Beius, Portalul Tarii Beiusului, Beius City, Belenes, Districtul Beius, Municipiul Beius, Depresiunea Beiusului, Orasul Beius, Centru Turistic Beius, Padis, Pestera Meziad, Pestera Ursilor, Glavoi, Statiunea Padis, Cetatile Ponorului, Focul Viu, Piatra Al

Pestera Ursilor
A fost descoperita la 17 septembrie 1975, când în urma unei dinamitari în cariera de marmura de la Chiscau, în masiv s-a format o spartura prin care a coborât artificierul miner Curta Traian din localitate. Dupa cercetarile stiintifice de rigoare, o parte a pesterii a fost amenajata si electrificata, fiind data în exploatare turistica la 14 iulie 1980. (Cai de acces: pe DN 76 Oradea-Deva, cu derivatie la km 86 în comuna Sudrigiu, apoi înca 16 km pâna la Chiscau).

Pestera Ursilor nu primeaza prin dimensiuni, ci prin fantastica aglomerare de formatiuni speologice, fiind din acest punct de vedere, un unicat în rândul pesterilor amenajate pentru turism.

Tot aici se gaseste un mare numar de resturi fosile ale ursului de caverna (Ursus spelaeus) disparut de aproximativ 15.000 de ani.
Intrarea în pestera se face printr-un pavilion de exploatare turistica. Lungimea totala este de peste 1.500 m, din care nivelul inferior are lungime de aproximativ 700 m si este închis turistilor fiind rezervatie stiintifica (sector de Clasa A).

Partea superioara este amenajata cu trotuare, balustrada, pe o lungime totala de 847 m si se compune la rându-i din trei galerii, în ordinea vizitarii: Galeria "Ursilor", Galeria "Emil Racovita" si Galeria "Lumânarilor". Prima galerie este putin mai saraca în formatiuni, bogata în schimb în resturi scheletice ale ursului de caverna, adevaratele frumuseti fiind concentrate în celelalte doua galerii. Iesirea se face printr-o fantastica galerie ornata cu stalagmite în forma de lumânari, ultima sala fiind simbolic denumita "Sfatul Batrânilor".

Pestera Ghetarul de la Scarisoara

Se gaseste la o altitudine de 1165 m, la marginea platoului carstic Scarisoara. Lungimea totala a pesterii este de 720 m, ea având o adâncime de 105 m. Accesul se face printr-un aven de 48 de metri adâncime si 60 de metri în diametru. La baza avenului se gaseste poarta propriu-zisa a pesterii care da acces la o sala imensa, numita Sala Mare, cu un diametru de aproximativ 47 m, ce se continua spre NV cu alte doua sali dispuse una în continuarea celeilalte: Sala Mica si Biserica. În partea de sud a Salii Mari se deschide intrarea larga de 15 m si înalta de 7 a Galeriei Maxim Pop, care dupa ce coboara 68 m se continua cu Rezervatia Mare a pesterii. Din aceasta se urca în Catedrala, frumos concretionata si lipsita de gheata. Din Catedrala, printr-o mica fereastra se trece în Culoarul Coman, cel mai cald sector al pesterii (+5 °C) si de asemenea lipsit de gheata, dar bogat în concretiuni calcitice. Tot din Sala Mare se ajunge în Rezervatia Mica, prin coborârea unei faleze de gheata înalta de 14 m. In sectorul nord - estic al Rezervatiei Mici se gaseste Palatul Sânzienei, lipsit de gheata si concretionat. Blocul de gheata are un volum de 75.000 m³ si o grosime medie de 16 m si se gaseste cantonat în Sala Mare, formând planseul acestei sali, de unde se prelungeste sub forma unor limbi de gheata în Rezervatia Mare, Biserica si Rezervatia Mica. În aceste trei sali, la o oarecare distanta de blocul de gheata se dezvolta stalagmite de gheata, cu dimensiuni variabile, de la câtiva cm la peste 10m (în Biserica). Spre deosebire de blocul de gheata care are o vârsta de 3.500 ani (Pop, Ciobanu, 1950), aceste stalagmite se pot topi de la un an la altul, sau chiar disparea cu desavârsire în unele perioade.

Pestera Caput

Folosita ca pestera scoala de catre speologi, este colectorul tuturor apelor din acest bazin hidrografic, reprezentand o galerie descendenta in trepte, cu numeroase cascade pe 2000 metri. Aceste ape sunt drenate spre galeria subterana a Cetatilor Ponorului.

Ghetarul Focul Viu este o pestera adapostind al treilea bloc de gheata fosila ca marime din tara (dupa Ghetarul Scarisoara si Avenul Bortig, situate de asemenea în Parcul Natural Apuseni), cu un volum de aproximativ 25.000 m³. Este o pestera micuta, alcatuita din doua sali, prima si cea mai mare fiind ocupata de imensul bloc de gheata. Tavanul acesteia este spart de o fereastra de mari dimensiuni prin care au cazut înauntru busteni, frunze precum si zapada din exterior, care au format o movila mare. Prin tavanul pesterii patrunde suficienta lumina pentru a dezvalui grupurile de stalagmite de gheata aflate în partea opusa intrarii în pestera.

De altfel, în jurul orelor prânzului, razele de soare patrund prin fereastra creând un decor feeric. Explicatia existentei blocului de gheata în pestera este data de doua elemente: fereastra din tavan favorizeaza acumularea aerului rece, iar lipsa ventilarii în pestera mentine aerul rece captiv tot timpul anului.

Vizitarea este permisa pâna la balustrada din lemn amenajata la intrare, de unde se pot observa toate cele descrise anterior.

Complexul carstic Cetatile Ponorului

Cetatile Ponorului reprezinta fara îndoiala cel mai grandios fenomen carstic al României, cunoscut si apreciat în întreaga lume.

Cetatile Ponorului sunt constituite din trei circuri mari de stânca, aflate într-o imensa depresiune împadurita, adânca de 300 m, partea ei superioara având un diametru de peste 1 km. Culmile înconjuratoare care închid circular depresiunea sunt taiate doar într-un singur loc de canionul Vaii Cetatilor.
Poteca de acces porneste de la drumul forestier si coboara treptat prin padure, pe un teren accidentat, paralel cu Valea Cetatilor pâna în Dolina I.

Peretele lateral de vest, înalt de peste 150 m este perforat de un portal ce depaseste 70 m înaltime la baza caruia se pierde Valea Cetatilor.

Imensul portal al Cetatilor Ponorului, sugereaza o ogiva gotica devenita un fel de simbol al carstului Muntilor Apuseni. Molizii aninati în pereti sunt singurul termen de comparatie pentru uriasa dimensiune a portalului si a peretelui în care este sapat. În partea stânga se zareste partea superioara a unui perete si mai înalt ce strajuieste Dolina III, cu cele doua balcoane de bârne aninate deasupra prapastiei.

În partea dreapta a portalului, o limba de grohotis urca pe sub o arcada în Dolina II. Aceasta este de fapt un aven circular de 200 m înaltime, având la baza doua ferestre: portiunea de acces dinspre Dolina I pe sub Portal si o fereastra spre tunelul subteran al Pesterii Cetatile Ponorului.

Tot sub Portal, în partea stânga, un tunel inundat aduce la lumina pentru putin timp apa ce provine din Lumea Pierduta si care se pierde la mai putin de 1 km mai sus în Pestera Caput.

În Dolina III se poate patrunde din Dolina I, urcând pe scarile metalice din stânga Portalului si depasind pragul ce separa cele doua circuri. Dolina III are forma de triunghi cu latura de 300 m, având în mijloc un portal spre care coboara imense limbi de grohotis. În partea sa vestica, deasupra galeriei de acces spre sectorul subteran, se înalta un perete perfect vertical de peste 200 m, cu mici brâne inundate de vegetatie, în partea sa superioara fiind amenajate doua balcoane din lemn. În partea sudica, poteca turistica urca costis pe panta abrupta a unui vâlcel spalat de torenti, spre balcoane.

Balcoanele, în numar de patru, doua deasupra Dolinei III si doua deasupra Dolinei II, permit contemplarea dimensiunilor impresionantului complex carstic al Cetatilor Ponorului.

Pestera meziad

Pestera Meziad declarat monument al naturii, fiind o rezervatie speologica, este mult cercetata iar în anul 1921 a fost vizitata de o echipa de geologi având în frunte pe renumitul speolog român Emil Racovita, este o pestera mare, fiind una dintre primele pesteri amenajate si mult timp una dintre cele mai lungi pesteri din România (4.750 m lungime cu mai multe nivele) fiind situata în judetul Bihor pe Valea Meziadului în regiunea sud estica a Muntilor Padurea Craiului si zona de vest a Muntilor Apuseni. Pestera a fost reamenajata în anul 1972 si deschisa turismului.

PesteraMeziad

Date istorice. Fiind unul dintre cele mai mari goluri subpamantene din Transilvania si in acelasi timp usor accesibila, Pestera Meziad a fost vizitata inca din prima jumatate a secolului al XIX-lea. Celebrul geograf austriac A. Schmidl ne furnizeaza in 1863 o prima descriere detaliata, insotita de un plan si un profil sumar; incepand cu anul 1931, E. Balogh o cerceteaza amanuntit, realizand planul ei complet si descrierea ei detaliata, intre timp, pestera a mai fost cercetata sub raport biospeologic de R. Jeannel si E. G. Racovita, iar paleontologic-antropologic de M. Rosca, C. Riscutia si P. Firu. In 1970 ea a fost recartala de T. Rusu si V. Craciun.

Localizare si cale de acces. Situata la aproximativ 3 km est de satul Meziad (jud. Bihor), pe versantul drept al Vaii Pesterii (afluent drept al Vaii Meziadului, bazinul hidrografic al Crisului Negru).

De la statia C.F.R. Beius se continua drumul cu masina pana in satul Meziad, iar de aici pe jos pana la Cabana turistica Meziad si apoi la pestera. O alta varianta este combinata cu pesterile din Valea Iadului: de la km 28 (Piatra Bulzului) al soselei de pe Valea Iadului, deci amonte de complexul turistic de la confluenta cu Valea Lesului, se urmeaza poteca marcata (triunghi albastru) spre Pestera Meziad (distanta 9 km, timp necesar 3 ore). Sau, in fine, de pe soseaua Oradea—Dr. Petru Groza—Deva (D.N. 76) se deviaza de la Beius pe drumul carosabil, in parte asfaltat, spre Meziad—Pestera Meziad, pana la Cabana turistica Meziad; de aici, pe jos, pana la pestera.

Descriere. Pestera, in cea mai mare parte fosila (este parcursa doar pe o mica portiune de un parau subteran), are trei deschideri mai importante si este ascendenta (diferenta de nivel de la intrarea principala pana in punctul cel mai ridicat fiind de 78 m).

Lungimea totala: 4750 m. Zonele turistice nu mai au concretiuni, acestea fiind in intregime distruse; ele s-au mentinut insa in zonele mai greu accesibile, situate la etaj.

Intrarea (alt. 397 m) este gigantica (h 16 m, lat. 10 m), de forma semicirculara. In stanga ei se mai afla o intrare mica, neansemnata. Sala in care se patrunde este foarte spatioasa, fiind parcursa in apropiere de peretele din dreapta de un paraias subteran ce strabate intregul coridor principal al pesterii, pana aproape de capatul sau, pe o distanta de aproximativ 270 m. Paraiasul iese din pestera dedesubtul peretelui sud-estic al boltii de la intrare, pe un pat de pietris. Vom descrie pestera pe trei mari sectoare: galeria principala, situata la nivelul inferior; etajul I (incepand cu galeriile laterale de acces din partea sudica a galeriei principale, Podul de Piatra, reteaua nordica de galerii, Sala Palmierului, pana la Gatul Dracului); etajul II (incepand de la Gatul Dracului, spre est, cu toate retelele secundare de galerii superioare).

Galeria principala. Acest sector incepe cu galeria mare si larga de acces de dupa intrare, este parcurs de paraiasul subteran si lipsit total de concretiuni; acestea au existat candva dar au fost complet distruse ori degradate. Totusi, galeria este impresionanta prin grandoarea sa, avand in general o latime de 15 — 20 m si o inaltime de asemenea mare. La o departare de 70 m de la intrare, galeria se largeste constituind o prima sala, avand un diametru de peste 30 m. In aceasta debuseaza cea de-a doua intrare mai importanta a pesterii, inspre nord-est, in dreptul unui con de pietris, debuseaza un prim coridor lateral, marcat la inceputul sau printr-o formatiune stalagmitica de culoare alba (Turnul Alb). Sala mare se ingusteaza usor spre est (lat. 7—8 m), continuandu-se dupa un cot abia marcat, iar spre nord-est se largeste treptat. In peretele din dreapta se deschid gurile celor trei galerii laterale mai importante, doua dintre ele constituind puncte de acces spre etajul pesterii. Toate trei sunt ascendente. Vizavi de cea de-a treia galerie laterala din dreapta se deschide un coridor abrupt de acces la etaj, dar impracticabil datorita dificultatilor pe care le prezinta. La circa 30 m mai departe se afla, tot in stanga, galeria larga (lat. 15 m), candva bogat concretionata, care duce spre etaj (ea permite accesul direct spre Colonia Liliecilor). Putin amonte de gura acestei galerii, in jumatatea din dreapta a coridorului, se gaseste un dom stalagmitic de mari dimensiuni, singurul punct ornat al galeriei inferioare. Dupa un loc de aparitie temporara a apei (Izvorul), panta devine abrupta, iar pe deasupra unui con urias de grohotis se poate ajunge in reteaua de galerii superioare a pesterii, spre Gatul Dracului.

Etajul I. Prima galerie laterala din dreapta, situata la o distanta de 40 m de sala mare a galeriei principale, ne conduce pe o panta la inceput abrupta pana la o bifurcatie; cea din dreapta, ingusta, da acces intr-o salita concretionata (Capela), iar cea stanga, dupa ce intersecteaza la scurta distanta un mic coridor intortocheat lipsit de importanta, efectueaza un cot spre stanga, se largeste treptat pana in dreptul formatiunii Cornul Vanatorului, debusand intr-un spatiu si mai larg, accidentat. Spre stanga se poate cobori pe o panta abrupta de pietris (insa cu dificultate) in galeria principala; in dreapta se ramifica un drum lat, al carui capat se sfarseste cu un zid vertical deasupra intrarii in galeria laterala 3 a galeriei principale. In sfarsit, intre cele doua ramificatii extreme se afla galeria larga ce intersecteaza pe deasupra galeria principala (Podul de Piatra) asemenea unui pod; este zona cea mai inalta a pesterii (33 m). Galeria se largeste treptat si dupa ce se parcurge zona in care se gasesc doua formatiuni mai importante (Tabernaculul si Amvonul), ea prezinta in dreapta un coridor a carui panta abrupta debuseaza in galeria principala.

Galeria superioara se largeste mult (25 m) intr-o sala bogat concretionata in trecut, dar care astazi detine doar importante colonii de lilieci. Un drum ascendent spre dreapta conduce in cele din urma intr-un sector aparent terminal, cu urme de sapaturi pe podea, de unde se deschid gurile mici ale unor coridoare laterale inguste. Drumul principal continua prin intermediul unei scari de fier care da acces intr-un coridor lipsit de concretiuni, prezentand o singura formatiune remarcabila, mare si rosie (Calaul). Coridorul debuseaza in cele din urma intr-un spatiu largit (aprox. 15 m latime), marcat de prezenta concretiunii inalte de 7 m denumita Palmierul. Dupa Palmier, spatiul se largeste si mai mult, iar tavanul atinge 10—12 m inaltime. Din sala in care ne aflam se despart trei cai mai importante care duc spre galeria inferioara prin intermediul unor pante abrupte; o a patra cale, lata doar de 0,5 m, constituie Gatul Dracului, punctul de trecere spre etajul II, terminal, al pesterii.

Etajul II. Gatul Dracului reprezinta un fel de punte acoperita cu pietris prin intermediul careia se patrunde intr-un sector caracterizat printr-o retea de coridoare inguste si intortocheate, constituind cel mai complicat labirint al pesterii. Primul coridor mai important din stanga galeriei principale, dupa Gatul Dracului, a fost denumit Galeria Turnului Rosu. De-a lungul galeriei principale se gasesc cateva locuri mai importante, folosite ca puncte de reper in orientare, denumite expresiv: Fantana lui Iacob (o aglomerare masiva de formatiuni, cu un remarcabil bazin de apa), Sala Oaselor, Ponorul, Sala Parchetata etc. Galeria se termina cu doua coridoare inguste si paralele, care converg, apoi se ramifica iarasi, constituind extremitatea cea mai estica a pesterii. Zona centrala a galeriei principale, larga, prezinta in stanga mai multe coridoare laterale de acces spre extremitatea nord-estica a pesterii. Podul de Zapada reprezinta o punte de calcar in apropierea caruia se gaseste o zona bogat concretionata. Sala Coloanelor permite accesul spre portiunea cea mai ridicata a pesterii (Mausoleul lui Pluto), unde se afla si hornul prin intermediul caruia un mic curs de apa de la suprafata a fost captat in golul subteran.

Prin marimea galeriilor si prin structura golurilor subpamantene, Pestera Meziadului prezinta o deosebita importanta pentru studiile de speleogeneza si evolutie carstica. Ea detine de asemenea importante vestigii biospeologice, prin fauna din trecut si din prezent, cat si antropologice, care pana in prezent au fost doar partial cercetate. Din fauna actuala putem aminti pe Niphargus foreli bihorensis si Duvalius (Duvaliotes) redtenbacheri bihariensis. Descoperirile antropologice facute de C. Riscutia si P. Firu In 1960 atesta faptul ca Pestera Meziadului a fost folosita ca adapost de catre omul preistoric.

Conditii de vizitare. Pestera este ocrotita, inchisa, vizitarea ei fiind admisa doar in prezenta ghidului care se afla la Cabana turistica Meziad. Ghidul pune la dispozitia vizitatorilor lampi de carbid, asa incat pentru vizitarea pesterii nu este necesar un echipament special.

Avenul Bortig
Este un aven spectaculos, cu o intrare având un diametru de 35 m. La baza putului de intrare (de -38 m), se ajunge pe un mare bloc de gheata evidentiat pe o diferenta de nivel de 16 m.

Avenul are o lungime totala de 150 m si adâncime de 54 m pe care o obtine datorita unei galerii scurte ce da acces la o sala de mari dimensiuni. Avenul este situat deasupra traseului subteran al Cetatilor Ponorului, accesul fiind însa împiedicat de blocul de gheata. Blocul de gheata pe care-l adaposteste avenul are un volum de 30.000 m³, situându-se pe al doilea loc din tara, dupa Ghetarul Scarisoara, situat tot în Parcul Natural Apuseni.

Groapa de la Barsa
Groapa de la Barsa este un bazin închis în cadrul depresiunii Padis – Cetatile Ponorului. Este o depresiune de forma ovala, cu axa mare de 2 km, orientata pe directia NV-SE si axa mica de 1 km. Partea de nord-est este constituita din roci impermeabile pe care izvorasc si curg câteva pârâiase care se pierd prin ponoare la contactul cu calcarele de pe fundul depresiunii.
Numita si Depresiunea Barsa, zona este una dintre cele mai salbatice din Muntii Apuseni, cu un climat umed ce a favorizat dezvoltarea unei vegetatii ierboase dese cu aspect de mlastina. Alaturi de aceasta, padurea deasa, afinisurile, vaile oarbe si lipsa unor puncte de belvedere fac ca parcurgerea Gropii de la Barsa sa devina o adevarata aventura.

