|
Carte - Pnap - Salvamont - Ghid montan |
OCUPATII TRADITIONALE
AGRICULTURA
Ocupatiile de baza ale locuitorilor depresiunii Beiusului, ca de altfel ale populatiei rurale românesti în general, au fost, într-o lunga istorie, agricultura si cresterea animalelor. Exista între aceste doua ocupatii o complementaritate functionala ce le impunea o interdependenta totala, mai ales în zonele depresionare, premontane cum e cea a Beiusului. Trebuie spus, însa, înca de la început ca, în ce priveste agricultura, oferta naturala n-a fost prea generoasa, ea impunând aici o agricultura de subzistenta nu una de performanta. Asta pentru ca ea s-a practicat în talvegul cu sol aluvionar ceva mai fertil al bazinului superior al Crisului Negru, dar mai ales pe terasele diluviale ale dealurilor premontane, urcând spre înaltimile mai domoale sau mai putin domoale ale muntilor ce flancheaza zona, înaltimi cu soluri silvestre, aride în etajele superioare, podzolice sau brune în cele inferioare, oricum, improprii unei agriculturi performante.
Pentru a ilustra resursele naturale reduse ale solului zonei, în ce priveste agricultura este suficient sa mentionam o prima tentativa de clasificare a satelor de aici, în functie tocmai de aceste resurse. Ea a fost facuta în conscrierea urbariala din 1770, cu trimiteri directe la domeniul Vascaului. Ei bine, pentru domeniul Vascaului un singur sat, Baita, era trecut la categoria I, dar si asta, nota bene, nu pentru virtutile de suprafata ale solului, ci pentru cele subterane, miniere. Alte 12 sate erau incluse în categoria a II-a, 14 în categoria a III-a si 4 în categoria a IV-a. Productivitatea agricola a zonei era estimata la 2-3 câble recolta pe câbla de semanatura.
Asta nu înseamna, repetam, ca agricultura n-a fost ocupatia de baza a locuitorilor zonei înca din neoliticul ce a impus sedentarizarea fostelor populatii de vânatori si culegatori. Atesta acest lucru descoperirile arheologice din zona, repertoriul ceramic uzitat, stiut fiind ca populatiile nomade nu foloseau ceramica. Atesta profilul agricol al zonei pentru acele timpuri si depozitele de grâu carbonizat, descoperite la Rabagani, Rohani, Capâlna. Continuitatea practicarii agriculturii, în general la români, poate fi demonstrata si prin originea dacica a unor cuvinte ce definesc domeniul (mazare, sâmbure, strugure, vatra); prin originea romana a unor cuvinte ce definesc operatiile de defrisare a unor paduri pentru a utiliza terenul ca spatiu agricol – respectiv curatura, runcuire, dar si de originea slava, ceva mai târzie, a unor cuvinte ce definesc instrumentarul agricol: plug, coasa, grebla.
Pentru o perioada si mai târzie, ilustrativ este depozitul de fier descoperit la Râpa, pe Dealul Morilor, provenind din sec. VIII-IX d. Hr. Printre piesele gasite aici se afla si o secera, evident ilustrând agricultura ce se practica acolo, atunci. La fel si depozitul de seceri, descoperit la Soimi, din sec. X-XI.
Pentru a întelege devenirea agriculturii zonei în ultimul mileniu, trebuie subliniat, în primul rând, faptul ca din sec. XII-XIII, nu se stie datat exacta, tot Domeniul Beiusului, si nu numai, este donat de regalitatea maghiara Episcopiei catolice de Oradea, locuitorii zonei devenind iobagi ai acestei episcopii, cu toate consecintele de rigoare ce decurgeau din acest statut si în practicarea agriculturii. Românii, care traiau în obstii, forma de organizare venind din neolitic, aveau în fruntea lor cnezii si voevozii lor care mijloceau relatiile cu episcopia, inclusiv cele de plata a dijmei. De subliniat ca primele forme de dijma ale lor catre stapânii domeniali constau în dari în animale, respectiv: quinquagesima ovium – a cincizecia oaie din fiecare turma, nu dari în produse agricole, adica a zecea parte din toate produsele pe care le dadea pamântul, cum se întâmpla în satele de câmpie. În plus, fata de iobagii de rând, cnezii si voevozii lor trebuiau sa dea anual dijma o jumatate de panura de pâsla, pentru sa si un cas, resurse evidentiind tot cresterea animalelor ca ocupatie mai productiva.
Dupa 1557 Episcopia Romano-Catolica si Capitlul, pe fondul Reformei, pierd dreptul de proprietate si asupra domeniului Beiusului, drept preluat de nobilii locali. Îsi recâstiga acest drept în prima jumatate a sec. al XVIII-lea, pentru ca în 1781, prin diploma lui Iosif al II-lea, dreptul de proprietate sa fie cedat Episcopiei Greco-Catolice de Oradea.
