin sau deloc cel transhumant, a fost favorizat de cadrul geoclimatic al zonei cu întinsele fâneţe şi păşuni alpine. În mare, tehnologia prelucrării lânii se suprapune peste cea a textilelor, uzitând în general cam  acelaşi instrumentar. De aceea, pentru a nu deveni redundanţi, o s-o trecem în revistă, pe scurt, evidenţiind doar diferenţierile. Prima diferenţiere ţine chiar de obţinerea materiei prime. Lâna era obţinută prin tunderea oilor, primăvara, în sezonul în care oile oricum îşi schimbau blana, abandonau deci lâna de peste iarnă. Tunsul se realiza cu un foarfece special, de mână, realizat de fierarii locali, la începuturi. După tundere, lâna era spălată apoi scărmănată. Scărmănatul, ocupaţie migăloasă, desprindea firul de lână din laţele blănii tunse de pe oaie, eliminând şi resturile vegetale agăţate în ea. Urma pieptănatul, cu aceiaşi piepteni ca şi la cânepă, stabilindu-se diferenţierile calitative. Lâna cu fir mai lung va fi folosită la urzeală, iar cea cu fir mai scurt, canurile, la băteală. Urma prinderea lânii în caer, pe furci, apoi torsul, cu firul pentru urzeală mai subţire şi mai răsucit pe fusul ţinut în sus, şi cu firul mai gros şi mai puţin răsucit pe fusul ţinut în jos, pentru băteală. După fus, firul era depănat în jirebii pe râşchitor. În stadiul de jirebii, lâna ce se dorea vopsită era introdusă în apa ce conţinea coloranţi, de obicei fără a fi fiartă. Ca şi la cânepă, coloranţii tradiţionali erau de natură vegetală. Se foloseau în acest scop: coajă de arin, coji de nucă uscată sau verde, coji de cânepă, coajă de sânger, gogoşi de stejari etc. în funcţie de culoarea dorită: negru, roşu, verde, albastru – cu nuanţele de rigoare. Urmau urzitul şi învelitul pe sulul războiului, apoi niveditul şi ţesutul propriu-zis, după aceeaşi tehnologie cu a firului de cânepă. După cum erau introduse, în urzeală sau în băteală, firele colorate, mai ales în cazul ţolurilor sau catrinţelor, se obţineau efecte decorative importante. Peste tehnologiile de prelucrare ale ţesăturilor de cânepă, cele de lână trebuiau în plus dubite, în cunoscutele pive sau şteze, instalaţii tehnice despre a căror funcţionalitate şi răspândire în zonă vorbim în altă parte. Odată trecute prin aceste tehnologii, ţesăturile de lână deveneau materie primă pentru confecţionarea unor piese de port: sumane, cioareci, obiele, laibăre sau ţesături de interior, în special ţoluri, scoarţe sau străiţi, desăgi, uneori chiar saci etc

PRELUCRAREA LEMNULUI

De subliniat că în zonă erau prezente şi speciile de conifere şi cele de foioase, cu prevalenţă cele din urmă. Dintre foioase, esenţele cele mai frecvente în pădurile locului erau: fagul, stejarul, cerul, carpenul, ulmul, frasinul, mesteacănul, jugastrul, salcâmul, cornul, alunul, răchita, plopul, sângerul, dar şi nucul, cireşul sălbatic, păducelul, frăgarul etc. Prin calităţile lemnului fiecărei esenţe, acesta era folosit în variate domenii de meşterii locali. Astfel, lemnul de brad, molid, având fibră dreaptă, putându-se prelucra mai uşor, a fost folosit mult la construirea de recipiente de diferite forme şi volume şi cu diverse funcţionalităţi (ciubere, dogăi, cofe, chicuri). Dintre foioase, gorunul fiind cel mai rezistent la intemperii şi la atacul carilor, era lemnul dominant de construcţii. Pentru confecţionarea mobilierului, a instrumentarului gospodăresc,fagul era folosit cu predilecţie, pentru că urmând dispoziţia fibrelor sale, crăpa drept, putea fi uşor prelucrat, ornamentat prin incizie etc. Se degrada însă mai uşor sub influenţa umezelii şi a agenţilor biologici, în primul rând a carilor. Carpenul avea fibra mai densă, dar nu totdeauna dreaptă şi era mai greu de prelucrat. Din el se confecţionau leucele pentru car, colţii la grapă, cozile uneltelor agricole. Cel mai potrivit pentru confecţionarea subansamblelor carului era frasinul, bun şi pentru confecţionarea folurilor, a spiţelor şi butucilor de la roţi. Salcâmul era şi el căutat de meşteşugarii specializaţi în construirea subansamblelor carului, ca şi jugastru pentru juguri, dar şi pentru furcile de lemn. Cornul, esenţă foarte dură, era folosit la confecţionarea măselelor la instalaţiile tehnice de morărit, şuruburilor la storcătoare de struguri, dar şi a dinţilor de spată pentru ţesut. Mesteacănul era bun pentru scări, mături. Din părul sălbatic se confecţionau de obicei presele de ulei şi pivele, tălpile de sanie, fiind rezistent la frecare. Din plop şi din răchită erau scobite albiile, blidele, lingurile dar şi luntrile monoxile. Din nuiele de răchită se împleteau coşurile, gardurile, ca şi din alun de altfel.