În zona exista multe forme carstice deosebit de interesante prin varietatea lor cum ar fi: un ponor prabusit de mari dimensiuni (actualmente înierbat), un altul cu pod natural, un lac suspendat cu apa negricioasa situat într-o dolina (Taul Negru) si mai multe pesteri. Cea mai mare cavitate subterana din zona este Sistemul Zapodie, din partea vestica a depresiunii, alcatuit din sectorul Zapodie, cu un parcurs extrem de dificil, si sectorul Neagra, situat în partea de est a depresiunii, care are o dezvoltare de aproape 4 km si este de asemenea recomandat doar speologilor antrenati. Cele doua sectoare comunica printr-un sifon, ceea ce face ca sistemul Zapodie - Neagra sa atinga o dezvoltare de aproape 12 km.

O alta pestera importanta este Ghetarul de la Barsa, a carei intrare se afla în partea nordica a depresiunii. Ea are o dezvoltare de 3.010 m si face parte din acelasi sistem de drenaj subteran cu precedenta, fara sa se fi putut realiza pâna acum jonctiunea. Portiunea de intrare este accesibila si prezinta gheata, marimea blocului de gheata variind în functie de sezon.

Poteca marcata ce strabate Groapa de la Barsa, trece pe la toate obiectivele amintite mai sus. Singurul izvor cu apa potabila se afla în partea sudica, în apropierea intrarii în sistemul Zapodie - sectorul Neagra.

Doua obiective turistice deosebit de importante situate în extremitatea sudica a Gropii de la Barsa, pe latura ce o separa de Valea Galbenei sunt: Ghetarul Focul Viu si Piatra Galbenei.

ALBA, (Pestera ~), este situata în versantul stîng al Cheilor Lazurilor, cu circa 30 ni deasupra albiei rîului si la circa 450 m amonte de satul Lazuri, comuna Rosia.

Intrarea, orientata spre nord, da impresia ca în spatele ei s-ar gasi un gol subteran de mari dimensiuni. În realitate, acesta este reprezentat printr-o pestera destul de modesta.

Dupa cîtiva metri de la intrare, galeria coteste spre stînga pentru a patrunde într-o sala de unde se desprind doua galerii ascendente dintre care, cea din dreapta, se termina cu un horn slab dezvoltat. P. A. este lipsita de formatiuni stalagmitice si prezinta cîteva sectiuni ce evoca curgeri turbionare (T) si de evorsiune (Ev), care ne fac sa presupunem ca ea a fost modelata de cursul de apa ce strabate cheile într-o perioada cînd acesta curgea la nivelul intrarii actuale.

ALPINISTILOR (Pestera ~ P. Mica din Valea Lesului sau P. Suspendata) este situata cu circa 350 m aval de intrarea în Pestera cu Apa din Valea Lesului, într-un perete vertical ce se desfasoara pe dreapta aceleeasi vai.

Intrarea, de forma triunghiulara (6x7 m), este orientata spre nord-vest si se deschide pe la jumatatea peretelui amintit, fiind suspendata cu circa 50 m deasupra albiei vaii. Golul subteran este format dintr-o galerie fosila, aproximativ orizontala, cu desfasurare aproape rectilinie, în lungul unei diaclaze. În cea de a doua jumatate a galeriei apar cîteva formatiuni stalagmitice grosiere iar pe podeaua acoperita cu pamînt se afla cîteva gramezi de guano.

Din pozitia si configuratia sa, rezulta ca P.A. s-a format sub actiunea apelor infiltrate în lungul vaii dolinare ce se desfasoara pe versantul nordic al culmii formata din Dealul Co-pele — Piatra Acra (T. RUSU, 1978 a).

APA (Pestera cu ~) este situata în defileul Crisului Repede, la baza abruptului ce se înalta pe dreapta rîului, aval de tunelul dinspre comuna Vadu-Crisului.

Gura pesterii este inundata periodic de apele ce o strabat si apoi se aduna între terasamentul caii ferate si versantul stîncos al defileului, unde formeaza un lac, cu nivel variabil, invadat de o bogata vegetatie higrofila. Dezvoltata în calcare barremiene, de catre apele ce se înfiltreaza prin dolinele dezvoltate pe versantul de sud-vest al Dealului Magura (585 m), P.A. are dimensiuni modeste, este lipsita de formatiuni stalagmitice si prezinta interes biospeologic (R. JEANNEL et E. RACOVITZA, 1929. I. VIEHMANN, C. PLESA si T. RUSU, 1964, C. PLESA, 1966, G. HALASI, 1980).

ASTILEU (Pestera de la ~) este situata în extremitatea de sud a comunei Astileu, sub drumul minier ce urca spre Calatea.

Desi este cunoscuta înca din secolul al XIX-lea, P.A. nu a fost consemnata în literatura de specialitate (speologica) decît în anul 1942, de catre H. KESSLER, care o exploreaza si o carteaza pe o lungime de 145 m. Din anul 1957 prin amenajarea sa pentru captarea apelor pentru nevoile locale, P.A. a fost inundata, din care cauza nu mai poate fi explorata fara un echipament special de scufundare. Ulterior, ea a fost consemnata într-o serie de lucrari dintre care amintim pe cele semnate de T. RUSU (1973 b, 1975, 1981), de L. VALENAS si GH. DRIMB (1978), de I. ORASEANU (1983, 1985) etc.

Într-un anunt aparut în Speotelex nr. 8/1985, p. 16, se relateaza ca Gy. Birtalan din Oradea, a patruns, cu scafandru autonom, dincolo de lacul existent, explorînd înca 350 m dhe galerii, oprindu-se în fata unui al doilea sifon înca netraversat.

Intrarea, a carei bolta se gaseste la nivelul terasei a III-a a Crisului Repede, se deschide pe fundul unei vai de recul, la baza unui abrupt de circa 15 m înaltime, care prezinta o stratificatie cu o usoara cadere spre est. Dincolo de intrare (8x10 m), se desfasoara o galerie spatioasa, cu numerosi bolovani si urme de curgere. Dupa circa 60 m se ajunge la un baraj din beton armat, în spatele caruia apele formeaza un lac subteran (fig. 43), din care sînt dirijate, printr-o galerie laterala, de aproximativ 110 m lungime, la suprafata, în bazinele de decantare-tratare. De aici, ele sînt pompate, în medie cu circa 900 mc/zi, în alte doua rezervoare de unde sînt distribuite în incinta fabricii „Refractara", pe strazile si în gospodariile din comuna Astileu. La viituri, surplusul de apa deverseaza peste barajul amintit si, reluîndu-si traseul natural (prin pestera), iese la suprafata într-o vale adînca cu numeroase praguri si marmite. Dupa circa 250 m, valea se largeste brusc iar cursul de apa patrunde în canalul de aductiune al hidrocentralei din apropiere.

Din marcarile efectuate de T. Rusu si I. Oraseanu, rezulta ca P.A. a fost generata de apele captate în subteran în depresiunea de la Calatea (ponorul vaii Mniera), prin pierderile din Valea Poienii si Valea Pestisului, care fac parte din ba/inul hidrografic Topa-Rîu.

Bazinul sau de receptie se extinde pe o suprafata de circa 106 kmp din care doar 19 kmp îi apartin în exclusivitate, 15 kmp îi împarte cu Izbucul de la Moara Jurjii (zona de difluenta Mniera-Moara Jurjii) iar 72 kmp îi disputa cu alte drenaje subterane din bazinul superior al Vaii Rîului (zona de difluenta Poiana — Pestis — Astileu).

Debitul mediu al resurgentei de la Astileu a fost în anul hidrologic X. 1982 — IX. 1983, de 575 l/s iar în anul hidrologic urmator de 356 l/s. Debitele minime înregistrate au fost de 170 l/s în anul 1981, 140 l/s în 1982, de 74 l/s în 1983 si de 48 l/s în perioada august-noiembrie 1984. Debitul maxim s-a înregistrat în anul 1984 cînd a fost de 1169 l/s.

La viituri, apele resurgentei se tulbura puternic fapt care impune tratarea lor înahite de a fi pompate în reteaua de distributie.

AURICA (Pestera ~ sau Pestera din Galeria ~) se dezvolta în interfluviul dintre Valea Seaca si Valea Burdii, afluenti de stînga ai Vaii Poiana, fiind accesibila dintr-o galerie miniera ce poarta acest nume.

P. A. a fost descoperita în august 1978 de catre minerii care lucrau într-unul din fronturile de exploatare a bauxitei din galeria respectiva Explorarea, descrierea si cartarea ei s-a facut în perioada septembrie 1978 — august 1980 de catre membri C.S. „Z" din Oradea, condusi de L. V ALENA S, care o prezinta apoi într-o lucrare aparuta în 1981.

Pîna la intrarea în P. A. se parcurge, de-a lungul galeriei miniere, o distanta de 770 m. Legatura dintre cele doua cavitati se face prin intermediul unei galerii secundare (Galeria de Acces — A, Fig. 44) de 61 m lungime, care debuseaza într-un spatiu mai larg numit Sala Aurica (23X7X15 m).

În general, galeria principala, de 1672 m lungime, are o desfasurare meandrata. Ea se dezvolta, de la sud-est spre nord-vest si prezinta sectiuni eterogene, fiind formata din spatii cînd foarte înguste, cînd foarte scunde, în alternanta cu sectoare mai largi, cu sali si zone de prabusire, bogate în formatiuni stalagmitice, si în tronsoane de galerii fosile sau temporar active. În lungul acestora se întîlnesc plaje de nisip si argile, praguri de captare (trepte antitetice subterane), lacuri si sifoane impenetrabile (determinate de o panta generala foarte scazuta — 12 m între cele 2 extremitati). Galeriile secundare, care totalizeaza 1007 m lungime, apartin, fie unor afluenti fosili sau temporar-activi, fie drenajului subteran principal, care se abate, spre dreapta sau spre stînga, parasind, temporar sau definitiv, galeria principala.

Se apreciaza ca P, A. s-a format, în regim freatic, sub actiunea apelor de infiltratie, iar actualul drenaj subteran ar proveni din albia Vaii Seci. Pîna nu demult acestea curgeau, în totalitatea lor, în lungul galeriei principale. Dupa interceptarea din punctul B, din aceeasi galerie, cursul de apa care patrundea în galeria principala (prin Galeria de Acces) (A), curge acum prin galeria miniera pîna la suprafata, iar restul golului subteran evolueaza numai sub actiunea apelor dintr-un afluent secundar care, dupa ce dispar prin sifonul dinspre aval, apar la zi prin Izvorul Vichii.

BABII (Pestera ~) este situata în versantul stîng al Cheilor Albioarei, cu circa 4 m deasupra drumului ce trece prin aceste chei.

Cunoscuta de foarte multii vreme de localnici, P. B. a fost semnalata în literatura de specialitate abia în 1908 (T. RUSU), dupa care a fost cercetata si explorata de numeroase grupuri de speologi amatori printre care si cei de la C.S.A. Cluj-Napoca, care o cartea/a, în 1982, pe o lungime de 54 m.

Intrarea, orientata spre vest, are o forma triunghiulara, usor de observat din drumul amintit. Golul subteran este reprezentat printr-o galerie fosila care, dupa un scurt traseu orizontal în care tavanul prezinta multe neregularitati, urmeaza o galerie puternic ascendenta ce se termina cu un horn si o sala din care se desprind mai multe diverticole ce se înfunda foarte curînd. P. B. adaposteste cîteva gururi, masive stalagmitice, formatiuni parietale si doua nivele de eroziune ce pot fi urmarite în tot lungul sau.

Dezvoltarea sa pare sa fi fost determinata de apele din valea dolinara ce se desfasoara la nord de Dealul Pîrse. Probabil ca în stadiul primar, acestea debuseau în Cheile Albioarei prin Pestera Urîciosii, dupa care au trecut, în stadiul urmator, în P. B. pentru ca, în final, sa apara prin izvorul de la intrarea în satul Tarina.

BANDITILOR (Pestera ~ sau Pestera din Stînca Cornului) este situata în versantul sudic al Dealului Cornului, cu circa 125 m deasupra albiei Iadei, satul Remeti, comuna Bulz.

Intrarea, orientata spre sud-est, se afla într-o fundatura cu pereti stîncosi, la baza carora se deschide o galerie puternic descendenta, pardosita cu un strat gros de grohotis. La baza acestuia se patrunde într-o sala de mari dimensiuni (25x18 m) în mijlocul careia se afla un „pilon" de 9 m înaltime, de forma unei clepsidre — un vechi martor de eroziune — spre care converg doua galerii ascendente, slab concretionate.

Fundul galeriei din dreapta (în sensul de înaintare) este marcat de o sala descendenta, colmatata cu depozite argiloase, cruste, prelingeri si masive stalagmitice. În tavan se remarca urmele unei galerii sub presiune si cîteva stalactite dezvoltate în lungul unor fisuri partial umplute cu calcita. Revenind spre iesire, se trece printr-un tronson de galerie care a fost colmatat pîna aproape de tavan, înaintarea facîndu-se printr-un tunel, de 3 m lungime, sapat în depozite de umplutura, acoperite de o crusta cal-citica de 50 cm grosime. La iesirea din acest tunel, tavanul, dezvoltat în lungul unei diaclaze, se înalta treptat pîna la 3,5 m. În peretele din dreapta se dezvolta un foarte frumos nivel de ero/iune de 0,60—1,20 m latime/8,0 m lungime.

Capatul galeriei din stînga este marcat de un horn de circa 15 m înaltime, cu dezvoltare în forma de tirbuson, la baza caruia se afla pre-lingeri masive de montmilch si cîteva formatiuni stalagmitice grosiere. În restul galeriei apar o serie de proeminente si excavatii rotunjite, mai ales de eroziune, cu dezvoltare în spirala ceea ce denota formarea lor sub actiunea unor puternici curenti turbionari.

În Sala Mare, nivelele de eroziune devin paralele si prezinta o cadere vizibila spre iesire. Sub peretele din stînga, care prezinta conditii topoclimatice favorabile pentru adapostire, se gaseste un zid de piatra si cîteva vetre de foc.

Înainte de a iesi din pestera, tavanul galeriei ascendente este perforat de un horn de circa 10 m înaltime (3—4 diametru), sub care, în peretii galeriei, se remarca ultimele doua nivele, superioare, din Sala Mare.

Coborînd pe versantul în care se înscrie aceasta pestera, aproximativ la nivelul planseului Salii Mari, se gaseste un rest de crusta de travertin aval pe care se schiteaza o vaiuga ce se transforma treptat într-o vîlcea, marcata de un con de grohotis ce se dezvolta pîna în malul rîului Iada, vizavi de confluenta cu Valea Izvorului.

BAUXITA (Avenul din Galeria de ~) este situat în platoul carstic Racas-Ponicioara, în galeria miniera nr. 124, a carei intrare se afla pe dreapta drumului ce duce la Ponicioara, în versantul sudic al unei uvale formata din trei doline, satul Luncasprie.

Descoperit de mineri în timpul excavarii galeriei amintite, avenul a fost cercetat si cartat în acelasi an (1969) de catre membrii Institutului de Speologie „E. Racovita" în colaborare cu C.S.A. Cluj-Napoca (T. RUSU, 1981).

Din cauxa sterilului care a fost aruncat în el, avenul nu a putut fi explorat decît pe o adîncime de 38 m. De remarcat ca el nu tradeaza nici o legatura cu suprafata si arie o bolta intens fisurata, lipsita de concretiuni. În aceeasi galerie s-a mai intersectat si o alta cavitate, de dimensiuni reduse, în care s-au gasit cîteva formatiuni stalagmitice deosebit de frumoase.

BAUXITA (Pestera cu ~ din Valea Izvorului sau p. cu Piloni) este situata în versantul drept al vaii amintite, la circa 50 m amonte de confluenta sa cu Iada, satul Remeti.

Golul subteran apartine paleocarstului din perioada valanginiana si reprezinta, în prezent, o cavitate antropogena din care s-a extras minereul de aluminiu (bauxita). Ea este formata dintr-o sala alungita (32x20 m), în care se poate patrunde prin patru spatii (intrari), separate de trei „piloni". Planseul, cu înclinare concentrica, este format din pamînt si blocuri de calcar iar tavanul, ce se mentine la o înaltime medie de 2 m, este sprijinit de alti trei piloni construiti din piatra. Din aceasta sala se desprind doua galerii mai importante: una spre est, dezvoltata de-a lungul unei dia-claze, si alta spre nord, care se largeste treptat pentru a forma o mica sala dincolo de care se termina într-un spatiu ce adaposteste un lac temporar.

BAUXITA (Pestera Mare cu ~) este situata în versantul sudic al Dealului Cornului, numit si Peretele Cornului, cu aproximativ 40 m deasupra albiei Iadei si cu circa 125 m aval de Pestera de la Fata Apei, satul Remeti, comuna Bulz.

Golul subteran, luminat în întregime, are o deschidere de 22—25 m X 5—l m, ceea ce face sa fie usor de reperat chiar si din drumul ce duce de la Remeti la Stîna de Vale. El reprezinta o excavatie antropogena din care s-a extras, în perioada 1942—1944, minereu de aluminiu (bauxita). Atît planseul cît si tavanul, dezvoltat pe fata de strat, cad spre extremitatea de nord-est a cavitatii, unde se afla un put de 4—5 m adîncime.

BAUXITA (Pestera Mica cu ~) este situata în jumatatea superioara a versantului stîng al Vaii Iada, deasupra Pesterii de la Fata Apei, satul Remeti.

P. Mica cu Bauxita repre/inta o cavitate din care s-a extras bauxita, luminata în întregime, fiind dezvoltata perpendicular pe directia de înaintare (33 v9—10 m). În timp ce tavanul urmareste o fata de strat, podeaua cade înspre cele doua extremitati unde se remarca cîte o denivelare de forma unei cuvete spre care converg depo/itele de steril din jur. Din loc în loc apar niste capatîni de calcar care reprezinta forme de coroziune ale excavatiei primare.

BALNACA (Pestera de la ~) este situata în versantul stîng al vaii Crisului Repede, aval cu cîteva zeci de metri de confluenta cu Valea Bratcutei, satul Balnaca, comuna Bratca.

Intrarea, orientata spre nord, se deschide într-un abrupt format din strate aproape orizon-tale, la o înaltime de aproximativ 25 m deasupra albiei Crisului Repede. Golul subteran este reprezentat printr-o galerie ascendenta, fosila, lipsita de formatiuni stalagmitice, formata sub actiunea apelor ce se infiltreaza în versantul vaii amintite.

BATRÎNULUI (Pestera ~ sau P. Batrîna) este situata în versantul nord-estic al Dealului Crucii (724 m), la extremitatea dinspre aval a unei vai oarbe (Valea Pestireului) si se dezvolta în platoul carstic Imasul Batrînului.

Prima explorare si descriere a pesterii pare sa fi fost facuta de J. CZARAN (1905), dupa care a fost citata de E. BOKOR (1921) si R. JEANNEL et E. RACOVITZA (1929). Ulterior, ea a facut obiectul mai multor investigatii speologice a caror rezultate au fost publicate de I. VIEHMANN, C. PLESA si T. RUSU (1964), de M. BLEAHU si colab., 1976 si L. VALENAS si GH. DRÎMBA (1978).