În timp, marile crize ale istoriei si pandemiile ce au agresat Europa au fost mai putin prezente aici, mai usor de evitat. Padurile apropiate erau oricând spatii de refugiu greu de controlat pentru ocupanti. Animalele domestice si cele din paduri erau o sursa alimentara mai sigura decât recoltele de cereale ce puteau fi arse sau rapite oricând, iar izolarea sporea si ea securitatea populatiei, inclusiv în fata epidemiilor ce au devastat Europa.
De unde un spor demografic continuu, cu fluctuatiile de rigoare, spor ce s-a accentuat îndeosebi în sec. al XVIII-lea determinat si de progresele din agricultura, prin generalizarea introducerii unor plante alimentare aduse din America, respectiv porumbul, cartoful, dar si prin dezvoltarea unei economii de piata. Cresterea demografica impune extinderea terenurilor agricole ce se face cu prioritate împotriva terenurilor ocupate cu vegetatie forestiera, adica a padurilor. Fenomenul era fara îndoiala vechi, daca evidentiem, asa cum am mai scris, ca unii dintre termenii care-l definesc, respectiv: runc, curatura sunt de origine latina, deci presupun prezenta sa în perioada ocupatiei romane, dar acum se accentueaza.
De subliniat ca aceste terenuri obtinute de iobagi prin curaturi, cel putin la începuturi, puteau fi transmise prin mostenire si chiar vândute: „Deci, viind Matica Ion la mine, protopop Vasile, pentru multe nevoi ce au avut, m-au îmbiat cu fistece pamânt din uricul lor si eu am socotit si am luat un darab de pamânt de peste vale, care l-au scos din padure si iesta pamânt slab, oarecât nu-i nici de plug, nici de coasa, numai a-l paste cu marha si am dat pre dânsul 12 forinti bani…”, dupa cum reiese si din aceasta însemnare de pe un exemplar din „Raspunsul contra catehismului calvinesc” de la Delani, datata în 16 septembrie 1744.
Tehnicile de defrisare erau diverse, alternative sau succesive, pentru finalizarea operatiei. Printre cele initiale, de atac a spatiilor ce trebuiau defrisate, tehnicile erau: arsura, ciungirea, uscarea. Arsura realiza despadurirea prin foc, vegetatia forestiera fiind aprinsa, iar pe terenul obtinut se pasunau câtiva ani vitele, pâna ce cioatele ramase se degradau, partial, pentru a putea fi smulse pentru ca pamântul sa poata fi arat cu plugul, sa intre în circuitul agricol propriu-zis. La fel si în cazul celorlalte operatii prealabile de defrisare: ciungire, care consta în taierea crengilor pentru a duce la uscarea trunchiului, secatura – uscarea copacilor prin cojire; târsire – curatirea terenului de tufe, de spini, târsi cu târsa, un instrument agricol special, un fel de sapa cu lama ca la târnacop, cu gura întoarsa lateral.
Dupa ciungire, arsura, târsire urma, peste câtiva ani, operatia finala numita curatura, lazuire, runcuire, cu unele deosebiri în acceptia fiecarui termen si a tehnicilor pe care le presupune. Cu un instrumentar special erau înlaturate resturile vegetatiei lemnoase, cioatele, dupa ce începuse degradarea lor, putrezirea partiala. Subliniem ca toate aceste operatii tinând de procesul de defrisare au lasat în urma lor toponime aproape în fiecare sat. De unde toponimii precum: Arsura, Ciungi, Sacatura, Târsâturi, Runcu, Curatura, Lazuri, Râturi etc.
Tot în urma operatiilor de defrisare în vederea obtinerii terenului agricol sau de pasunat au rezultat si alte toponime, extrem de frecvente, precum: Poiana, Raristea, Preluca, Ograda, Câmp definind deschideri de spatii limitate pentru agricultura sau pastorit în spatiul împadurit.
Cert e ca aceste operatiuni venind din timpuri vechi s-au accentuat în finele evului mediu si începuturile epocii moderne, în sec. XVIII îndeosebi, dublând sau triplând chiar suprafata agricola sau de fânate a multor sate din zona. Desigur, aceste defrisari au fost realizate si cu alte scopuri, în special pentru obtinerea materialului lemnos necesar bocseriilor pentru topitorii. Dar si acele terenuri, acolo unde s-a putut, au fost integrate circuitului agricol sau pastoral.
|UP| |Home| |Galerie Foto| | Obiective Turistice| |Trasee| |Informatii Utile||Contact|