Tehnologia prelucrării lemnului în numeroasele meşteşuguri ce-l integra ca materie primă era diversificată, în funcţie de produsul dorit. Astfel, lemnul pentru construcţii era tăiat cu joagărul şi cioplit cu securea cu coada lungă, şpranţul finisat apoi cu securea cu coada scurtă, curbată – barda. Lemnul, prin natura sa, fiind o materie primă perisabilă, ne putem da seama de adevărata dimensiunea a dulgheritului în construcţia de case mai ales dacă ne raportăm la bisericile de lemn. Dintre cele existente încă, cea din Totoreni e singura care vine din sec. XVII (1696), dar, în majoritate, celelalte biserici venind din sec. XVIII vorbesc despre nivelul de perfecţiune atins de constructorii timpului, de dulgherii care le-au ridicat. Despre calitatea muncii lor, uneori vorbesc şi pisaniile scrise, de obicei, la uşa de intrare a acestor biserici. Iat-o pe cea de la biserica din Brădet: „Această sfântă şi dumnezeiască biserică s-a făcut în zilele prealuminatului împăratului a lu şasăle Liopold Karliusu. Meşterii care au făcut biserica aceasta în satul Brădetu au fost din ţinutul Abrudului, anume Mândruţul şi cu Briciu Crăciun iar mitropolit au fost Vichentie mitropolit creştin. Şi toţi brădătanii bătrâni şi cu tineri s-au nevoitu cine cu ce au putut s-au nevoit de au făcut această sfântă şi dumnezeiască bisearică iara când au fost de la naşterea lui Hs văleat 1733…”. Se pare că specificul construcţiei bisericii solicita meşteri strict specializaţi pe domeniu. De aceea, cei doi meşteri înscrişi în pisania bisericii din Brădet erau „din ţinutul Abrudului”, deci nu chiar localnici. Câţiva ani mai târziu, la 1738, de construirea bisericii din Valea Neagră de Jos, conform pisaniei, au răspuns tot doi meşteri: „Iară meşteri au fost întâie meşteri au fost din ţinutul Ardealului Fleanţu Nicoară din satul Agrijiu. Al doile Petrică Gheorghe frate Mândruţului”, adică frate Mândruţului, cel trecut ca meşter în pisania bisericii din Brădet, cel care avea o anumită notorietate, odată ce identitatea fratelui său Gheorghe, meşterul de la Valea Neagră se verifica prin el. Oricum, din nou meşteri din altă parte, specializaţi în biserici. Locuinţele ţăranilor însă le construiau de obicei meşterii locali. Pe o pisanie scrisă pe meşter-grinda unei asemenea locuinţe din Chişcău, meşterii nu-şi mai treceau localitatea de provenienţă, subînţelegând de aici că erau localnici: „Să ştie c-au făcut această casă Negrea Toma, Negre Ioan… Rugaţi pe Dumnezeu să le ierte păcatele”, grăieşte pisania datată la „veleat 1741, mesiţa aprilie 24” de pe o grindă aflătoare acum în patrimoniul muzeului din Beiuş.