Intrarea, de forma dreptunghiulara (18 X 10 m), este orientata spre sud-vest si se afla la baza unui abrupt de calcar ce bareaza Valea Pestireului, transformîndu-o într-o clasica vale oarba. În ansamblu, P. B. este alcatuita din doua galerii: una temporar-activa, prin care se dreneaza apele din valea amintita, si alta, uscata (fosila), bogata în formatiuni stalagmitice. Prima, care reprezinta si unica cale de acces în subteran, este formata, la început, dintr-o galerie îngusta, cu cîteva praguri, între care si doua cascade (de 6 m si de 5 m), un labirint de galerii suspendate si cîteva strîmtori lustruite de ape. Urmeaza apoi o galerie ceva mai spatioasa, aproximativ rectilinie, descendenta, pardosita cu pietre si depozite aluvionare, care patrunde în Sala Confluentei, unde se intersecteaza cu Galeria Uscata. În continuare, Galeria cu Apa se îngusteaza treptat, devine descendenta si se închide printr-un sifon. Pentru a depasi acest sifon se revine în Sala Confluentei unde se escaladeaza un perete de 5 m înaltime, se intra într-o galerie superioara, fosila, cu multe speleoteme, gururi si strîmtori, dupa care se coboara la cursul de apa iesit din Sifonul I. De aici, se parcurge o galerie, relativ spatioasa (5x5 m), puternic strangulata în zona mediana, care sfîrseste cu un al doilea sifon impenetrabil. Pentru a putea înainta mai departe se urca pe o galerie, ascendenta, fosila, a carei intrare se gaseste la 7 m amonte de ultimul sifon si. dupa un tronson de galerie foarte strîmt (0,50x0,3 m), se ajunge, din nou, la cursul de apa abia iesit din Sifonul II. În continuare, cursul de apa dreneaza o galerie foarte joasa, explorata pe 300—400 m, dupa care devine impenetrabila.

Galeria Uscata, bogat concretionata, se desprinde, spre vest, din Sala Confluentei si este formata, la început, dintr-un vast cavernament fosil, ce adaposteste cîteva sali de mari dimensiuni, între care una este de 35 m latime si 10 m înaltime si alta de 45 x 19 m si un complex labirintic, axat pe o galerie temporar-activa puternic ascendenta, ce se desfasoara spre intrarea în pestera, unde se termina cu un horn de 4,5 m.

Din punct de vedere genetic, P. Batrînului denota o dezvoltare primara pe anumite sectoare, în regim freatic, dupa care a trecut, destul de repede, la un regim vados si, în final, la o curgere temporara. În timp ce Galeria Uscata s-a nascut sub actiunea apelor de infiltratie la nivelul platoului dolinar în care se înscrie (Imasul Batrînului), Galeria cu Apa, temporar activa, a fost modelata de apele din Valea Pes-tireului care, dupa ce o strabat, reapar la suprafata prin Pestera de la Vadu-Crisului, asa cum s-a dovedit printr-o colorare cu fluoresceina efectuata la data de 16. 05. 1962 (T. RUSU, 1973 b si 1981).

Biospeologic, pestera se remarca atît prin elemente troglofile cit si prin cîtiva reprezentanti, troglobionti, ai coleopterelor (Duvalius si Pho-leuon).

BERNUSU (Posistaul din ~), aven situat la nord de Depresiunea Ponoras, la intersectia drumurilor ce duc spre Valea Misidului si Grosii Balnacii, comuna Bratca.

Descoperit în 1964 de T. Rusu, avenul a fost explorat si cartat în -1965 în colaborare cu C. Bânyai si L. Csoltko. Intrarea se deschide în planul vertical al unei diaclaze orientata sud-nord. Dupa o verticala de 8 m se ajunge pe latura unui con de darîmaturi la baza caruia se schiteaza o groapa circulara iar pe dreapta, lînga perete, se deschide un put de 6 m adîncime. În continuare, se desfasoara o galerie puternic descendenta (C—D—E), cu doua puturi; dintre care ultimul se înfunda foarte curînd.

Din modul cum se desfasoara, rezulta ca acest aven s-a format sub actiunea apelor de infiltratie de-a lungul diaclazei amintite (T. RUSU si GH. RACOVITA, 1971).

BETFIA (Avenul ~ sau Huda Bradii) este situat în versantul de sud-vest al Dealului Som-leu (346 m), nu departe de Baile „l Mai", în raza satului Betfia, comuna Sînmartin.

Av. B. are doua intrari: una principala, deschisa prin dinamitare, în 1898, de catre T. Marta, poreclit Brade, si alta secundara, deschisa, tot prin dinamitare, în 1957, de catre I. Urs. Prima explorare, însotita de o cartare destul de completa, a fost facuta, în 1913, de catre F. ARDOS (1913 si 1930), care interpreteaza avenul ca fiind gura unui gheizer. J. CSOLNOKY (1941) explica formarea avenului sub actiunea de turbionare a unor torenti iar apoi, cercetarile de ordin paleontologic întreprinse de E. TERZEA si T. JURCSAK (1969) îi atribuie o origine vadoasa. În 1977, L. VALENAS si N. SASU recarteaza întregul gol subteran si-i stabilesc adîncimea maxima la 86 m.

Intrarea principala, reprezentata printr-o frumoasa arcada, este formata dintr-un put de 54 m adîncime cu un diametru ce variaza între 5— 8 m. La baza acestuia se afla un con de darîmaturi, aflat într-o sala de mari dimensiuni (35 x 18 x 20 m) (Fig. 53). Spre sud-vest, Sala Mare se desface în doua galerii puternic descendente: una sudica, bogata în depozite argiloase, cu o panta medie de 35°, deranjata de cîteva praguri, care se înfunda la —84 ni, si o galerie cu aspect de sala, mult alungita (38 x 21 x 10 m), separata de Sala Mare printr-un plan înclinat pe care se afla o serie de blocuri printre care s-a constituit o albie drenata, în partea finala, de un curs de apa temporar, care dispare la cota de —85 m.

În general, Av. B. este sarac în formatiuni stalagmitice, prezinta numeroase prabusiri si adaposteste cîteva colonii de lilieci. În zona de bifurcatie a celor doua galerii s-a gasit o dalta slefuita de factura neolitica iar în spatiile inferioare au fost descoperite importante depozite fosilifere apartinînd faunei pleistocene.

În ceea ce priveste geneza si evolutia Av. B. În legatura cu care s-au formulat mai multe ipoteze, destul de vehement criticate de L. VALENAS si GH. DRÎMBA (1978), noi consideram ca formarea sa trebuie pusa în legatura cu nivelul apelor din golfurile neogene. Pozitia sa geografica ne demonstreaza ca el s-a putut forma, la început, sub actiunea coroziva a apelor sub care se gasea masivul calcaros, iar dupa retragerea acestora din zona el a continuat sa evolueze sub actiunea apelor de infiltratie provenite din precipitatii. În mod analog, credem ca s-au format si celelalte cavitati din vecinatatea Av. B., între care amintim doua mici avene (de —15 si, respectiv, —8 m) si cîteva abriuri si pesteri bogate în depozite fosilifere de vîrsta pleistocena.

BIRTINULUI (Pesterile ~ sau Pesterile din Fundatura ~) sînt situate în gura vaii Groapa Birtinului, la marginea de sud a satului Birtin, comuna Vadu-Crisului.

Sub aceasta denumire se cunosc doua cavitati suprapuse, nascute sub actiunea apelor din Groapa sau Sohodolul Birtinului si, probabil, a celor din actuala vale dolinara ce se dezvolta spre sud-vest de P. B., un fost afluent, primar, al actualei vai a Birtinului cu care se unea înainte de debusarc în golful Vadului. Dezvoltarea lor a fost facilitata de o diaclaza ce se remarca în axul longitudinal al acestora iar etajarea lor a fost determinata de coborîrea drenajului subteran la cote inferioare, în functie de nivelul de baza local. În prezent, apele din lungul Gropii Birtinului, care îsi au obîrsia pe versantul nordic al Dealului Crucii (722 m), dispar în perioadele de seceta în albia vaii, prin infiltratii, si reapar la zi fie sub pesterile amintite, în timpul ploilor, fie prin izvorul din Fundatura Birtinului, în perioadele de seceta. La viituri, valea devine activa, debitul acestui izvor creste destul de mult, iar emergenta de sub cele doua pesteri începe sa devina activa. Cavitatile situate deasupra acesteia din urma sînt insa fosile, dispun de cîteva ocurente de calcit si sînt lipsite de formatiuni stalagmitice.

BOIULUI (Pestera din Pietrele ~) este situata în versantul stîng al Vaii Boiului, afluent de stînga al Crisului Repede, satul Lorau comuna Bratca.

P. B. este dezvoltata pe fata de strat si are doua intrari: una orientata spre sud-est, cu o înaltime de 5 m si o latime de 3,5 m, iar cealalta, situata la un nivel superior fata de prima, este orientata spre nord-est si este de dimensiuni mai reduse. Între cele doua intrari se desfasoara o galerie spatioasa, lipsita de concretiuni, luminata în întregime. Dupa opinia lui C. PLESA (1978, p. 266), aceasta pestera nu ar corespunde cu Pestera din Piatra Boilor semnalata de R. JEANNEL si E. RACOVITZA (1929, p. 546) si despre care, în Repertoriul monumentelor din judetul Bihor, se mentioneaza ca importanta sa consta în resturile scheletice de Ursus spelaeus, în uneltele de piatra cioplita din epoca paleolitica si din fauna troglofila (M. ROSKA, 1924, H. A. BREUIL, 1925 si N PLOPSOR, 1938).

BONCHII (Pestera ~) este situata în versantul drept al Vaii Iadului, cu circa 300 m aval de confluenta sa cu Valea Strivinoasa. satul Remeti, comuna Bulz.

Intrarea, usor de observat din drumul ce duce de l_a barajul Lesu la Remeti, mai ales toamna si iarna, are o forma triunghiulara (5—6 m v 10 m) si se deschide cu circa 30 m deasupra albiei vaii amintite. Golul subteran, nascut sub actiunea apelor de versant, se desfasoara în trepte sub forma unei galerii ascendente, cu scurgeri de montmilch. În partea finala ea se ramifica si se termina cu cîteva hornuri ce razbat pîna la suprafata.

BONCHII (Pestera din Hîrtopul ~) este situata la est de Izbucul Rosiei, la capatul dinspre aval al unui pîrîu ce dreneaza o groapa carstica asimetrica.

Descoperita de T. Rusu în 1966, P. H. B. a fost explorata, cartata si descrisa, în 1970 de catre membri C.S.A. Cluj-Napoca, iar rezultatele acestei actiuni au fost publicate de E KOMUVES.

Intrarea, orientata spre nord-est, se afla la baza unui abrupt de circa 18 m înaltime spre care se îndreapta un curs de apa, temporar-activ, al carui bazin de receptie se dezvolta pe versantul sudic al Dealului Farcu. În abruptul respectiv se schiteaza o arcada de mari dimensiuni sub care se afla o sala Iarga, pardosita cu depozite groase de umplutura. Golul subteran, în care se poate patrunde printr-un spatiu foarte îngust, suspendat în peretele din dreapta salii de la intrare, se desfasoara sub forma unei galerii sinuoase, foarte bogata în formatiuni stalagmitice, cu multe sifoane si a-fluenti subterani. Printr-o marcare cu fluoresceina, efectuata la data de 19.09.1970. s-a demonstrat ca apele care o dreneaza reapar la suprafata prin sifonul din Pestera Gruietului. (T. RUSU, 1968, 1981, M. BLEAHU si colab., 1976, p. 88).

BOULUI (Posistaul ~, Avenul ~ Taul ~ sau Ochiul ~) este situat în buza unei doline de mari dimensiuni, dezvoltata pe dreapta drumului minier ce urca de la Cantonul Albioara spre punctele de exploatare a bauxitei de pe Platoul carstic Runcuri.

Descoperit si explorat în 1962, pîna la baza putului de la intrare (—30 m), de V. Viehmann si T. Rusu, Po. B. este semnalat si descris abia în 1968 de catre T. RUSU, dupa care, în 1982, G. DRAGOMIR, H. MITROFAN si A. SOLOMON îl exploreaza si-l carteaza pe o adîncime de 59 m si o lungime de 286 m.

Intrarea este reprezentata printr-un put de 24 m, care are la baza un con de darîmaturi ce se dezvolta într-o sala de mari dimensiuni, cu o podea orizontala, invadata, la viituri, de apele unui lac temporar deasupra caruia tavanul se mentine la o înaltime medie de 6 m. Spre est, sala se transforma treptat într-o galerie descendenta, cu dezvoltare în semicerc, al carui tavan coboara pîna la 2 m înaltime. În extremitatea de est a acesteia se deschide un put de 20 m, prin intermediul caruia s-a atins adîncimea maxima ( —59 m). La vest de acest put se desfasoara o galerie descendenta, destul de scunda care, printr-o saritoare de 4 in, patrunde într-o sala finala, colmatata cu depozite aluvionare.

Dezvoltat în calcare tithonice, Po. B s-a format sub actiunea apelor de percolatie de pe fundul unei doline care, prin evolutie îndelungata, respectiv prin adîncire, si-a deplasat zona de percolatie la cîteva zeci de metri fata de axul avenului. Din pozitia sa geografica, rezulta ca Po. B. este tributar colectorului principal din sistemul carstic al Platoului Runcuri.

BRATCANILOR (Izbucul ~) este situat în versantul stîng al Vaii Bratcuta, în spatele cantonului silvic Bratca, la baza unui con de depozite deluviale provenite dintr-un abrupt de peste 70 m înaltime ce strajuieste, spre sudvest, localitatea cu acelasi nume.

Importantul curs de apa ce debuseaza la suprafata prin acest izbuc are un debit ce variaza între 0,25—3,00 m' s si rezulta din ron-fluenta, în subteran, a cursurilor de apa captate prin Ponorul din Secatura Bratcanilor, prin Ponoarele din Ponoras si prin pierderile ce au loc în lungul Pîrîului Hutii si a Vaii Luncilor (vezi si iâbelele 2 si 6).

Aparitia apelor la zi se face în mod liber si are loc prin mai multe izvoare. La viituri, functioneaza si vechile guri de deversare aflate, în versantul amintit, la cote superioare. Din 1981, o parte din apele sale sînt captate pentru alimentarea cu apa a comunei Bratca. În acest scop s-a amenajat o statie de pompare si un rezervor de stocare, construit pe stînga drumului ce urca spre Damis, de unde sînt distribuite pe strazile si în gospodariile localitatii amintite.

Cele mai multe debite se situeaza în clasa 100—200 l s si au avut o frecventa de 34,5% în 1982 (12fi zile) si de 40,2% în 1983 (120 zile). Scurgerea maxima a avut loc în iunie—iulie 1982 (32,6% din scurgerea anuala) si în februarie—martie 1983 (34,9%). Debitele maxime înregistrate au fost de 2054 l s în ianuarie 1982 si de 2412 l/s în ianuarie 1983. Debitul mediu a fost de 302,3 l/s în anul hidrologic X. 1981— IX. 1932, iar cel minim de 122 l/s.

Cresterea debitelor este brusca la viituri iar revenirea la debitele initiale se face dupa 10— 14 zile dtioa trecerea viiturii.

BULZ (Pestera cu Apa de la ~) este situata la baza abruptului ce se înalta pe stînga Vaii Iadei, vizavi de centrul administrativ al comunei Bulz.

Desi P. A. B. se cunostea, pe plan local, de foarte multa vreme, dar prima cartare si descriere, pîna la sifonul II, a fost facuta abia în 1944 de catre H. KESSLER. Pe cei 548 m lungime, pestera este strabatuta de un curs de apa cu caracter permanent al carui debit prezinta mari fluctuatii. Dupa ce ies din Sifonul II apele dispar, dupa circa 40 m, în Sifonul I si revin, foarte curînd, în galeria principala, unde curg într-o albie în lungul careia se schiteaza cîteva plaje de nisip întrerupte de o serie de praguri, cascade si marmite. În general, galeria prezinta mai multe nivele de eroziune. cîteva meandre în roca si tavane plan-orizonta-le. Spre iesire apele cad sub forma unei cascade de 3 m, la baza careia se formeaza un lac adînc din care ies la suprafata si se varsa în Iada prin intermediul unui canal antropogen. La iesirea din pestera a existat, pîna prin 1940, o moara taraneasca si un joagar de apa al caror amplasament se mai observa si astazi.

Apele din P. A, B. provin din depresiunea de captare carstica de la Ponoare, unde se pierd prin Ponorul vaii Ponorului, Ponorul Vaii Bradestilor sau a Vaii Popii, respectiv prin Pestera Cociului, Ponorul din Ses sau Ponorul Pais si Ponorul Vaii Stiorjului si din Sancuta.

În noiembrie 1973, un grup de speologi amatori de la clubul de scufundatori „Amphora" din Budapesta au depasit Sifonul II (100 m lungime x 36 m adîncime), dar s-au oprit din înaintare în fata unui nou sistem de sifonaj. Revenind în aprilie 1974, ei au trecut si de acest sifon (20 m lungime x 2 m adîncime) si au patruns într-o retea de goluri cu numeroase ramificatii, cu prabusiri si sectoare bogat concretionate a caror lungime totala a fost apreciata la 4 km (neoartati).

Din 1978, P.A.B. a început sa fie investigata de catre membri Cercului de speologi amatori de 'a „CEPROMIN" — Cluj-Napoca care au descoperit si cartat, în zona sifoanelor I si II, un sistem de galerii fosile, superioare, de 629 m lungime, ceea ce face ca în prezent pestera sa aiba, în total, 1177 m cartati.

Cele mai frecvente debite ale cursului de apa ce strabate pestera se grupeaza între valorile de 50—100 l/s care au reprezentat 47,7% din scurgerea totala Pe anul 1982 (174 zile). Debitele maxime s-au înregistrat în ianuarie si martie— aprilie 1982 (48° ₀) iar debitul minim a fost, în acelasi an, de 50 l/s.

CADULUI (Pestera din Valea ~) este situata în zona de confluenta a vaii cu acelasi nume cu Valea Vida, comuna Dobresti satul Lunca-sprie.

Descoperita si semnalata de T. RUSU (1972), pestera a fost explorata si cartata, în 1980, pe o lungime de 243 m, de catre membri Cercului C.S. „Czaran Gyula" din Tinea.

Intrarea, de dimensiuni maxime de 4 x 3,5 m, este orientata spre sud-vest, prezinta un con de obstruare si se afla cu circa 35 m deasupra albiei Vaii Vida. Golul subteran este alcatuit din doua galerii temporar-active care se desprind chiar din sala de la intrare (12 x 18 m) si se dezvolta ascendent: una spre nord-est si alta spre est. Spre iesire, ambele galerii prezinta un avansat proces de colmatare cu depozite argilo-nisipoase, în care dispar cursurile de apa ce le dreneaza. În mod obisnuit, acestea nu reusesc sa conflueze deoarece dispar prin sorburile ce se schiteaza în depozitele amintite. La marile viituri; apele se aduna în fata conului de obstruare si formeaza un lac subteran care persista cîteva zile sau chiar saptamîni. În timp ce galeria de nord-est, dezvoltata de-a lungul unor diaclaze destul de evidente, se îngusteaza treptat si prezinta cîteva lacuri-sifon, galeria estica se largeste mult în partea finala si formeaza o sala cu darîmaturi, spre care converg doua galerii puternic ascendente, fosile.

Pozitia si desfasurarea P. V. C. ne sugereaza ideea formarii sale sub actiunea apelor de infiltratie prin doline aflate pe promontoriul dintre Valea Cadului si Vida. Nu este însa exclus ca, într-o etapa mai îndepartata, galeria de nord-est sa fi fost drenata de apele din Valea Cadului iar cea estica de apele din Valea Videi.

CAPREI (Pestera ~) este situata în versantul stîng al defileului Crisului Repede, cu circa 250 m aval de cabana „Pestera", vizavi de tunelul caii ferate dinspre comuna Vadu-Crisului.

P. C. este formata dintr-o galerie larga, usor ascendenta, de dimensiuni modeste, cu deschidere semicirculara, înalta de 3 m, dezvoltata pe fete de strat si pardosita cu lehm si blocuri de prabusire (C. PLESA, 1966, G. HALASI, 1980, p. 147).

