Beius, Districtul Beius, Municipiul Beius, Depresiunea Beiusului, Orasul Beius, Centru Turistic Beius, Padis, Pestera Meziad, Pestera Ursilor, Glavoi, Statiunea Padis, Cetatile Ponorului, Focul Viu, Piatra Altarului, Pestera Piatra Altarului, Finis, Cetat

Peisajul deluros, solurile nu prea fertile au obligat locuitorii zonei, asa cum am vazut, în primul rând la o mai accentuata preocupare fata de cresterea animalelor, atât cele de tractiune, cât si cele pentru lapte, lâna etc. mai accentuata decât în satele de câmpie. Tot pentru valorizarea resurselor solului, locuitorii zonei au practicat mult mai accentuat decât în satele de câmpie pomicultura si partial viticultura. Poamele, fructele erau utilizate si ca resurse alimentare pentru propriul consum, dar constituiau si o marfa importanta pe piata de schimb cu satele de câmpie. Prunii si merii erau cultivati si intercalat cu culturile agricole, de obicei pe marginile gradinilor, dar si în culturi exclusive, pe pantele însorite ale dealurilor, prin fânete. Nucul a fost si el cultivat cu insistenta în special pe vaile pietroase ale Crisului si ale afluentilor sai, spatii în general improprii altor culturi domestice.

Cultura prunilor a capatat, fara îndoiala, extensie dupa asimilarea în zona a tehnologiilor de distilare pentru obtinerea alcoolului. Prunele destinate distilarii pentru obtinerea palincii erau culese si depozitate în ciubere sau dogai de mare capacitate, lasate sa dospeasca, sa „faca pod” o luna, doua sau mai mult si apoi duse la cazan ca borhot. Cazanele de fiert tuica, alambicurile erau confectionate de tigani nomazi, din arama. Erau asezate pe un catlan-cuptor în care ardeau lemne. Deasupra aveau un comanac ce concentra vaporii obtinuti din fierberea prunelor si îi dirija pe conducte într-un fel de butoi de racire, de condensare a vaporilor pentru obtinerea votcii sau rachiei. În perioada fierberii, în cazan borhotul era mereu amestecat cu o instalatie actionata manual prin învârtirea unei manivele. În zona Beiusului si în general în Transilvania, rachia era fiarta a doua oara pentru a câstiga în tarie si a se obtine palinca propriu-zisa.

Pentru preparatul palincii erau folosite si alte fructe: mere, pere, coarne etc. Borhotul ramas dupa stoarcerea strugurilor era si el fiert dupa aceeasi tehnologie, obtinându-se tescovina.

Pentru a ne da seama cât de repede s-a generalizat aceasta tehnologie a distilarii prunelor în cazane speciale pentru obtinerea palincii, dam o statistica a acestor palincarii pentru zona Beiusului, dupa Registrul de dijme din 1733. Aici sunt mentionate, câte o palincarie în satele: Negru, Tiganesti, Pacalesti, Belejeni, Sebis, Lelesti, Buntesti, Saud, Ferice, Poenii de Jos, Chiscau, Dumbravani, Barasti, Hotar, Varzarii de Sus, Leheceni, Saliste de Vascau, Poiana, Cristior, Soimus, Dragoteni, Pocola, Ioanis, Suncuius, Urvis, Burda, Budureasa, Saliste de Beius, Balaseni, Cucuceni, Petrileni, Fânate; câte doua palincarii în satele: Tiganesti, Lelesti, Cociuba Mica, Gurani, Sudrigiu, Lunca- Ursesti, Carpinet, Calugari, Sohodol-Izbuc, Briheni, Cabesti, Sânmartin, Feneris, Uileac, Curatele, Cresuia, Talpe, Mierag, Tarcaita, Ghighiseni, Stei, Hârsasti, Seghiste, Sighistel; câte trei palincarii în satele: Bradet, Sârbesti cu Foltesti, Valani cu Pietrani, Beiusele, Hinchiris, Lazuri de Beius, Cusuius, Câmpanii de Jos; câte patru palincarii în: Vascau, Meziad, Remetea, Rieni; câte cinci palincarii în: Forau cu Josani; câte sase palincarii în satele: Susti, Totoreni; opt palincarii în Baita; 11 în Tarcaia si câte 12 pentru Finis si pentru Negru. Deci, fix 180 de cazane de fiert tuica . Productie, nu gluma. E remarcabila densitatea lor în satele cu populatie maghiara, din apropierea târgului de la Beius, unde se valorifica mare parte din productie. Daca vreti o comparatie, în aceeasi perioada în zona functionau 95 de mori, deci ceva mai putin decât cazane. Raportarea palincariilor pe comunitati ne da si o imagine reala asupra întinderilor livezilor de pruni, în fiecare sat.

Iata consemnat momentul strict pentru Beius, în chestionarul statistic din 1820: „Pe lânga aceasta fierb vinars foarte tare si cu gust placut din prune, cirese, zmeura, pere salbatice, mure, porumb si grâu în cantitati mari, pe care evreii îl vând în diferite parti ale regatului si îl exporta peste granita”

Soiurile de fructe erau în general cele traditionale. Pentru prune, comune erau prunele rosii, corcodusele si prunele albute, mai târziu negrutele si bistritele, prune mai dulci din care se prepara de obicei magiunul. Pentru meri, tot soiuri traditionale: merele dulci, tomnatice, cormose, busuioace, domnesti, mai târziu ionatane, batule. Perii, merii gutui erau ceva mai rari, ca si ciresii si visinii, de altfel. Pentru meri si peri, existau si soiurile salbatice, padurete, ca si pentru ciresi de altfel. Din merele si perele padurete se prepara cidrul – cigheriul, o bautura frecvent utilizata, dar foarte acra, de unde expresia comuna „acru ca cigheriul”. În valorificarea produselor din flora spontana, locuitorii zonei, alaturi de merele si perele padurete, adaugau si altele precum: murul, zmeura, afinele, coarnele, alunul, fragii, ciupercile, fie pentru rachiuri speciale, fie compoturi sau ca hrana, prin uscare în cazul ciupercilor.

Fructele, cu deosebire merele si perele, prunele erau uscate la soare, pe leasa de nuiele, uneori în instalatii speciale numite susnice, care produceau caldura în vederea uscarii, alteori bagate în cuptor, dupa coacerea pâinii sau în cuptorul mai putin încalzit. Din prune se prepara, însa, mai ales mierea de prune, magiunul. Erau folosite de obicei prunele târzii, bistritele si negrutele, mai dulci. Erau fierte într-o caldare speciala, de arama, în care se învârtea cu un instrument din lemn, ca sa nu se prinda prunele de fund si ca sa se omogenizeze magiunul. Acesta, pus în oale mari de lut, era hrana importanta peste iarna, alaturi de prunele uscate, consumate direct sau fierte.

O amploare deosebita a avut, în timp, valorificarea fructelor zonei prin satele din câmpie. Transportate în care cu coviltir, ele erau schimbate de obicei pe grâne, compensând deficitul de grâu al vidicanilor. La fel, pe Crisul Alb, gugulenii alimentau si ei cu fructele lor satele din Câmpia de Vest.

 |UP| |Home| |Galerie Foto| | Obiective Turistice| |Trasee| |Informatii Utile||Contact|

Design by www.pubistart.ro