Ca să ne dăm seama cât de intens era practicat bărdăritul pentru construcţie şi dulgheritul pentru obţinerea cherestelei în zonă, să trecem în revistă o statistică mult mai târzie, realizată în 1936 de doi monografişti ai stărilor economice din Munţii Apuseni, Ioan Ciomac şi Popa Necşe. Iată numărul acestor meşteri pentru zona Beiuşului: Criştiorul de Sus 24, Ferice 10, Pietroasa 28, Sohodol 25, Băiţa 20, Brădet 44, Stânceşti 24, Chişcău 32, Dumbrăvani 28, Hârsăşti 40, Hinchiriş 65, Lazuri de Beiuş 60, Leleşti 15, Măgura 18, Pietroasa 58, Poienii de Sus 12, Săud 18, Sdrigiu 21, Valea Neagră de Sus 14, Valea Neagră de Jos 20[12]. Şi oricum, statistica nu era completă. Nu apar de exemplu meziedanii sau roşienii care, cam în aceeaşi perioadă, încă mai construiau case din lemn sau anexe gospodăreşti, şi nu doar pentru nevoile propriilor localităţi, ci cu desfacere mare şi spre alte localităţi, chiar unele aflate la distanţe mari,  vânzându-le „pe picioare” sau demontate. Nu apar în statistice de asemenea budurenii. Etnografa Maria Bocşe ne propune „să-i înălţăm din uitare” pe câţiva dintre ultimii meşteri lemnari ai zonei: „Iată doar câţiva pe care i-am cunoscut şi i-am păstrat în inimă şi în memorie: Popa Toader din Leleşti, care a construit în viaţa sa 70 de locuinţe, 3 biserici de lemn, 5 şcoli, 10 instalaţii tehnice, monumentale, 5 poduri săteşti; Ioan Morar din Fânaţe care a construit 80 de case, 4 mori, 5 pive de sumane, 15 troiţe de stejar, pentru «dungă de hotar», ca şi o dublă instalaţie – moară de făină având alături o pivă de sumane, ambele acţionate de roţi hidraulice. Această instalaţie a fost transportată în anul 1965 în Dumbrava Sibiului, devenind prima unitate arhitectonică din Muzeul Tehnicii populare din Sibiu; Laza Florian a Donii din Budureasa, strălucit meşter care a construit 170 de case din lemn în 25 de sate bihorene, 5 biserici, 9 şcoli, 30 de fireze (joagăre), teascuri, oloiniţe, edificii…”[13].

După bărdăşitul lemnelor, pentru construcţia casei, şindrilăritul venea s-o acopere. Şindrilarii se găseau cu deosebire în satele care aveau accesibile păduri de conifere. Şindrila se confecţiona din lemn special, de brad, fie direct în pădure unde era tăiat bradul, fie acasă. Buşteanul era tăiat în butuci cu lungimea viitoarei şindrile, de aproximativ 20 cm care era apoi despicat cu barda pe dimensiunile şindrilei. Bucăţile despicate, şindrilele erau apoi prinse într-un scaun de mezdrit prin presare cu piciorul de către meşter. Acesta le omogeniza suprafeţele cu mezdreaua, apoi le săpa cu horjul pe o margine un intrând, un uluc în care se îmbina cealaltă şindrilă. În final, şindrilele erau uscate şi afumate la foc mic.

“să ştie c-am făcut această casă”

Un alt domeniu în care lemnul era materie primă îl reprezenta cel al mobilierului tradiţional, confecţionat practic exclusiv din lemn, şi al recipientelor de păstrat cereale - hambarele.. Acest mobilier însemna cu precădere: masa, patul, lada de zestre, laviţa, scaunele, podişorul, leagănul pentru copil, lingurarul, blidarul. De asemenea, În inventarul fierăriei de la Boi-Vaşcău, din 1600, se preciza că locuinţa din atelier era „o cameră cu cuptorul ei, în ea o masă, lângă perete două laviţe, un pat…”, iar în casa topitoriei de cupru de la Băiţa se aflau „un pat, trei laviţe, pe perete patru cuiere, o rudă pentru haine”[14]. Sigur, acestea sunt documente arhivistice târzii care atestă de fapt un mobilier uzualizat de secole sau milenii.

 |UP| |Home| |Galerie Foto| | Obiective Turistice| |Trasee| |Informatii Utile||Contact|

Copyright © 2009 www.tarabeiusului.ro
      Design by www.pubistart.ro