CAPREI (Pestera cu Apa din Pîrîul ~) este situata în bazinul superior al Vaii Toplicioara, afluent de dreapta al Vaii Lazurilor, în versantul stîng al pîrîului amintit.

Intrarea, orientata spre vest-sud-vest, se prezinta sub forma unei arcade cu o înaltime maxima de 1,2 m, dezvoltata la baza unui abrupt ce se înalta din albia vaii amintite. Golul subteran este format dintr-o galerie temporar-ac-tiva, puternic descendenta care patrunde într-o galerie activa, ceva mai spatioasa, cu cascade si marmite, lingurite, rigole, proeminente si pereti lustruiti, închisa la cele doua capete cu cîte un sifon. Din punct de vedere hidrologic, ea a fost generata de drenajul subteran dintre Ponorul Runcsorului si Izbucul de la Bulbuci, avînd trei functii: de ponor, pentru apele din Pîrîul Caprei, în timpul ploilor de scurta durata, de tranzitare a apelor din drenajul amintit si de emergenta pentru aceleasi ape în perioadele de viitura, cînd o parte din acestea ies la suprafata si curg, spre Izbucul de la Bulbuci, în albia vaii Toplicioara (T. RUSU, 1968, p. 33).

CAPREI (Pestera Seaca din Pîrîul ~) este situata în bazinul superior al Vaii Toplicioara, afluent de dreapta al Vaii Lazurilor, în versantul drept al vaii Pîrîul Caprei, comuna Rosia.

Golul subteran reprezinta resurgenta primara a apelor din Valea Runcsorului, captate, într-o prima etapa, prin Pestera de la întorsuri. Din drenajul initial, azi fosil, s-a pastrat, în zona de debusare la suprafata, doar sistemul de sifonaj reprezentat printr-o sala alungita, cu podeaua în forma de pîlnie, acoperita cu un de-pozit gros de aluviuni sortate granulometric (T. RUSU, 1968).

CARIERA l (Pestera l din ~ de la Vadu-Crisului) este situata pe stînga Crisului Repede, în abruptul ce se înalta pe latura de nord-vest a fostei cariere de la Vadu-Crisului.

Intrarea se gaseste la aproximativ jumatatea abruptului amintit iar golul subteran este format dintr-o galerie ascendenta, dezvoltata pe fata de strat. În zona mediana, aceasta prezinta, pe dreapta, un diverticul suspendat iar pe stînga doua mici excavatii cu un horn îngust, de 15 m înaltime, care razbate pîna la suprafata. În partea finala, galeria se îngusteaza treptat si se termina la baza altor doua hornuri ce razbat, si ele, pîna la suprafata. În vecinatatea acestei pesteri se gaseste o cavitate de 15 m lungime, pe care G. HALASI (1980, p. 152) a consemnat-o sub numele de Pestera nr. II din jos de Cariera.

CARIERA 3 (Pestera 3 din ~ de la Vadu-Crisului) este situata la nord cu 25 m de Pestera nr. I din cariera amintita.

Golul subteran este reprezentat, la intrare, printr-o sala cu doi „piloni", dezvoltata pe fete de strat. Din aceasta sala se desprinde o galerie îngusta ce face legatura cu o sala secundara ce se închide printr-un mic diverticul (G. HALASI, 1980, p. 152).

CAUSULUI 1, 2 si 3 (Pesterile nr. 1, 2 si 3 din Valea ~ sau Pesterile din Valea Leurdei) sînt situate în partea dreapta a abruptului ce se înalta la obîrsia vaii cu acelasi nume, afluent de stînga al Vaii Iada.

Sub numele de Pesterile din Valea Causului sau Pesterile din Valea Leurdei figureaza un numar de trei cavitati carstice, suprapuse, generate de un singur curs de apa care, dupa toate probabilitatile, îsi are obîrsia în pierderile de apa de pe platoul carstic al Secaturii.

Pestera nr. l sau cea superioara (fosila) se afla cu 35 m deasupra albiei Vaii Causului si este formata din doua galerii suprapuse care se îngusteaza treptat pentru a deveni, foarte curînd, inaccesibile.

Pestera nr. 2 este reprezentata printr-o deschidere larga, dincolo de care se desfasoara o galerie descendenta, cu doua praguri, ce da acces într-o sala intens concretionata, cu multe scurgeri parietale.

Pestera nr. 3 are o deschidere foarte larga dupa care se patrunde într-o galerie cu desfasurare în semicerc ce se termina cu un lac de sifon temporar-activ. Dupa aspectul „vîlcelei" ce se schiteaza la intrare rezulta ca apele din sifonul amintit nu se mai revarsa spre suprafata ci se dreneaza, pe cai subterane,- direct în Valea Causului printr-un izvor situat la nivelul albiei acesteia.

CHICERII (Posistaul ~ sau Po. din Fundatura) este situat în partea superioara a versantului drept al Vaii Bratcuta, la nivelul platoului carstic ce se desfasoara la est de aceasta.

Po. Ch. a fost descoperit si cartat de membrii C.S.A. Cluj-Napoca iar rezultatele acestei actiuni au fost publicate de A. SZILAGYI (1976).

Dupa modul sau de desfasurare, prezinta mai mult aspectul unei pesteri fosile, insurgente, ce se dezvolta înspre Valea Bratcuta. El începe cu o galerie descendenta (28 m lungime X 1—2 m latime), dupa care, prin intermediul unui prag de 6—7 m, patrunde într-o sala partial concretionata, cu multe darîmaturi. Pe dreapta acesteia se desprinde o galerie foarte îngusta ce razbate în bolta unei a doua sali (6 X 3 X 10 m), bogat concretionata, ce continua cu o galerie descendenta ce devine, foarte curînd, inaccesibila.

CHIVADARULUI (Pestera ~) este situata în versantul stîng al Vaii Stiopului, afluent de stînga al Vaii Bratcuta, satul Damis, comuna Bratca.

P. Ch. a fost mentionata pentru prima data de catre P. A. CHAPPUIS si R. JEANNEL (1951, p. 133).

Golul subteran, lipsit de formatiuni stalagmitice, se prezinta sub forma unei galerii destul de strîmte care dupa 12 ni se bifurca si formeaza doua galerii ascendente ce se strîmteaza treptat, devenind, foarte curînd, inaccesibile (T. RUSU si GH. RACOVITA 1971).

CIUNGII SCOCI (Avenul din ~) este situat pe culmea ce se desprinde, spre nord-est, din Dealul Lesu pentru a forma cumpana de ape care separa Valea Lesului de Valea Bratcutei.

Intrarea este reprezentata printr-o deschidere doar de l X 0,5 m, motiv pentru care este greu de gasit fara o calauza. Chiar de la intrare se coboara o verticala de 6,5 m dupa care se urmareste o galerie puternic descendenta, bogat concretionata, pardosita cu darîmaturi, care da acces într-o sala de mari dimensiuni (22 X 16 X 18 m). Pe latura nordica a salii se desprind trei galerii, dintre care doua sînt descendente jar cealalta ascendenta, toate terminîndu-se prin colmatare.

CIUNGII SCOCI (Pestera din ~) este situata pe culmea ce separa bazinul hidrografic al Vaii Lesului, afluent de stînga al Vaii Iada, de cel al Vaii Bratcutei, afluent de stînga al Crisului Repede.

Golul subteran se prezinta sub forma unei galerii descendente, cu numeroase rupturi fie panta, desfasurata în zigzag, pe directia principalelor linii de fisurare a calcarului în „tabla de sah". În general, pestera este bogat concretionata, prezinta cîteva ramificatii scurte, dispuse în unghi drept, si o alternanta de tronsoane înguste si înalte, cu spatii mai largi, cu darîmaturi, localizate la intersectia fisurilor principale (A. SZILAGYI, 1977—1978, p. 234).

CIUR-IZBUC (Pestera ~ sau P. Ciurului 1) este situata în partea de nord-vest a Gropii Ciurului, dezvoltata pe platoul carstic Runcuri.

Semnalata de P. A. CHAPPUIS si R. JEANNEL (1951, p. 134), P. C.I. a fost explorata, în 19(52. pe o lungime de 150 m, de catre T. Rusu si Stefania Avram, apoi, în 1965, a fost vizitata de T. Rusit, I. Viehmann, Gh. Racovita si V. Craciun, cînd s-au descoperit si primele urme plantare ale omului preistoric din pesterile României. Dupa aceasta data s-a trecut la ridicarea topografica a pesterii si la cercetarea intensiva a acesteia, rezultatele fiind consemnate în mai multe lucrari semnate de T. RUSU (1968), T. RUSU, I. VIEIIMANN. GH RACOVITA si V. CRACIUN (1969), T RUSU GH. RACOVITA si V CRACIUN (1970), C. si I. RISCUTIA (1970), T. RUSU (1973. b, 1981) I. ORASEANU (1983).

Dezvoltata în Dealul Dermii, între Ponorul Tinoasei si Groapa Ciurului, P. C.-I. se desfasoara pe doua nivele suprapuse: unul superior, fosil, si altul inferior, temporar-activ.

Nivelul superior, de origine freatica, are o lungime totala de 605 m si este alcatuit din doua tronsoane de galerii: unul, în amonte, format din Sala Pasilor si Galeria Ursilor, în lungime totala de 341 m, care adaposteste numeroase urme plantare ale omului preistoric (PI. XXIII, a) si urme de viata (PI. XXIII, b) si resturi scheletic ale ursului de caverna, si altul, dezvoltat în partea din aval a pesterii, constituit din Galeria Aragonitei si Galeria Gururilor, care totalizeaza 264 m lungime. În timp ce primul tronson este format dintr-o succesiune de sali largi si înalte, separate de spatii înguste si mai putin înalte, cel de al doilea tronson Prezinta numeroase gururi si formatiuni stalagmitice, cîteva cupole de coroziune, pandante si nivele de eroziune (Galeria Argonitei).

Nivelul inferior are o lungime totala de 425 m si corespunde actualei galerii temporar-active, drenata de apele captate în subteran prin Ponorul Tinoasei, situat la numai 20 m de extremitatea dinspre amonte a pesterii. Dupa ce iese din cîteva spatii foarte înguste, inaccesibile, cursul de apa patrunde într-o galerie spatioasa, cu sectoare de tavan plan-orizontal, terase si nivele de eroziune (PI. XVIII, c) si dispare, dupa circa 180 in, printr-un „ponor" inaccesibil, de unde se îndreapta, asa dupa cum s-a dovedit printr-o colorare cu fluoresceina, spre Izbucul Toplitei de Rosia. La marile viituri, a"pele care nu pot patrunde prin acest ,,ponor" deverseaza peste ,,treapta antitetica" din subteran si se angajeaza în lungul galeriei principale. Aceasta are o desfasurare destul de meandrata si prezinta o succesiune de nivele de eroziune, cîteva fragmente de terase aluvionare, unele deosebit de bine conservate, tunele, poduri si canale adînci, sapate în roca. La iesirea din pestera, apele se angajeaza si curg în lungul unei vai de recul ce conflueaza ci! Pîrîul Ciurului dupa care patrund în Pestera Ciur-Ponor, dreneaza Pestera Toplitei de Rosia si revin la Suprafata prin Izbucul Toplitei de Rosia.

Pe lînga elementele de morfohidrografie subterana, de o deosebita valoare stiintifica, P. C.I. se impune prin prezenta urmelor de pasi ale omului preistoric (PI. XXIII, a), prin descoperirea unei figurine gravata pe un canin de Ursus spelaeus (aflata în colectia Institutului de Speologie „E. Racovita" din Cluj-Napoca PI. XXVII, b), si prin existenta a numeroase cranii si oseminte, amprente de ghiare si labe, suprafete lustruite (barenschlifiuri, PI. XXIII, b), bulgari si vetre de Ursus spelaeus.

Sculptarea pesterii s-a facut în trei etape mai importante: o etapa antepleistocena, în care s-a format, în regim freatic, nivelul superior (fosil), o etapa pleistocena, corespunzatoare nivelului inferior, temporar-activ, în lungul caruia se remarca acele terase în roca, nivele de eroziune si terase aluvionare, specifica fluctuatiilor de debit din aceasta perioada, si o etapa holocen-actuala în care, mai întîi, prin scaderea debitului cursului subteran, s-au format acele canale adînci, iar apoi s-a deschis o succesiune de „ponoare", impenetrabile, prin care apele, în tendinta lor de racordare la noile nivele ele baza locale, tind sa paraseasca definitiv nivelul inferior.

CIUR-PONOR (Pestera ~ sau P. Ciurului II) este situata în extremitatea de vest a Gropii Ciurului, dezvoltata pe Platoul carstic Runcuri, în perimetrul comunei Rosia.

Semnalata de P. A. CHAPPUIS si R. JEAN-NEL în ,,Enunieration des grottes visitees", seria 8-a (1951) iar apoi în cîteva lucrari publicate de T. RUSU (1968, 1973. b, 1981), P. C.-P a fost cartata si descrisa, pe o lungime de aproape 300 m, de catre T. RUSU, GH RACOVITA si V. CRACIUN (1970). În anul 1980. geologul H. MITROFAN (1983) forteaza înaintarea si, depasind punctul „Terminus '68", patrunde si descopera o vasta retea de goluri carstice a caror explorare si cartare o datoram mai multor cercuri de speologi din tara (V. LASCU, 1983). Dintre acestea, o contributie deosebita si-au adus-o membri C.S.A. Cluj-Napoca, C. S. „E. Racovita" si C. S. „Focul Viu" din Bucuresti, ultimele doua avînd si meritul realizarii planului de ansamblu al întregii retele subterane care a fost cartata pîna la sfîrsitul anului 1986 pe o lungime de 13.675 m.

Formata sub actiunea apelor din Pîrîul Ciurului, al carui bazin de receptie se desfasoara Pe versantul sudic, impermeabil, al Dealului Tinoasa, si al celor care, captate în subteran prin ponorul cu acelasi nume, traversau pîna nu demult Pestera Ciur-Izbuc pentru a debu a în Pîrîul Ciurului, P. C.-P., care a permis accesul spre o vasta retea carstica, este formata, curînd dupa intrare, dintr-o sala (45 x 5—20 m), pardosita cu depozite pleistocene, în care se schiteaza o albie temporar-activa, însotita, de o parte si de alta, de cîteva fragmente de terasa (aluvionare sau în roca), cruste stalagmitice, hornuri si galerii ascendente. Dupa numai 70 m de la intrare, aspectul golului subteran se schimba brusc luînd forma unei galerii înguste, cu desfasurare în zigzag, în lungul careia se remarca cîteva nivele de eroziune (PI. XVIII, b), o succesiune de spatii, cînd mai înalte (4 m), cînd mai scunde (0,5—0,3 m), cu speleoteme, bazine cu apa, marmite si cascade, traversate de un curs de apa temporar, ce conflueaza, la —50 m cu colectorul principal ce îsi are resurgenta în Izbucul Toplitei de Rosia.

Daca pîna la confluenta, golul subteran este sapat în calcare carixiene cu Gryphaea, aval de aceasta o falie aduce în cursul principal marnele toarciene în care galeria se largeste pîna la 4—5 m pentru ca apoi sa se îngusteze brusc la trecerea în calcarele domeriene noduloase. Cu toate acestea, în aval, în aceleasi calcare, Pestera Toplitei de Rosia cîstiga din nou în dimensiuni (ex. Galeria Canistrelor — denumire derivata de la blocurile paralelipipedice rezultate din desprinderea stratelor decimetrice). În continuare, aceeasi galerie traverseaza orizonturi calcaroase diferite (Domerian, Toarcian, Oxfordian, Tithonic, Barremian), într-o alternanta impusa de sariturile faliilor întîlnite. Din aceasta cauza morfologia cavernamentului este foarte complexa si variata. Spatiile înguste si scunde (uneori greu accesibile), alterneaza cu sali spatioase (Sala Sperantei, Sala Mare, Sala Paragina etc.), a caror dimensiuni variaza între 4—7 în latime si 6—20 m înaltime, iar procesele de coroziune si de eroziune au generat o gama foarte larga de forme specifice („tuburi" largi de presiune, coridoare si bucle amplu meandrate, cu pronuntate nivele de eroziune etc.). În timp ce hornurile si puturile, cu denivelari pîna la 20 m, sînt destul de numeroase, galeriile fosile, suprapuse, sînt mai putin frecvente, putînd fi întîlnite numai de Galeria de Acces (la intrarea în Pestera Ciur-Ponor, pe Galeria Principala amonte de confluenta cu Pestera Ciur-Ponor, si pe afluentul A. 5 (doua nivele suprapuse). Sifoanele, majoritatea lor accesibile numai cu echipamente speciale, sînt un alt element specific acestui sistem carstic. Primul este situat aval de Sala Paragina, la —166 m, iar ultimul (al 7-lea) la iesirea din Pestera de la Izbucul Toplitei de Rosia.

Colectorul principal din Pestera Toplitei de Rosia primeste o serie de afluenti a caror origine, în afara de cel care dreneaza P. Ciur-Ponor, nu a fost înca identificata printr-un trasor oarecare; marcarile efectuate la suprafata nu au fost urmarite si în subteran si, ca atare, nu se cunoaste cu precizie locul de confluenta. Iata de ce consideram ca, în aceasta situatie, orice formulare pe aceasta tema ramîne o simpla ipoteza care va trebui verificata prin noi marcari. Pîna atunci, se poate presupune ca, începînd dinspre amonte (Fig. 34 si 70), activul nr. l (A. 1) si activul nr. 2 (A. 2) sînt alimentate, fiecare în parte, de apele de percolatie din dolinele si uvalele situate la nord de Groapa Ciurului, A. 3 vine dinspre Pestera Ciur-Izbuc, A. 4 apartine Pesterii Ciur-Ponor, A. 5 îsi are obîrsia în doline si uvale) situate la nord de Cooperativa din Runcuri, A. 6 este alimentat probabil de Ponorul Albioarei, A 7 de pierderile din Pestera lui Dobos, A. 8 colecteaza apele de percolatie din valea dolinara ce se înscrie în relieful de suprafata pe dreapta colectorului principal, A. 9 si A. 10 dinspre dolinele si uvalele larg dezvoltate, pe stînga, ia nivelul platoului, iar A. 11 transfera, în principal, o parte din apele din bazinul Vaii Cutilor în cel al Vaii Toplitei de Rosia.

De remarcat ca, acest sistem de goluri carstice se dezvolta în „axul" longitudinal, arcuit, al Platoului Runcuri, paralel cu cele doua sectoare de chei care-l marginesc (Cheile Albioarei, la vest, si Cheile Cutilor, la est) si ca, în ansamblu, el are o desfasurare dendritica, cu un colector principal si o serie de afluenti ce îsi au obîrsia, cu exceptia Ponorului Albioara si pierderile din Valea Cutilor, în ponoarele si depresiunile carstice de la nivelul platoului amintit. Data fiind orientarea si distanta relativ foarte mica pîna la nivelul versantului stîng al Vaii Sohodolului, nu este exclus ca, declansarea scurgerii de-a lungul colectorului principal, sa fi fost determinata de prezenta cursului de apa din lungul Sohodolului, într-un stadiu incipient al evolutiei sale, probabil antepleistocen. Cum adîncirea vaii actualului sohodol era, probabil, foarte rapida, permanentizarea si deschiderea unui ponor clasic nu a fost cu putinta iar procesele de versant care au urmat au sters orice urma de pierdere a apelor înspre Pestera Toplitei de Rosia. Dupa stabilirea scurgerii de-a lungul galeriei principale, s-a produs, ca o reactie în lant, cu amplu proces de captare a cursurilor de apa ce evoluau la nivelul platoului carstic. Semnalul de începere a fost dat, în principal, de Ponorul din Groapa Ciurului, Ponorul Tinoasei si Ponorul din Groapa lui Dobos, dupa care a urmat, sub actiunea puternicelor procese de coroziune din pleistocen, formarea vailor dolinare, a dolinelor si uvalelor, care colectau si dirijau apele spre izbucul Toplitei de Rosia prin intermediul colectorului principal. În final, au aderat la acesta si apele captate în prezent prin Ponorul Albioarei si cele din Valea Cutilor.

CÎNTA (Pestera care ~ sau P. de sub Stanul Gurguiat) este situata în versantul stîng al Cehilor Cutilor, la baza Sanului Gurguiat, vizavi de Piatra Lata, satul Ponita, comuna Rosia.

P. C. a fost descoperita si semnalata în literatura de specialitate de catre T. RUSU (1968, 1981), dupa care a fost explorata si cartata, în 1980, de catre membri C.S.A. Cluj-Napoca si apoi recartata, în 1986, de I. Povara si E. Silvestru (Institutul de Speologie „E. Racovita"), pe o lungime totala de 162 m.

Intrarea, suspendata cu 3—4 m deasupra albiei vaii actuale, are o forma ovala (2 m înaltime si 0,8 m latime) si este orientata spre nord-vest. Dupa 5 m de la intrare, galeria de acces se termina brusc deasupra unui put surplombat, de 6 m adîncime, la baza caruia se dezvolta o sala circulara pe planseul careia se afla numerosi galeti acoperiti cu un strat subtire de argila. Din aceasta sala se desprind doua galerii, dintre care, pe cea din dreapta, se patrunde într-o sala circulara (de confluenta) de mari dimensiuni care adaposteste, la viituri, un lac subteran cu nivel variabil.

Din acest loc se desprind cinci galerii dintre care doar doua sînt mai importante: una activa, ce se dezvolta spre nord-est, accesibila doar în perioadele de seceta îndelungata (pe care s-a înaintat 27 m, fiind închisa într-un sifon), si alta, temporar-activa, ce se desfasoara spre sud-est, pe o lungime de 39 m, fiind închisa printr-un baraj de prabusiri. Din zona mediana a ultimei galerii se desprinde o laterala ce se închide printr-o scurgere stalagmitica. Ambele galerii prezinta speleoteme iar restul au urme evidente de inundare. Date fiind depunerile de argile pe podeaua salilor si a unor galerii, precum si dungile succesive de argila de pe peretii acestora, rezulta ca inundarea golului subteran este destul de frecventa si de durata iar nisipul grosier si pietrisul din lungul galeriilor, orientate spre nord si nord-est conduc la concluzia ca, uneori, acestea devin si drenuri. În concluzie, aproape întregul gol subteran reprezinta un preaplin al activului situat la cel mai coborît nivel (—10 m).

Fiind situata sub albia cursului de suprafata, P. C. este de presupus ca s-a format sub actiunea apelor din Valea Cutilor. Marcînd cursul de apa din aceasta vale — captat în subteran cu circa 50 m amonte de intrarea în pestera — colorantul (fluoresceina) a fost observat, dupa cîteva ore, în P.C., iar apoi a reaparut, dupa 17 ore, în Izbucul Toplitei de Rosia. Nu este exclus ca si apele ce se pierd în Groapa lui Oaida sa apartina aceluiasi sistem carstic.

COCIULUI (Pestera ~ P. din Valea Bradestilor, P. Soacrei sau P. Babei) este situata în depresiunea de captare carstica de la Ponoare, comuna Bratca.

Intrarea, orientata spre sud-est, este reprezentata printr-o deschidere de 3 X 2 m care apare, într-un „fund de sac", în versantul stîng al vaii primare ce continua, spre dreapta, pîna în Valea Ponorului. Cursul de apa sub actiunea caruia s-a format este azi temporar-activ, strabate, la început, o galerie puternic descendenta, relativ joasa, cu numeroase repezisuri si cascade, si dispare la capatul acesteia, printr-o strîmtoare greu accesibila (0,5 x 0,4 ni) care a facut pe multi exploratori sa renunte la înaintare. Dincolo de aceasta se patrunde într-un sistem de trei sali, cu numeroase prabusiri, dintre care, cea mai mare (30 X 25 x 20 m) adaposteste un con de darîmaturi acoperite cu argila. Din celelalte doua sali extreme se ajunge, prin intermediul unor puturi, la cele mai coborîte cote atinse pîna în prezent în aceasta pestera (—73, —83 si —84 m). În tot lungul pesterii, dar mai ales în sectoarele înguste, se remarca un puternic curent de aer ce ventileaza golurile carstice, înca necunoscute, dintre. Pestera Cociului si Pestera cu Apa de la Bulz (H. KESSLER, 1944, T. RUSU, 1976, T. VADEANU, 1981).

COCOSULUI (Pestera ~ sau P de la Baia ~ sau P. Gaura ~) este situata în versantul drept al Crisului Repede, la circa 70 m nord-est de intrarea în tunelul caii ferate situat la vest de gara Suncuius.

P. C. a fost semnalata în literatura de specialitate de catre P. A. CHAPPUIS si R. JEAN-NEL (1951, p. 87), sub numele de Pestera de la Baia Cocosului, iar apoi a fost cartata si publicata de catre G. HALASI (1980, p. 127).

Intrarea, cu o deschidere de 2 x 2 m, este suspendata cu circa 5 m în peretele unei foste cariere de exploatare a calcarului.

Golul subteran este format dintr-o galerie unica, descendenta, cu înaltimi medii de 2 m, care intersecteaza o galerie, perpendiculara, bogat concretionata.

CONDROVICI (Posistaul lui ~ sau Po. de sub Dealul Ana) aven situat în platoul carstic ce se desfasoara la sud de Birtin, nu departe de Taul Batrîn, pe versantul nordic al Dealului Ana, comuna Vadu-Crisului.

Po. C a fost descoperit si explorat, în 1963, de catre T. Rusu, B. Baganeri, Fr. Gabor, I. Viehmann si Gh. Racovita.

Dezvoltat în calcare tithonice, el este format din doua „verticale" unite între ele printr-o treapta de regrupare. În timp ce prima se aseamana cu un put, de forma eliptica (2 x 5 m), adînca de 23 m, cea de a doua se dezvolta sub forma unui clopot, aflat deauspra unei sali de mari dimensiuni (60 X 11 m), în care se coboara, circa 30 m, în surplomba, pe un con de darîmaturi. În extremitatea nordica a salii, la baza trenei de bolovani, se ajunge într-o zona umeda, argiloasa, pe podeaua careia se remarca urme de siroire, guano si cîteva formatiuni stalagmitice.

Fiind situat pe traseul cursului hipogeu ce leaga Pestera Batrînului de cea de la Vadu-Crisului, nu este exclus ca prin acest aven sa se intercepteze golul subteran, înca neexplorat, dintre sifoanele care blocheaza înaintarea în cele doua pesteri. În ceea ce priveste originea sa, se apreciaza ca el s-a format sub actiunea apelor de percolatie din dolina sub care se dezvolta (I. VIEHMANN, C. PLESA si T. RUSU, 1964).

COPILULUI (Pestera ~) este situata pe interfluviul dintre Valea Ticlului si Valea Copilului, afluenti de stînga ai Vaii Topa-Rîu, comuna Vîrciorog.

Pestera a fost descoperita, explorata si cartata în anul 1975 de Gh. Drîmba, din Oradea. Golul subteran, dezvoltat în zona unui ponor temporar-activ, are doua intrari si este format din doua galerii principale, aproximativ paralele, legate între ele printr-un spatiu îngust (L. VALENAS si GH DRÎMBA, 1978, p. 310).

CORNULUI (Posistaul din Dealul ~ sau Avenul Gîtul Iadului) este situat pe latura de sud a culmii calcaroase ce se desfasoara între Valea Rea si Valea Iadei, amonte de satul Remeti, comuna Bul.

Descoperit si explorat în 1951, de catre membri Clubului Metalul din Cluj, condusi de B. Bagameri, avenul a fost cartat abia în 1981 de catre membri C.S.A. Cluj-Napoca.

Intrarea în aven se afla pe fundul unei doline de 20 m diametru si este reprezentata printr-un put de 45 m adîncime. La baza acestuia se afla o sala de mari dimensiuni (23 m x 25 m) în mijlocul careia se gaseste un con de darîmaturi si trunchiuri de copaci. Din aceasta sala se desprind doua galerii mai importante: una spre est, bogata în formatiuni stalagmitice si bolovani, iar a doua spre nord-vest rectilinie, aproape orizontala, care se bifurca si se închide prin colmatare.

Din elementele morfohidrografice rezulta ca Av. din Dealul Cornului s-a format sub actiunea apelor de infiltratie prin dolina de la intrare.

COTUNA (Pestera lui ~ sau P. Lesiana) este situata în versantul drept al Vaii Luncilor, cu 45 m deasupra pesterii Moanei, comuna Suncuius.

Ca si Pestera Moanei, ea a fost cunoscuta si cercetata, mai ales din punct de vedere faunistic, înca din primele decenii ale secolului nostru. Golul subteran reprezinta nivelul superior, primar, al sistemului carstic generat de apele din Valea Macra, captate în subteran prin ponorul cu acelasi nume. P. C. este formata dintr-o galerie fosila, cu desfasurare meandrata, a carei morfologie tradeaza o origine freatica cu trecere, în jumatatea superioara, spre un regim de curgere vadoasa.

Acest fapt ne este demonstrat de înclinarea generala a galeriei principale (contrnra sensului de curgere în sectorul dinspre aval si conforma cu acesta pe tronsonul dinspre amonte) de existenta depozitelor aluvionare numai în lungul tronsonului dins ire aval, de l^;psa si. respectiv, prezenta nivelelor de eroziune, precum si de succesiunea unor spatii foarte largi (bolti si cupole de coroziune de 7—8 m înaltime), în alternanta cu spatii joase si înguste (1,0—2,0 ni înaltime), prezente, mai ales, în lungul tronsonului dinspre iesire. În general P. C. se gaseste într-un stadiu avansat ie evolutie endohtona, este relativ saraca în concretiuni, adaposteste cîteva formatiuni parietale grosiere si un numar restrîns de pururi, parte din ele pe cale de degradare. (MIHOK, 1911, E BOKOR 1921. P. A. CHAPPUIS si R. JEAN-NEL, 1951, p. 89, T. RUSU si GH. RACOVITA, 1971, T. RUSU, 1973 b si 1981, L. VALENAS si GH.DRÎMBA, 1978).

CUBLES (Pestera de la ~ P. de la Cuglis. Tizfalsusi barlang, Vidareti barlang sau Koblesder Hohle este situata în versantul stîng al Vaii Blajului, afluent de dreapta al Vaii Vida, satul Luncasprie.

Numeroasele semnaturi de pe pereti atesta faptul ca ea a fost vizitata înca din deceniul al patrulea al secolului XIX. Prin studiile efectuate de J. FRIVALDSKY (1891, V. VOGL (1920), R. JEANNEL si E. RACOVITZA (1929). G. ROETTGER (1940) s.a., pestera intra în literatura de specialitate, devenind un important obiectiv de cercetare paleontologica, arheologica si biospeolopica, iar mai tîrziu devine un obiectiv turistic des frecventat. Ea a fost prima pestera din tara noastra prevazuta cu o poarta la intrare, aie carei urme se mai vad si astazi.

P. C., cu o intrare impunatoare (14 m X 1,8 m), orientata spre sud-vest, suspendata cu circa 20 m deasupra albiei vaii amintite, este alcatuita din doua galerii fosile, aproape orizontale, destul de bogate în formatiuni stalagmitice si în fauna cavernicola (gasteropode, ciclopide, harpacticoide, coleoptere etc.). În depozitele de umplutura s-au gasit resturi scheletice de Ursus spelaeus, Ursus arctus si unelte de os, parte din ele aflîndu-se la Muzeul Tarii Crisurilor din Oradea. Datorita depozitului sau fosilier, de vîrsta pleistocena, pare sa fie, dupa opiniile lui T. JURCSAK (1974), una din cele mai importante statiuni paleolitice din Judetul Bihor.

Din elementele de ordin topografic si morfo-hidrografic rezulta ca P. C. s-a format sub actiunea apelor din Valea Cublesului care, în prezent, curg la un nivel inferior avînd emergenta într-un izvor situat, în zona de confluenta, la nivelul Vaii Blajului (M. BLEAHU si colab., 1976, p. 89, TR. ORGHIDAN si colab., 1984, p. 29).

DAICA (Pestera cu Apa din Valea ~ sau P. Tunel II dintre Valea Daica si Valea Causului) este situata la capatul dinspre aval al Vaii Daica si este reprezentata printr-un tunel natural, temporar-activ, care strapunge o creasta de calcar dincolo de care începe Valea Causului, numita si Valea Leurdei, afluent de stînga al Vaii Iada, satul Remeti.

Caracterul temporar-activ al pesterii este determinat de pierderea apelor din albia vaii sau de deschiderea, din cînd în cînd, a unui ponor în aceeasi albie. În mod obisnuit, apele captate în subteran curg pe sub actuala pestera si revin la suprafata, dincolo de o treapta antitetica, la obîrsia Vaii Causului. La viituri, surplusul de ape revine la traseul anterior, patrunde în P. A. D. si iese la suprafata direct în V. Causului. În raport cu P. Seaca din Valea Daica, situata în imediata apropiere, si cu drenajul actual (activ), P. A. D. reprezinta, ca si în cazul celorlalte sisteme carstice din Muntii Padurea Craiului, cea de a doua etapa, temporar-activa, a drenajului subteran în lungul caruia s-a format. Cu o desfasurare aproximativ liniara, ea se caracterizeaza printr-o serie de forme de eroziune (nivele de eroziune si conducte sub presiune), prin cîteva galerii laterale suspendate, dezvoltate în semicerc, prin existenta unei albii bine marcata în tot lungul galeriei principale si prin prezenta unor depozite aluvionare grosiere.

DAICA (Pestera Seaca din Valea ~ sau P. Tunel I din Valea ~) este situata în versantul drept al vaii cu acelasi nume, amonte de treapta antitetica, strapunsa de Pestera Tunel II, dintre Valea Daica si Valea Causului, afluent de stînga al Vaii Iada.

P. S. D. reprezinta un vechi drenaj subteran al apelor ce curg în prezent, paralel cu aceasta, la un nivel mai coborît. Intrarea superioara, aflata sub o bolta destul de impunatoare, este mascata de niste blocuri de prabusire sub care se desfasoara doua galerii scurte si înguste ce dau acces într-un spatiu subteran ce se largeste treptat. Pe lînga peretele din dreapta se dezvolta un diverticul foarte îngust, barat de o formatiune stalagmitica, iar spre stînga o galerie descendenta ce coteste de doua ori spre dreapta pentru a izola, în interiorul unei sali de mari dimensiuni, un masiv „pilon" de calcar. Spre stînga, sala are mai multe deschideri (iesiri) spre versantul drept al Vaii Daica iar în interior prezinta o podea formata din depozite aluvionare.

În general, P. S. D. se afla într-un stadiu avansat de evolutie endohtona, este lipsita de formatiuni stalagmitice si adaposteste numeroase forme de coroziune.

DAMISENILOR (Pestera de la Izbucul ~) este situata în versantul stîng al Vaii Bratcuta, aproxiamtiv la jumatatea distantei dintre Valea Chivadarului si Pîrîul Fetii, afluenti de stinga ai acestei vai.

Izbucul Damisenilor a fost reperat, în 1968, de T. Rusu cu ocazia marcarilor cu fluoresceina a apelor din depresiunea Damis. Ulterior, el a fost semnalat în literatura de specialitate de catre: T. RUSU si GH. RACOVITA (1971), T. RUSU (1981) si I. ORASEANU (1983).

Resurgenta propriu-zisa este formata din patru izvoare. Doua dintre acestea, situate în amonte, sînt temporar-active iar celelalte doua sînt active. Prin adîncirea albiei Vaii Bratcuta, locul de iesire al apelor la suprafata s-a deplasat spre aval, la cote din ce în ce mai coborîte. Din aceasta cauza, resurgenta primara a rama; suspendata în versantul vaii cu 5—G m, fiind reactivata numai în timpul viiturilor. În astfel de situatii, apele debuseaza la suprafata dintr-un lac-sifon (ce se mentine în permanenta), situat la baza unui abrupt surplombat ce da impresia unei guri de pestera.

În 1984, un grup de scufundatori de la C.S.A. Cluj-Napoca, condus de Rajka G., a depasit sifonul amintit, intrînd în reteaua carstica dinspre depresiunea Damis. Pîna în 1985, P. I. D. care a facut obiectul mai multor expeditii de explorare conduse de Daczd G., Vincze Z., Nagy B., s.a., a fost cartata pe o lungime de 2.810 m. Accesul în subteran este posibil numai cu echipament de scafandru autonom. Lungimea lacului-sifon de la intrare variaza, în functie de debitul apelor, între 10—25 m. Dincolo de acesta se desfasoara o galerie principala, usor ascendenta, puternic meandrata, drenata de un curs de apa permanent, în lungul caruia se întîlnesc numeroase plaje de nisip si argile. Tot în lungul sau se dezvolta patru sali mai importante, dintre care S.3 este cea mai mare (73 m lungime X 27 m latime). În timp ce S.2 si S.3 .sînt sali de prabusire, S.1 si S.4 sînt sali de coroziune, situate în amonte de sectoare foarte înguste unde apele s-au acumulat, depunînd cantitati imense de aluviuni. Galeriile afluente, în numar de patru, au si ele o desfasurare meandrata, sînt scurte, scunde si, uneori, foarte înguste.

Sectiunile transversale din lungul pesterii sînt foarte variate, fiind atît în calcare masive, cît si în calcare stratificate, putînd sa fie patratice, triunghiulare, dreptunghiulare sau fusoidale. Dintre formatiunile stalagmitice predomina scurgerile parietale, stalagmitele si stalactitele.

Amonte de afluentul 3, galeria principala meandreaza si mai puternic, ca urmare a scaderii pantei, latimile cresc pîna la G—7 m iar plajele de nisip devin mai numeroase.

În final, se ajunge la sifonul 2, lung de circa 10 m, dincolo de care se desfasoara, dupa aprecierea exploratorilor, o galerie de aproximativ 4 km lungime, ce urmeaza a fi cartata.

P. I. D. a fost generata de apele captate în subteran prin ponoarele din depresiunea Damis (Ponorul de la Pesteruta, Ponorul Toaia si Ponorul Munau — vezi si Capitolele 3.9.3. si 4.2).

DEVENTULUI I (Pestera ~ I) este situata, în versantul stîng al defileului Crisului Repede, la circa 30 m sud-est de Pestera Deventului III.

Golul subteran este format dintr-o galerie slab ascendenta, destul de spatioasa, cu numeroase casete arheologice, din care se desprind trei diverticule puternic ascendente ce se închid brusc.

P. D. I. a fost cartata si descrisa, pentru prima data, de catre G. HALASI (1980, p. 147).

DEVENTULUI II (Pestera ~ TI) este situatii în versantul stîng al defileului Crisului Repede, cu circa 18 m sub Pestera Deventului III. Ca si Pestera Deventului I, ea a fost cartata si descrisa, pentru prima data, de catre G. II AL ASI (1980, p. 147).

Golul subteran este reprezentat printr-un labirint de spatii subterane dezvoltate la nivelul fetelor de strat si prezinta, în zona mediana, o denivelare de 1,6 m, la baza careia se desfasoara o sala cu mai multe ramificatii care se înfunda foarte curînd.

DEVENTULUI III (Pestera ~ sau P. ~ III) este situata în versantul stîng al defileului Crisului Repede, în abruptul ce se înalta vizavi de tunelul caii ferate dinspre comuna Vadu-Crisului.

P. D. III este cunoscuta înca de la sfîrsitul secolului trecut si a facut obiectul unor cercetari arheologice si biospeologice, fiind consemnata în literatura de specialitate de catre E. BOKOR (1921), R. JEANNEL si E. RACOVITZA (1929).

Intrarea, orientata spre nord-est, are o deschidere de 8 m latime si 5 m înaltime. Golul subteran este reprezentat, la început, printr-o sala alungita (24 X 18 X 6 m) (Fig. 84), cu numeroase darîmaturi si cîteva casete arheologice, din care s-au scos fragmente din bronz, perle-de silex si oseminte de Castor fiber. sp. si Ursus arctos, aflate la Muzeul Tarii Crisurilor din Oradea. Din aceasta sala, care a constituit în trecut un foarte bun adapost pentru fugari, se desprinde, spre vest, o galerie ascendenta, din ce în ce mai strîmta, cu desfasurare meandrata. Dupa 140 m de la intrare, galeria principala se bifurca si se închide prin îngustare (I. VIEHMANN, C. PLESA, si T. RUSU, 1964. C. PLESA, 1966, G. HALASI, 1980).

DÎMBUL MIC (Posistaul din ~) aven situat în platoul carstic Racas — Ponicioara, satul Luncasprie, comuna Dobresti.

Descoperit în 1962 de catre T. Rusu, I. Vieh-mann si Stefania Avram, avenul a fost explorat si cartat, în 1969, de catre membri C.S.A. Cluj-Napoca.

Po. D .M. este format dintr-o succesiune de puturi, separate între ele de spatii înguste. Din fiecare put se desprinde cîte un horn din care se desprinde un altul mai mic. În jumatatea inferioara, golul subteran, mult largit pe directia diaclazei în lungul careia s-a format, prezinta cîteva sectoare cu formatiuni parietale, dupa care se închide printr-o aglomerare de blocuri.

DÎMBUL TALPOS (Posistaul din ~), aven situat în platoul carstic Racas — Ponicioara, satul Luncasprie, comuna Dobresti.

Dezvoltat în lungul unei diaclaze, orientata de la nord-vest spre sud-est, avenul se deschide la suprafata printr-o gura larga (4—6 m), dupa care prezinta o dezvoltare relativ uniforma. În partea inferioara, el se largeste treptat, pe directia diaclazei, si se înfunda printr-un con de darîmaturi si trunchiuri de copaci. Peretii sînt încrustati de santuri si caneluri iar spre exterior sînt acoperiti, aproape în totalitate, de alge si muschi.

DOBOS (Pestera lui ~ sau P. din Groapa lui ~) este situata în groapa cu acelasi nume, dezvoltata pe stînga drumului minier ce duce la Cooperativa din Runcuri si spre satul Ponita, comuna Rosia.

Descoperita în 1962 si semnalata în literatura de specialitate de catre T. RUSU (1968) si I. ORASEANU (1983), P. D. a fost explorata si cartata, pe o lungime totala de 319,5 m, de membri C.S.A. Cluj-Napoca, în anul 1980.

Intrarea, de 3x5 m, orientata spre est, se deschide la baza unui abrupt calcaros, aflat pe latura de vest a unei gropi de eroziune de mari dimensiuni (210 X 250 m). Spre baza acestui abrupt se îndreapta un curs de apa ce îsi are obîrsia într-un izvor situat la sud de Cooperativa din Runcuri si toate apele de pe versantii gropii respective. Curînd dupa intrare, urmeaza o galerie strîmta, puternic descendenta, dezvoltata în lungul unei diaclaze. În extremitatea acesteia apare un mic curs de apa ce se angajeaza în lungul unei galerii suborizontale, cu o latime medie de 1,5 m si o înaltime medie de 3—4 m. Dupa 60 ni, galeria de acces debuseaza într-o sala alungita, frumos concretionata, dezvoltata oblic pe directia de înaintare. Din aceasta sala se desprinde, spre dreapta, printr-o treapta de 2 m, o galerie ascendenta, cu latimi cuprinse între 4—6 m, în care se remarca, la început, un planseu argilo-nisipos iar apoi cîteva gururi si blocuri de prabusire printre care se deschide un put de —15 m. Dincolo de blocuri se dezvolta, pe dreapta, o sala circulara, frumos concretionata, suspendata cu circa 5 m, iar pe stînga se patrunde într-o galerie cu o latime medie de l m, lunga de aproximativ 50 m, drenata de un curs de apa temporar ce dispare printre blocurile de la intrare.

Din sala de confluenta, golul subteran continua spre vest cu o galerie descendenta, drenata de cursul de apa din galeria de acces, ale carei dimensiuni scad treptat pîna la 1,5 x 1,0 m. Dupa cîtiva metri galeria se largeste iar, pentru ca apoi, revenind la dimensiunile anterioare, sa-si schimbe brusc directia, spre sud—sud-vest, terminîndu-se, dupa circa 50 m, cu un sifon impenetrabil.

S-a format sub actiunea apelor din izvorul amintit, care apare din gresii si sisturi lia-sice, a celor ce se aduna de pe versantii gropii cu acelasi nume si dintr-o dolina învecinata, spre care se îndreapta afluentul subteran, de dreapta, din aceasta pestera. Parasind P. D., apele se îndreapta spre colectorul principal din sistemul carstic Runcuri unde apar, dupa ce trec pe sub o uvala si cîteva doline, prin activul nr. 7.

FANEA BABII (Posistaul lui ~), aven situat pe latura de sud-vest a Gruiului Grosilor, marginit la nord-est si nord-vest de Valea Soi-mus-Lazuri, satul Lazuri, comuna Rosia.

Descoperit si semnalat de T. RUSU (1968), Po. F. B. a fost explorat si cartat abia în 1981 de catre membri C.S.A. Cluj-Napoca. Intrarea, reprezentata printr-o deschidere de 1,5 x 0,7 m, este mascata de cîteva blocuri de piatra si se afla în buza superioara a unei doline de mari dimensiuni. La început, golul subteran este format dintr-un put de 43 m adîncime, cu o treapta intermediara de —18 m. La baza acestui put, care se largeste treptat pîna la 7 m, se afla doua hornuri adiacente, un con de darîmaturi si intrarea în Putul Mare, de —61,5 m. La aproximativ jumatatea acestuia se afla, prins între pereti, un bloc de calcar care îngreuneaza mult coborîrea. În partea inferioara, avenul este format din doua trepte: una de 10,5 m si alta de 16 m, dupa care, la —131 m se închide cu un dop de argile si pietre.

FÂNULUI (Pestera ~) este situata la sud de Dealul Rujet, în bazinul superior al Pîrîului Gruiul Jderului, afluent de stînga al Vaii Lesului, satul Remeti, comuna Bulz.

Intrarea, orientata spre vest, se afla la baza unui abrupt de 15—20 m înaltime ce coboara din Dealul Pesterii. Golul subteran s-a format sub actiunea apelor de infiltratie si este alcatuit dintr-o galerie ascendenta care da acces într-o sala de 6—7 m înaltime, cu un tavan dezvoltat în cupola din care proemineaza o serie de arcade separate de goluri adînci. Din aceasta sala se desprind doua galerii care se unesc foarte curînd într-un spatiu mai larg al carui tavan si podea se apropie tot mai mult închizîndu-se prin concretionare.

Pestera a iesit de foarte multa vreme de sub actiunea apelor, prezinta numeroase prabusiri, ce denota un stadiu avansat de evolutie sub actiunea proceselor de înghet si dezghet.

FATA APEI (Pestera de la ~ sau P. cu Apa de sub Peretele Cornului) este situata în versantul stîng al Vaii Iada, cu 5 m deasupra albiei actuale, amonte, cu circa 200 m, de confluenta cu Valea Rea.

Cunoscuta înca din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, ea a fost prospectata biospeologic si consemnata în literatura de specialitate, sub acest nume, de Val. Puscariu (P.-A. CHAPPUIS si R. JEANNEL, 1951). În Repertoriul pesterilor din România (TR. ORGHIDAN si colab., 1965) figureaza, în mod gresit, sub numele de Pestera cu Apa din Remeti. Ea a fost descrisa de BLEAHU si colab. (1976. p. 74) sub numele de Pestera cu Apa din Dealul Cornilor si a facut obiectul unor cercetari sistematice de ecologie si climatologie subterana întreprinse de GH. RACOVITA (1980). Ulterior, ea a fost prezentata în cadrul unor lucrari de popularizare a golurilor carstice, dintre care amintim pe cea semnata de TR. ORGHIDAN si colab. (1984, p. 47).

P.F.A. s-a format sub actiunea apelor ce se pierd, prin infiltratii, în albia Vaii Rea (vezi tabelul 2 si Fig. 9, XIII, 19—18). Asa dupa cum au dovedit-o marcarile cu fluoresceina, efectuate de T. Rusu, ele apar în fundul pesterii prin doua sifoane, curg în lungul unei galerii înguste (l—3 m latime), cu înaltimi ce variaza între 5—15 m, în care se remarca mai multe nivele de eroziune, lingurite si cîteva plaje de nisip, si dispar, în zona mediana a pesterii, printr-un sorb inexplorabil. De aici, cursul de apa reapare la suprafata în albia Vaii Iada printr-o emergenta difuza. La viituri, apele depasesc sorbul amintit si, dupa cîteva zeci de metri, dispar din pestera printr-un spatiu inaccesibil omului, de unde debuseaza la suprafata tot prin izvorul amintit. Dincolo de acest „ponor", pestera este lipsita de o curgere organizata si se desfasoara sub forma unei galerii, cu înaltimi variabile (8—15 m), în care se remarca plansee stalagmitice, aluviuni cimentate, cruste de calcita, formatiuni parietale grosiere si un vechi canal de curgere ce se termina într-un sorb fosil. Deasupra acestui sorb, o galerie îngusta patrunde într-un labirint de spatii subterane în care se afla interesante elemente morfohidrografice. Este vorba de niste nivele de eroziune, aflate în peretii laterali, care urca si coboara odata cu tavanul ce descrie un foarte frumos meandru pe verticala. Tot în aceasta zona se desprind trei galerii superioare, descoperite în 1951 de S. Ziirich si I. Rind, si cartate, abia în 1981, de catre membri C.S.A. Cluj-Napoca. Una dintre acestea razbate pîna la suprafata si adaposteste cîteva oase de Ursus spelaeus. Din modul lor de desfasurare rezulta ca ele s-au format sub actiunea unor ape primare, înainte de stabilirea resurgentei prin intrarea actuala (II).

Spre iesire, galeria principala se dezvolta de-a lungul unei diaclaze ce poate fi urmarita, în tavan, pîna în sectorul unde exista, pîna nu demult, o poarta construita de localnici. De aici, galeria coteste spre dreapta si se largeste treptat spre versantul Vaii Iada, adapostind, în timpul iernii, frumoase stalagmite de gheata.

FATA ARSA (Posistaul din ~), aven situat în versantul de sud-est al Dealului Rujet, catunul Secatura, satul Remeti.

Descoperit si cartat, în 1966, de catre membri Institutului de Speologie „E. Racovita" Cluj, avenul se deschide într-o padure de fagi seculari, pe fundul unei doline ce se înscrie în versantul general al terenului. Dupa circa 12 m, se ajunge pe o platforma de regrupare, constituita din blocuri prabusite, dupa care urmeaza un put de 45 m adîncime, cu un diametru de 2—3 m. De la ultima platforma, structurala, avenul continua cu o galerie puternic descendenta, cu dezvoltare în spirala, care se înfunda cu un dop de pietre si pamînt.

FIREZ (Pestera de la ~) este situata în versantul drept al Vaii Lesului, deasupra izbucului cu acelasi nume, satul Remeti, comuna Bulz.

P. F. a fost deschisa, în 1977, prin decolmatarea unui ponor fosil, de catre membri C.S.A. Cluj-Napoca. Intrarea, formata dintr-un put de 3—4 m adîncime, da acces într-un labirint de galerii ce se închid prin colmatare (argile si nisipuri). Galeria principala (2—3 X 5—6 m) se termina cu o sala frumos concretionata, colmatata cu depozite aluvionare.

FIULUI (Ponorul Vaii ~) este situat în bazinul superior al Vaii Cutilor, pe Valea Pietrii Albe, la capatul vaii oarbe cu acelasi nume.

Cursul de apa ce se îndreapta spre acest ponor rezulta din unirea a doua pîraie (Pîrîul Farcului si Pîrîul Ciungilor), ale caror bazine de receptie se desfasoara pe gresii cuartitice liasice. Dupa confluenta, colectorul principal se angajeaza într-o vale de contact si curge la baza unui abrupt de peste 25 ni înaltime, format din calcare albe marmoreene (de unde si numele de Piatra Alba). Curînd, valea se în-gusteaza si, adîncindu-se treptat, se închide brusc printr-o treapta antitetica de circa 20 m înaltime, putin surplombata, care i-a atras numele de pestera, folosit de catre localnici. Apele, uneori tumultoase, dispar la baza acestei trepte si reapar la zi prin Izbucul Rosiei (vezi si tabelul 2). Între acest ponor si confluenta cu Valea Pietrii Negre se desfasoara o vale suspendata marcata la început de o dolina, iar apoi de o albie seaca ce se adînceste treptat sub actiunea unor mici izvoare temporar-active.

FONCII (Ponoarele de sub Stanul ~) sînt situate în bazinul superior al Vaii Cutilor, pe Valea Pietrii Negre, la baza unei faleze de calcar ce poarta numele de mai sus.

Cursul de apa, captat prin ponorul principal, se formeaza din unirea cîtorva organisme fluviatile dezvoltate pe versantii impermeabili ai dealurilor Farcu, Frasîneasa si Fragaru. Dupa ce curge, în sectorul sau inferior, de-a lungul unei vai de contact tectonic, dispare în partea de est a acelui abrupt, ce se desfasoara pe mai multe sute de metri lungime. În stadiul primar al evolutiei retelei hidrografice din aceasta zona, el colecta si apele ce drenau valea dolinara ce se desfasoara, peste Iezere, pe versantul vestic al Dl. Cuculeasa, unde se afla doua ponoare, si înspre Groapa Poienii Mari din Sohodolul de Rosia.

La viituri, în jurul pierderii actuale se formeaza un lac de scurta durata, cu adîncimi variabile, a carui urme sînt tradate de mîlurile si nisipurile ce persista pe versantii din jur.

Cu circa 250 m spre vest, se afla un al doilea ponor, temporar-activ, prin care sînt captate apele unei vîlcele ce se desfasoara perpendicular pe faleza de calcar. La vest de acesta se schiteaza o vale seaca, suspendata, ce trece treptat în Valea Pietrii Negre, temporar-activa.

Deasupra si la sud-est de aceste doua ponoare, la suprafata micului platou carstic al Stanului Foncii, se afla intrarea în cel mai adînc aven din tara (Av. din Stanul Foncii marcarile efectuate pîna în prezent nu s-a stabilit daca cursul de apa din acest aven provine sau are vreo legatura cu ponoarele amintite. În schimb, se cunoaste cu certitudine ca apele captate prin ponorul principal de sub Stanul Foncii revin la suprafata prin Izbucul Rosiei (T. RUSU, 1981).

FUGARILOR (Pestera ~) este situata în versantul drept al defileului Crisului Repede, în abruptul ce se înalta deasupra tunelului dinspre Suncuius (Stanul Stupului), comuna Vadu-Crisului.

Generata de apele de infiltratie, P. F. este formata dintr-o sala alungita cu doua intrari: una principala, inferioara, orientata spre sudvest, si alta secundara, superioara, orientata spre nord-vest. Sala, luminata în întregime, se largeste treptat spre intrarea principala unde are o latime maxima de 6 m, prezinta un diverticul de 2,5 m lungime, adaposteste o formatiune de prelingerc si cîteva stalactite în curs de formare (I. VIEHMANN. C. PLESA si T. RUSU. 1964, C. PLESA, 1966 si 1978/G. HALASI, 1980 p. 129).

FUND (Pestera din Hîrtopul fara ~) este situata în Dealul Podireului, ce se desfasoara pe dreapta defileului Crisului Repede, la sud de comuna Vadu-Crisului.

Descoperita în anul 1974 si cartata în 1975 de membri Cercului de speologie „Z" din Oradea, pestera este descrisa si publicata de L. VALENÂS si GH. DRÎMBA (1978), care o considera aven. În realitate, este vorba de o pestera, de 300 m lungime, accesibila printr-un put de 10 m, la baza caruia se desfasoara o sala, cu blocuri, de 11 X 5 x 6 m. În continuare, se dezvolta, spre nord-est, o galerie superioara, de 39 m lungime, si o galerie inferioara, cu desfasurare în trepte, ce intercepteaza o galerie orizontala, drenata de un curs de apa temporar-activ. Acesta apare dintr-o strîmtoare impenetrabila si curge de-a lungul unei galerii, de 143 m lungime, cu desfasurare meandrata, ce pune în evidenta sistemul de fisurare al calcarului în „tabla de sah", si care sfîrseste cu un sorb impenetrabil. Pe traseul inferior, acesta prezinta o sala (de intersectie) în care debuseaza o galerie rectilinie, de 50 m lungime, cu o latime de l—1,5 m. Cursul de apa din subteran provine, probabil, din infiltratiile ce au loc prin numeroasele doline de la suprafata si debuseaza în Crisul Repede printr-o resurgenta ce nu a fost înca stabilita. Dupa toate probabilitatile aceasta pare sa fie Pestera cu Apa din defileul Crisului Repede.

GABOR (Pestera de la Izvorul lui ~) este situata în versantul drept al vaii cu acelasi nume, afluent de stînga al Vaii Poiana, comuna Vîrciorog.

P. I. G. a fost descoperita si partial cartata, în 1978, de catre L. VALENAS (1980—1981), cînd o publica sub numele de Posistaul de la Izvorul lui Gabor.

Intrarea (1,0 x 0,4 m), aflata deasupra izvorului cu acelasi nume, da acces, printr-un put de 3 m, într-o sala cu numeroase prabusiri (15 x 6 x 3 m) strabatuta de un curs de apa ce apare si dispare prin cîte un sifon.

În 1982, prin fortarea unui sifon din vecinatatea intrarii, de catre membrii C.S. „Z" Oradea, s-a patruns si explorat un gol subteran ce însumeaza 2707 m lungime. Din scurta descriere publicata de L. VALENAS în Theoretical and Applied Karstology, I, 1984, p. 255, rezulta ca pestera este constituita dintr-o galerie principala, activa, de 1390 m, si doi afluenti: unul de 425,5 m lungime si altul de 28,5 m. Morfologia pesterii evoca o serie de forme freatice, modelate ulterior prin procese de origine vadoasa.

În ceea ce priveste originea apelor din aceasta pestera este de presupus ca ele provin din Valea Cordaului, al carui bazin hidrografic se desfasoara la est, în imediata vecinatate cu Pîrîul lui Gabor.

GALERIA ARTIFICIALA (Pestera din ~ din Valea Salatrucului) este situata în zona de de-busare a vaii amintite în lunca majora a Vaii Iada, satul Remeti.

P. G. A. a fost descoperita în anul 1978 de catre minerii care sapau, în abruptul ce se înalta pe stînga vaii, o galerie de prospectare pentru tunelul de aductiune al apelor din lacul de acumulare de la Lesu. Ea a fost interceptata dupa 20 m de la intrare si este formata din doua tipuri de galerii: una superioara, colmatata cu nisipuri si argile, si alta inferioara, drenata de un curs de apa ce apare si dispare prin cîte un sifon, ambele totalizînd o lungime de 65 m. Împreuna cu galeria de prospectare, pestera însumeaza 112 m lungime.

Dupa toate probabilitatile, apele din aceasta pestera provin din infiltratiile ce au loc de-a lungul vaii Salatrucului si reapar la suprafata prin Izvoarele de la Ciuhandru, situate, nu departe, în lunca Vaii Iada.

GALERIA FORTATA (Pestera din ~) este situata în tunelul de aductiune la hidrocentrala de la Munteni, comuna Bulz.

P.G.F. a fost interceptata cu ocazia lucrarilor de excavare a unei galerii de fuga din zona Vaii Bisericii, în prezent fiind izolata prin betonare. Dezvoltata, perpendicular pe galeria artificiala, de-a lungul unei diaclaze, ea prezinta importante depozite de prabusire si aluvionare, în special nisipuri si argile. Tavanul este întrerupt pe alocuri de cîteva hornuri si cupole de coroziune iar podeaua prezinta o serie de neregularitati produse de cîteva conuri de prabusire si puturi (2—11 m adîncime). Pestera este lipsita de un curs de apa dar se pare ca, periodic, ea este inundata de apele ce provin din infiltratii.

GAURA CU VÎNT, este situata pe latura de vest a unei uvale aflata la nord de sediul administrativ al satului Zece Hotare, comuna Suncuius.

Cu o deschidere care abia permite trecerea unui corp omenesc, golul subteran este format din doua sali, situate la nivele diferite, legate între ele printr-o galerie îngusta si scunda. Din sala inferioara, în mijlocul careia se afla un con de darîmaturi, se desprinde o galerie inaccesibila, puternic ventilata, dezvoltata în directia fundului uvalei amintite.

Prezenta curentilor de aer a suscitat un interes deosebit, presupunîndu-se existenta unor importante goluri subterane la care, cu toate insistentele membrilor C.S.A. Cluj-Napoca, înca nu s-a ajuns. Ele ar putea sa se desfasoare fie spre Izbîndis, unde se îndreapta apele din Pn. Bre-zului, aflat în apropiere, fie spre Valea Letea unde reapar la zi apele din Groapa Ciungilor situata la vest de G.V. (A. SZILAGYI, 1976, T. RUSU, 1977).

GALASENI (Pestera de la ~ sau Pesteroaia) este situata în satul cu acelasi nume, comuna Magesti, la capatul dinspre aval al Pîrîului Deblei.

Cunoscuta si explorata, partial, în perioada celui de al doilea razboi mondial de catre un grup de speologi amatori din Cluj si Oradea (J. XANTUS, 1943), P.G. este cercetata intre anii 1965—1973 de catre un grup de speologi de la Institutul de Speologie „E. Racovita" din Cluj, condus de C. Plesa, care realizeaza prima harta a portiunii studiate (962 m lungime totala) pe care o publica în ,,Pesteri din România" (M. BLEAHU si colab., 1976, p. 84). Din anul 1975, explorarea pesterii este reluata de un grup de speologi amatori din Oradea, condus de L. Valenas, care o carteaza, pîna în 1982, pe o lungime de 2357 m.

Intrarea, orientata spre vest, se afla la baza unui abrupt, de cîtiva metri înaltime, care bareaza valea pîrîului amintit, transformînd-o într-o clasica vale oarba. Golul subteran, sapat în calcare neojurasice, este format din trei sisteme de galerii: unul al Activului Principal, altul al Galeriilor Fosile si ultimul al Activului Secundar.

Activul Principal, temporar-activ, în care debuseaza un afluent de dreapta, este reprezentat de apele din Pîrîul Deblei care, dupa ce parcurg o galerie meandrata si dispar printr-un sifon impermeabil (A), reapar la suprafata prin izvoarele din Groapa Motului din localitatea Josani.

Galeriile Fosile, generate tot de apele din Pîrîul Deblei în faza primara de constituire a actualului drenaj subteran, sînt alcatuite din mai multe tronsoane de galerii, dezvoltate pe trei nivele diferite, separate de praguri, strîmtori si sali de prabusire.

Activul Secundar, generat, dupa toate probabilitatile, de catre apele din Ponorul Dumbravii, este alcatuit dintr-o galerie fosila, primara (Galeria Morcovilor), o galerie tempo-rar-activa, ce se dezvolta între sifoanele B si C, si o a doua galerie fosila, foarte scunda (Galeria Belemnitilor) care, dupa 105 m, devine inpracticabila.

În general, pestera este greu accesibila din cauza pragurilor, a strîmtorilor si a numeroaselor sectoare scunde sau pline cu apa, dar este importanta din punct de vedere genetic si evolutiv, prezinta o gama larga de concretiuni si adaposteste resturi scheletice de Ursus arctos (în Galeria de Cristal) si fragmente de ceramica feudala, din sec. XVII—XVIII (în Galeria Belemnitilor).

Biospeologic, în pestera predomina elemente troglofile iar dintre troglobionte se remarca coleopterul Drimootus p. si diplopodul Trachysphaera sp. (M. BLEAHU si colab., 1976, T. RUSU, 1973, b si 1981, L. VALENAS si GH. BRÎMBA, 1978, TR. ORGHIDAN si colab., 1984, p. 34).

GÎRBOVU (Posistaul din Dealul ~), aven situat în uvala cu acelasi nume, dezvoltata în extremitatea de nord-est a platoului carstic Racas-Ponicioara, satul Luncasprie. Avenul se deschide în jumatatea inferioara a unei doline de dimensiuni medii, marginita spre sud-vest de un abrupt de circa 30 m înaltime. Dupa o coborîre verticala de 25 m se ajunge pe un con de grohotis, în care se schiteaza o albie seaca. La baza acesteia se deschide o galerie îngusta, puternic descendenta, care permite accesul într-o sala de 8—10 m latime, plina cu prabusiri, al carui tavan se mentine la 1,2 m înaltime. Dupa toate probabilitatile, avenul s-a format prin prabusirea fundului dolinei în care se înscrie.

GLIMEIA MICA (Posistaul din ~), aven situat la nord de Depresiunea Damis, în dealul cu acelasi nume, satul Damis, comuna Bratca. Descoperit, în 1976, de membri C.S.A. Cluj-Napoca, el este explorat si cartat de descoperitori, în acelasi an.

Dupa cîtiva metri de la intrare, golul subteran se largeste pîna la 4 X 4 m iar peretii sînt acoperiti cu un strat subtire de argila. La adîncimea de 10—12 m argila dispare, pentru ca la —18 m sa apara formatiuni parietale. Dupa o coborîre de 25 m se ajunge pe o treapta formata din darîmaturi si, de aici, prin intermediul unui put de 3,5 m, pe fundul avenului, reprezentat printr-o sala de 8 m diametru, în extremitatea careia se afla un horn de circa 15 m înaltime.

GROAPA GHERJULUI (Posistaul din ~ sau Po. de la Copaciu Mîndru), aven situat în platoul Racas-Ponicioara, pe versantul estic al Dealului Osoi, satul Luncasprie.

Descoperit în 1962 de T. Rusu, L Viehmann si Stefania Avram, el este explorat si cartat, în 1969, de catre membri C.S.A. Cluj-Napoca.

Gura avenului se deschide în buza unei doline de mari dimensiuni, numita Groapa Gherju-lui. Dupa o coborîre verticala de 13 m se ajunge la o strîmtoare dincolo de care se largeste brusc si schiteaza o platforma de regrupare. Sub aceasta, golul subteran se dezvolta sub forma unui clopot, înfundîndu-se cu darîmaturi. În jumatatea sa inferioara, peretii sînt umezi si prezinta cîteva formatiuni de prelingere.

GROAPA LARGA (Pestera din ~) este situata în versantul stîng al Vaii Strivinoasa, la sud de Dealul Mihaiului, satul Remeti, comuna Bulz.

Intrarea, de 3 m latime X 2,5 m înaltime, permite accesul într-o sala circulara care continua cu o galerie puternic descendenta, sinuoasa, cu cîteva nivele de eroziune si un planseu nisipo-argilos. La extremitatea galeriei, dezvoltata la contactul dintre eruptiv si calcare, se schiteaza, perpendicular pe directia de înaintare, o albie sapata în depozitele unei terase aluvionare, ce se termina cu un sorb inaccesibil.

Din dezvoltarea sa, rezulta ca aceasta pestera, de tip ponor, s-a format sub actiunea unui curs de apa azi disparut de la suprafata reliefului în care se înscrie.

GROAPA STURZULUI (Posistaul din ~), aven situat în versantul drept al unei vîlcele ce se desfasoara pe versantul nordic al Dealului Glimeia, înspre uvala cu acelasi nume, satul Damis.

Descoperit în anul 1964, el este explorat în 1966, în colaborare cu B. Bagameri si Fr. Gabor, si semnalat în literatura de specialitate de catre T. RUSU si GH. RACOVITA (1971).

Dupa o verticala de 15 m, se ajunge pe o platforma pe care se gaseste o aglomerare de blocuri, pamînt, crengi, oase si cadavre de animale domestice în curs de descompunere. În continuare, se parcurge o galerie puternic descendenta care, în jumatatea inferioara, se transforma într-un abrupt de peste 2o m. La baza acestuia se desfasoara o sala eliptica (20 x 15 m), în care se afla un masiv stalagmitic de forma sferica (2,5 m diametru, pe marginea caruia s-au format numeroase gururi si perle de caverna (PI. XXI, c). Pe planseul orizontal al salii, format dintr-un strat gros de argila, se gaseau, la data explorarii, numeroase amprente de labe si cîteva schelete intacte de carnivore (PI. XXVI b). În tavanul ce se dezvolta sub forma de bolta, cu înaltimi maxime de 8—9 m, se afla cîteva grupuri de stalactite iar pe laturile de est si de nord ale acestuia se înalta cîte un horn argilos.

Din elementele morfohidrografice rezulta ca avenul s-a format în lungul unei diaclaze, sub actiunea apelor din vîlceaua în care se deschide.

GRUIETULUI (Pestera ~ sau P. din Valea Steazelor) este situata în versantul stîng al vaii amintite, la circa 400 ni aval de Izbvucul Rosiei, P.G. a fost semnalata de P.A. CHAPPUIS si R. JEANNEL (1951, p. 134., sub numele de Pestera din V. Fleazelor, apoi TR. ORGHIDAN si colab. (1965) sub cel de Pestera din Valea Steazelor sau Pestera Ponitei, pentru ca T. RUSU (1968, 1973. b, 1981) sa o numeasca Pestera Gruietului.

Desi a facut obiectul mai multor investigatii speologice, ea nu a fost înca descrisa sau prezentata în vreo lucrare de specialitate. În 1965, I. Viehmann, Gh. Racovita si T. Rusu o carteaza dar planul sau nu a fost înca publicat. În 1986, E. Silvestru si V. Lascu o recarteaza stabilindu-i urmatoarele dimensiuni: 414,4 m lungime, +20,35 m denivelare si 235 m extensie.

Intrarea, mascata de o vegetatie arborescenta, se gaseste la obîrsia unui pîrîu, temporar-activ, ce debuseaza la suprafata cu circa 25 m deasupra albiei vaii amintite. Golul subteran este format din doua galerii: una principala, tempo-rar-activa, ce se închide cu un sifon impenetrabil, dezvoltata în lungul unei diaclaze, si alta secundara, fosila, situata la un nivel superior, cu desfasurare meandrata ce se termina cu o mica sala. În timp ce prima se caracferîzea: prin prezenta cîtorva nivele de eroziune, pla si terase aluvionare, arcade si hornuri, cea de doua adaposteste importante cantitati de dep zite aluvionare, numeroase formatiuni stalagm tice si cîteva gururi.

P.G. a fost generata de apele ce patrund dreneaza P. din Hîrtopul Bonchii. În timp ce nivelul inferior este travers; de apele ce dispar în extremitatea din aval pesterii amintite, nivelul superior, format în actiunea acelorasi ape într-o etapa anterioar evolueaza doar sub actiunea apelor de percol; tie prin dolinele ce se dezvolta în albia va dolinare ce se desfasoara pe deasupra Pestera Gruietului.

GRUIUL GROSILOR (Posistaul din ~), ave situat în platoul carstic marginit, spre nord, «3 Valea Soimus-Lazuri, satul Lazuri.

Descoperit si semnalat de T. RUSU (1982 Av.G.G. a fost cartat abia în 1982 de cîtiva membri C.S.A. Cluj-Napoca.

Intrarea, reprezentata printr-o deschidere relativ larga (5/2 m), permite accesul, printr-un put de 10 m adîncime, într-o sala de 9 x 5 m pardosita cu pietre, în mijlocul careia se deschide un put de 6 m adîncime. Pe latura sudica a acesteia se dezvolta un al treilea put, adînc de 20 m, ce se termina cu o sala de 6 X 4 m, ocupata de blocuri de prabusire

GRUIUL MEGHII (Posistaul Mare din ~), aven situat în micul platou carstic ce se desfasoara între Valea Soimusurilor si Valea Toplicioara, satul Lazuri, comuna Rosia.

Descoperit si cartat, în 1982, de catre membri C.S.A. Cluj-Napoca, Av. G. M. se deschide în versantul dinspre Valea Toplicioara. Intrarea, destul de îngusta, da acces într-un put de 18 m adîncime la baza caruia se desfasoara o sala de 26 X 15 m. Spre sud, sala se transforma într-o galerie înalta care se termina, brusc, cu un put colmatat, de 24 m adîncime si 6—7 m latime. Spre nord, se desfasoara o galerie destul de scunda, din care se desprind patru puturi, unite la baza, care creeaza o retea de goluri de tip labirint.

HAIULUI (Posistaul lui Toderea ~), aven situat la nord-vest de scoala din Poiana Damis, în extremitatea de sud-est a platoului dolinai ce se dezvolta la sud de catunul Fîntînele satul Damis.

Intrarea, destul de mascata, se gaseste pe latura de nord a unei doline de mari dimensiuni. Dupa o coborîre de 16 m, distanta de-a lungul careia golul subteran se largeste treptat, se ajunge într-o sala din care se desprind, pe directia diaclazei în lungul careia s-a format, doua galerii: una foarte scurta, ce se termina cu un lac, iar alta, descendenta, de 37 m lungime, ce sfîrseste cu un mic put. Printre darîmaturile de pe podeaua salii de la intrare se afla numeroase oase, unele prinse în cruste de calcita. Dimensiunile lor, neobisnuit de mari, foarte asemanatoare cu cele din cavitatile de la Pietrele Albe (Vladeasa)^ par a fi resturi scheletice a unor ierbivore azi disparute (probabil Alces alces).

HANDRII (Pestera ~) este situata în versantul stîng al Vaii Surducel, comuna Vîrciorog. Pestera a fost descoperita în anul 1976 de Gh. Drîmba din Oradea. Ea este formata dintr-o galerie temporar-activa, orientata est-vest, cu sectiuni medii de 2 X 2 m. Dupa circa 110 m de la intrare se ajunge la un sifon închis, dar pestera continua, pe stînga, printr-o galerie ce se termina într-o sala de confluenta unde activul principal devine inaccesibil iar pe dreapta se desfasoara o galerie secundara, foarte scunda, care nu a putut fi explorata decît pe o lungime de 30 m (L. VALENAS si GH DRtMBA, 1978, p. 308).

Din morfologia reliefului de suprafata rezulta ca P. H. a fost generata de apele ce se infiltreaza în albia vaii (fara nume) ce ocoleste, la vest si la sud, masivul calcaros în care se dezvolta.

HODOABA (Pestera de la ~ sau P. cu Gheata) este situata în versantul stîng al Crisului Repede, amonte de Pestera Ungurului, comuna Suncuius.

Descoperita de L. Valenas si A. Jurkiewic/ în 1978, P. H. este explorata si cartata, în 1979, de catre membri cercului de speologie „Crysis" din Oradea, ale caror rezultate au fost publicate într-un articol semnat de T. GASPAR (1981), intitulat, Pestera cu Gheata.

Golul subteran se desfasoara pe doua nivele: unul inferior format dintr-o scurta galerie de acces, o sala de 13 X 5 m, si o galerie ascendenta ce se termina cu un horn, si altul superior, care se desprinde din Sala Mare la o cota de +9 m, care continua cu o galerie, ascendenta la început, destul de accidentata, cu înaltimi medii de 2 m, si se termina cu un prag de —2 m, la baza caruia se intra într-o sala de mari dimensiuni ce se închide cu darîmaturi (Sala Prabusirilor). Pe stînga acesteia se dezvolta, în lungul unei diaclaze, un diverticul de circa 35 m, puternic ascendent, ce se îngusteaza treptat.

În general, pestera este saraca în formatiuni stalagmitice. Cele existente sînt reprezentate prin scurgeri parietale, cu tendinte de exfoliere, si cîteva stalactite, prezente numai în nivelul superior.

HUTA (Pestera Biserica ~) este situata în versantul drept al Vaii Pestis, la circa 0,6 km amonte de confluenta acesteia cu Valea Surdu-cel, comuna Vîrciorog.

Pestera a fost descoperita si cartata în anul 1975 de catre Gh. Drîmba. Golul subteran este format dintr-o singura galerie, fosila, cu numeroase blocuri de prabusire, accesibila prin trei intrari: doua orientate spre sud si una spre nord-vest (L. VALENAS si GH. DRÎMBA, 1978, p. 309).

IGRITA (Pestera ~ sau Igretu) este situata la sud-vest de satul Pestera, comuna Astileu, în partea superioara a abruptului care flancheaza spre sud Depresiunea Vadului.

Aflata într-o zona intens populata, P. I. a fost cunoscuta si vizitata înca din prima jumatate a sec. XIX. Datorita unui însemnat depozit de oase, în special de Ursus spelaeus, care au luat drumul spre cele mai mari muzee ale luniii, pestera a ajuns, foarte curînd, un important obiectiv paleontologic, iar apoi biospeologic si arheologic, fiind consemnata în lucrarile de specialitate ale unor oameni de stiinta ca: L. MIL-LER (1856), E. si J. FRIVÂLDSKY (1857), L. ROEDIGER (1881), J. DADAY (1880), E. BOKOR (1921), H. BREUIL (1925), R. JEANNEL si RACOVITZA (1929) s.a.

Golul subteran, dezvoltat în calcare barre-miene, se dezvolta sub forma unui labirint de galerii de mari dimensiuni, nascute în regim freatic, de-a lungul unei fisuratii în ,,tabla de sah". Acest fapt este pus în evidenta de numeroase cupole de coroziune, de ramificarea galeriilor în unghi drept si de închiderea acestora printr-un unghi adesea foarte ascutit. De remarcat ca, în timp ce galeriile din sectorul central al pesterii se mentin aproape la acelasi nivel, cele dinspre iesire si, mai ales, dinspre Sala Oaselor, sînt descendente, situîndu-se, în final, cu 2—3 m si, respectiv, 10 m mai jos decît primele. Din elementele geologice si morfohidrografice ale pesterii si ale zonei în care se afla, se pot deosebi urmatoarele etape evolutive mai importante: etapa antepleistocena sau a formarii sale în regim freatic, sub actiunea apelor din Valea Mnierei, captate în subteran sub Vîrful Gurguiata, etapa pleistocena, sau a scoaterii golului subteran de sub actiunea apelor freatice prin evacuarea lor din Sala Oaselor, direct la suprafata, ceea ce a determinat suspendarea galeriilor dinspre aval si popularea acestora cu Ursus spelaeus, si etapa holocen-actuala sau de evolutie sub actiunea proceselor endohtone, de fosilizare, cu tendinte evidente de involutie.

P.I. este renumita în literatura mondiala prin depozitul sau fosilifer de fauna pleistocena superioara (Canis lupus, Hyaena spelaea, Falis pardus, Cervus elaphus. Rangifer tarandus, Ca-,, pra ibex, Rupicapra etc), între care ursul cavernelor, elementul predominant, se remarca prin forme robuste, evoluate, cu frecvente cazuri patologice. H. BREUIL si M. ROSCA au descoperit o bogata industrie aurignaciana, pestera continuînd sa fie locuita si în perioada fierului, iar E. CHIRILA si colab. (1971) semnaleaza descoperirea unui tezaur compus din 26 denari romani imperiali din perioada anilor 138—191, ceea ce indica ca între dacii liberi si provincia imperiala existau relatii comerciale de schimb (H. KESSLER, 1942, T. RUSU, 1975. M. BLEAHU si colab., 1976, p. 87 si TR. ORGHIDAN si colab., 1984, p. 31).

IOVULUI (Pestera ~ P. Orgasului, Gura Dracului sau Hîrtopul Ponorului) este situata deasupra pierderii primare a cursului de apa din Valea Ponorului, fost afluent al Vaii Boiului, satul Ponoare, comuna Bratca.

P. I. s-a format prin actiunea conjugata a proceselor endo- si exocarstice, respectiv din jonctiunea unei doline asimetrice (A) cu un gol subteran (B) format pe seama cursului de apa primar din Valea Ponorului. Atît dolina cît si cavitatea propriu-zisa, separate printr-un zid (a), construit de localnici, pentru a evita caderea animalelor, sînt dezvoltate în calcare marmoreene (Anissian) si se desfasoara în lungul unei diaclaze. În timp ce tavanul prezinta neregularitati, podeaua, cu o panta de 60°—70°, este mai uniforma si este acoperita cu pamînt, în partea superioara (b), si cu pietre colturoase în jumatatea inferioara (c). Golul subteran se închide cu o aglomerare de blocuri prinse într-o scurgere stalagmitica (d) dezvoltata sub actiunea apelor de infiltratie de-a lungul fetelor de strat (T. RUSU, 1976).

IZBÎNDIS (Pestera de la ~) este situata în abruptul ce se înalta deasupra izbucului cu acelasi nume, aflat la extremitatea de sud-vest a comunei Suncuius.

Fiind situata în imediata apropiere a unuia dintre cele mai mari izbucuri din Muntii Padurea Craiului, care continua sa atraga numerosi specialisti, într-o zona destul de populata si usor accesibila, P.L a fost cercetata si consemnata în literatura de specialitate încâ din primele decenii ale secolului nostru (E. BOKOR, 1921, R. JEANNEL et RACOVITZA, 1929, P. A. CHAPPUIS et R. JEANNEL, 1951, H. KESSLER, 1942).

Golul subteran, la care se poate ajunge prin escaladarea unui perete vertical de circa 10 m înaltime, este format dintr-o galerie, în general descendenta cu desfasurare dentritica, lipsita de formatiuni stalagmitice, colmatata, în mare masura, cu depozite aluvionare (argile si nisipuri), în care s-au gasit resturi scheletice de Ursus spelaeus, Cervus elephus si resturi de cultura materiala primitiva, aflate în colectia Muzeului Tarii Crisurilor din Oradea.

Din elementele de ordin morfohidrografic rezulta ca P.I. s-a format în faza primara de constituire a drenajului subteran care razbate la Suprafata, în prezent, prin izbucul cu acelasi nume.

Biospeologic, pestera adaposteste coleoptere, diptere, trichoptere, araneide, acarieni si izopode (L. VALENAS si GH. DRÎMBA. 1978, p. 285).

IZBÎNDIS (Resurgenta de la ~) este situata în versantul drept al Vaii Maguran-Izbîndis, în extremitatea de sud-vest a comunei Suncuius.

Prin mai multe marcari cu fluoresceina s-a constatat ca apele acestui izbuc, cu un nume atît de simbolic, provin de pe o suprafata de circa 18 km², el fiind alimentat de apele captate prin Ponorul Brezului (IX, 1) Ponorul Olfului (IX, 2), Poronul de sub Pestera Biraului (IX, 3) (toate situate în Groapa Cârmazanului), prin Ponorul din, Groapa Blidiresti (VIII, 3), Ponorul Tomii (XVI, 14), din pierderile si infiltratiile, ce au loc prin Pn. lacoboaia (XVI, 10) si în bazinul Vaii Maguran (VIII 2). Cursul de apa debuseaza dintr-un sifon ce formeaza la iesire un lac de forma ovala (8 X 10 m), aflat pe dreapta vaii, la baza unui abrupt în care se înscrie pestera cu acelasi nume. În ultimele doua decenii, el a facut obiectul a numeroase actiuni de explorare întreprinse de scafandri experimentati, din tara si de peste hotare, dar, cu toate sacrificiile de pîna acum, nu s-a reusit înca sa se patrunda în golurile carstice ce se presupune ca ar exista dincolo de acest sifon. Cea mai mare parte a acestui sifon (241 m), cu o denivelare de 40 m, se pare ca a fost parcursa de Gabor Halâsi în 1984 cînd, din motive necunoscute, corpul sau neînsufletit a fost gasit, dupa lungi si anevoioase cautari, la o departare de 200 m de la intrare.

Din înregistrarile facute rezulta ca scurgerea maxima s-a produs în perioada martie — prima decada din mai 1982 (reprezentînd 37% din volumul total al scurgerii anuale) si februarie-martie 1983 (43% din volumul anual). Cele mai multe debite apartin clasei de 100l/s—200l/s) a caror frecventa a fost de 47% în 1982 (172 zile) si de 24% în 1983 (72 zile). Debitul specific al acestei resurgente a fost de 17 1/s/km², iar debitul mediu, în anul hidrologic X. 1981—IX. 1982, a fost de 530 l/s si de 340 l/s în anul urmator. Debitul maxim s-a înregistrat în luna iunie 1982 (3178 l/s), iar cel minim în decembrie 1982 (92 l/s).

La viituri, cresterea debitelor este brutala, maximele producîndu-se la l—3 zile de la debut iar revenirea se face dupa 9—21 zile de la viiturile din perioada de vara-toamna.

Pîna nu demult, apele acestui izl-mc reprezentau o importanta sursa de energie pentru punerea în functiune a unor joagare si mori taranesti, ce se aflau în lungul vaii, iar în prezent, ca si în trecut, ele servesc la alimentarea cu apa a gospodariilor din apropiere, respectiv, din Suncuius (vezi si tabelul 2 si G).

IZVOR (Pestera de la ~) este situata în versantul drept al Vaii Misidului, la circa 775 m amonte de confluenta acestuia cu Crisul Repede si cu 20 m deasupra unui izvor ce apare la nivelul albiei acestei vai, comuna Suncuius (Fig. 39, IX, 18).

Dupa o intrare scunda (1,3 x 0,7 m) si o galerie scurta si joasa (9 m lungime), se patrunde într-o sala de mari dimensiuni (24 x 12 x 7,5 m; în care meandreaza, printre blocuri, cursul de apa ce apare prin izvorul amintit. Amonte de Sala Mare se desfasoara un gol subteran alcatuit dintr-o serie de galerii etajate care pun în evidenta coborîrea succesiva a drenajului subteran în functie de nivelul de baza local. Se apreciaza ca apele din aceasta pestera provin din infiltratiile ce au loc pe versantul de nord-vest al Dealului Grosilor (L. VALENAS si A. JURKIEUICZ, 1980—1981).

ÎNTORSURI (Pestera de la ~ sau P. de la Ponorul Runcsorului) este situata în versantul drept al Vaii Runcsorului, în mijlocul buclei pe care aceasta o descrie înainte ca apele cursului cu acelasi nume, ce o dreneaza, sa dispara în subteran prin ponorul existent aici, aflat în raza comunei Rosia.

Consemnata în literatura de specialitate de P.-A. CHAPPUIS si R. JEANNEL (1951. p. 106), T. RUSU (1968) si C. PLESA (1978), P. I. a fost cunoscuta si cercetata, pîna în anul 1975, numai pe portiunea de la intrare, reprezentata printr-o sala circulara (20—22 m latime), dispusa în panta, colmatata cu depozite de umplutura. Prin dezobstruarea unui coridor de legatura, speologii amatori din Spisska Nova Ves (Cehoslovacia), condusi de ing. geol. L. Novotny, au patruns, în august 1975, într-un gol subteran fosil, cu numeroase gururi, cruste si formatiuni stalagmitice, dezvoltat perpendicular pe directia vaii primare, azi fosila, si paralel cu actualul curs de apa ce dispare în ponorul amintit.

Intrarea, orientata spre est, se deschide într-un abrupt calcaros, la nivelul unui fost terasament de cale ferata forestiera care ocolea Fundatura Runcsorului. Spre nord, galeria principala prezinta o succesiune de praguri, cînd pozitive cînd negative, si se termina cu o sala din care se desprind patru culoare strîmte: doua sfîrsesc cu cîte un horn iar celelalte se înfunda prin îngustare. Spre sud, galeria principala se largeste treptat, adapostesc interesante si bogate formatiuni stalagmitice (P. XXIV. a) pentru ca în partea finala sa prezinte un horn de peste 10 m, înaltime, o galerie ascendenta ce se închide Prin concretionare si un aven de 20 m adîncime. De remarcat ca, pe podeaua pesterii exista, în zona hornului amintit, cîteva oase de Ursus spelaeus. Prin avenul de 20 m se ajunge într-o sala, pardosita cu pietrisuri si nisipuri bine rulate, în tavanul careia se înscriu cîteva hornuri si cupole de coroziune. Din cercetarile efectuate rezulta ca P. I. s-a format sub actiunea apelor din Valea Runcsorului înainte de deschiderea actualului ponor adica în faza cînd apele acestei vai se drenau, total sau partial, spre Depresiunea Rosiei de-a lungul actualului sohodol Runcsor—Albioara. Cele patru culoare din extremitatea nordica a pesterii, ce se desfasoara spre albia, azi fosila, a vaii primare, demonstreaza ca trecerea apelor în subteran s-a facut la început, prin infiltratii în albia vaii primare iar apoi prin scurgere libera, prin actuala intrare. Asadar P. Î. reprezinta un pasaj subteran primar de trecere a apelor din Valea Runcsorului în bazinul Vaii Lazurilor, respectiv în Valea Toplicioara care a functionat cu mult înainte de captarea integrala a cursului de suprafata prin Ponorul Runcsorului.

Biospeologic, P. I. detine o remarcabila fauna cavernicola terestra si acvatica dintre care a-inintim: araneide (Nesticus cellulanus), colembole, coleoptere bathysciinae (Pholeuon graeile chappuisi si Drimeotus sp.), izopode, diptere, copepode ciclopide (Speocyclops troglodytes), copepode harpaticoide (Spelaeocamptus spelaeus) etc.

JDERULUI (Pestera din Gruiul ~) este situata în bazinul superior al vaii cu acelasi nume, afluent de stînga al Vaii Lesului care, la rîndul sau, se varsa în Iada, satul Remeti, comuna Bulz.

P. G. J. a fost descoperita de catre un grup de speologi amatori, condus de L. Csoltko, de la C.S.A. Cluj-Napoca, în anul 1977, fiind considerata de acestia ca cea mai frumoasa pestera din bazinul Vaii Iada.

Intrarea în subteran se poate face pe doua cai; printr-un aven de cîtiva metri si printr-o deschidere, aflata cu 15 m deasupra talvegului vaii, îngusta si foarte scunda. În general, ea se desfasoara pe doua nivele fosile, unite între ele, din loc în loc, printr-o serie de praguri si spatii mai largi care ar putea fi numite „sali de confluenta . În partea sa finala, galeria principala, drenata de un mic curs de apa, se îngusteaza treptat, devenind foarte curînd inaccesibila. P. G. J., cu o denivelare de 35,5 m, o înaltime maxima de 30 si o latime maxima de 15 m, adaposteste o mare varietate de formatiuni stalagmitice, depozite aluvionare si cîteva aglomerari de blocuri de prabusire.

JILOASA (Avenul sau Pestera din ~) este situata în bazinul superior al vaii dolinare cu acelasi nume, fost afluent de dreapta al Vaii Runcului care debuseaza în Cheile Videi, satul Luncasprie, comuna Dobresti.

Descoperit si semnalat de T. Rusu, în 1972, Av. J. a fost explorat si cartat, în 1989 de catre membrii Cercului de speologi amatori din Tinca, pe o lungime de 773 m.

Intrarea, reprezentata printr-o gura de aven de forma ovala (3x6 m), se afla în spatiul dintre doua doline de mari dimensiuni. Dupa o coborîre verticala de 38 m se ajunge pe un con de darîmaturi, aflat la marginea unui lac subteran, din care apele dispar printr-un sifon înca neexplorat. Golul subteran, drenat de un curs de apa temporar, este format dintr-o galerie principala, destul de meandrata, orientata de la nord-est spre sud-vest, usor ascendenta, cu numeroase diverticule laterale, prin care patrund cîteva cursuri de apa ce graviteaza spre sifonul de la intrare. Colectorul principal de apa apare dintr-un sifon situat în extremitatea de nord-est a pesterii, la marginea unei sali de mari dimensiuni pardosita cu numerosi bolovani, printre care apele dispar curînd pentru a reveni, dupa circa 70 m, în galeria principala printr-un alt sifon. Numeroasele plaje de nisip si pietris, tronsoane de albie seaca si alte aglomerari de depozite aluvionare, demonstreaza ca, la viituri, se organizeaza, în lungul galeriei principale, un curs de apa ce ocupa, pe alocuri, tot spatiul dintre cei doi pereti. Din sala amintita se desprinde, pe stînga, o galerie puternic ascendenta, lipsita de concretiuni iar în partea sa vestica se desfasoara un horn de circa 15 m înaltime. Cea de a doua galerie mai importanta, lunga de circa 70 m, se desprinde, tot pe stînga, fiind drenata de un firicel de apa cu caracter permanent. În general, tavanul galeriei prezinta numeroase cupole de coroziune si cîteva hornuri, în alternanta cu spatii înguste si scunde în zona sifoanelor.

Av. J. s-a format sub actiunea apelor de infiltratie prin dolinele larg dezvoltate pe interfluviul dintre Valea Videi si Valea Surducelului si ca, de fapt, el reprezinta doar un mic tronson dintr-o retea de goluri carstice care, probabil, se desfasoara pe sub valea Jiloasei si cea a Cadului, transformate azi în vai dolinare. Din suprapunerea planului acestei pesteri cu elementele de suprafata rezulta ca apele din sifonul din amonte provin din dolinele unei uvale ce se desfasoara la nord-est de intrare, iar cele care dispar prin sifonul de sub avenul de la intrare reapar la suprafata, asa dupa cum s-a dovedit printr-o marcare efectuata de I. Oraseanu, prin Izbucul de sub Piciorul Benii, situat în versantul drept al Cheilor Videi.

JOFI (Pestera nr. l din Mina 117 din ~) se gaseste în culoarul carstic Merisor-Albioara, într-o galerie miniera parasita.

Descoperita, în 1984, în timpul saparii unei galerii de exploatare a bauxitei, P. J. a fost explorata, începînd cu anul 1984, de catre membrii C.S. „E. Racovita" Bucuresti. Topografierea ei a fost încheiata, în octombrie 1986, de catre I. Povara, K. Silvestru. (Institutul de Speologie „E. Racovita" si E. Lascu de la C.S. „K. Racovita", care ne-au pus la dispozitie planul pesterii si ne-au furnizat datele de mai jos.

Deschisa în calcare eocretacice, galeria miniera a intersectat golul carstic la nivelul tavanului acestuia, în care se coboara o verticala de 7 m, pe un con de blocuri prabusite. La baza acestuia (—16 m), se intercepteaza un mic curs de apa care, dupa ce dispare printr-o fisura, este reîntîlnit, curînd, într-o sala de 23 m lungime si 12 m latime. De aici, el se angajeaza de-a lungul unei galerii cu mai multe cascade si conflueaza cu drenul principal la —49 m fata de galeria miniera.

Aval de confluenta, apele dreneaza o galerie meandrata, orientata aproximativ est-vest, cu înaltimi si latimi cuprinse între 2—5 m. Dupa 350 m de la confluenta, galeria principala, pe care se înscriu mai multe cascade, continua pîna la un lac de sifon, situat la —127 m.

Amonte de confluenta se desfasoara, spre NE, o galerie ascendenta, de 840 m lungime, cu mai putine praguri si cu dimensiuni ce variaza între l—6 m latime si 2—20 m înaltime. Cursul principal primeste o serie de afluenti, atît de pe dreapta, cît si de pe stînga, înca neexplorati. În zona mediana s-a întîlnit o sala de mari dimensiuni (42 x 15 m), traversata de o falie care aduce în contact anormal calcarele neocomian-barremiene, cu cele de vîrsta callovian-tithonica. În peretele stîng al acestei sali, pe un povîrnis accentuat, cu evidente urme de scurgere, se ajunge la baza unui horn care a fost escaladat pîna la cota de 453 m altitudine absoluta. Raportînd aceasta cota la altitudinea Ponorului din Baia Nitului (4So m), sub care se afla, rezulta ca pîna la suprafata ar mai fi doar 5 m.

Amonte de aceasta sala de contact, galeria revine la dimensiunile anterioare iar densitatea formatiunilor stalagmitice creste atît de mult încît bareaza, uneori, înaintarea si genereaza sifoane prin jonctiunea cu oglinda apei. Doua astfel de sifoane au putut fi depasite pe deasupra, nu însa si cel de al treilea, si ultimul. Pe o galerie laterala, care se închide foarte curînd, s-a atins cota de +28 m, respectiv 473 m altitudine absoluta.

P. J. s-a format, initial, sub actiunea apelor captate prin Ponorul din Baia Nitului, care îsi au bazinul de receptie dezvoltat pe gresii cuartoase hettangian-sinemuriene. Cu timpul, prin dezvoltarea deosebita a unor doline si uvale, actiunea de captare a colectorului subteran s-a extins, atît în amonte, unde se desfasoara o succesiune de doline ce culmineaza cu o uvala de mari dimensiuni, cît si spre sud-est (Prin Galeria de Acces), înspre un al doilea grup de doline.

Printr-o marcare cu rodamina, efectuata de I. Oraseanu, s-a constatat ca apele din Ponorul Baia Nitului revin la suprafata prin Izbucul Toplitei de Vida (vezi tabelul 2). Data fiind diferenta de nivel, destul de scazuta (22 m) dintre sifonul din aval (318 m altitudine) si resurgenta amintita (240 m), rezulta ca apele circula, pe cei aproximativ 3,8 km (linie aeriana), într-o galerie cu numeroase sifoane si chiar de-a lungul unor sectoare complet inundate.

JURCANILOR (Pestera ~) este situata la extremitatea din aval a unei vai oarbe, pe un fost afluent de dreapta al Vaii Sohodol-Albioara, satul Tarina, comuna Rosia.

Golul subteran, cu o intrare spectaculoasa (10 m latime/15 m înaltime), orientata spre nord, este format dintr-o sala alungita, dispusa în panta, si o galerie cu desfasurare meandrata. El este drenat de un curs de apa temporar-activ al carui bazin de receptie se desfasoara pe versantul sudic al culmii Scaunului Craiului, alcatuit din nisipuri si gresii lia-sice. La contact cu formatiunile carstificabile, el a fost captat în subteran si dirijat spre Izbucul Rosiei. Dupa aspectul intrarii s-ar parea ca, dincolo de aceasta, se desfasoara un gol subteran de mari dimensiuni, dar, care, în realitate, nu a putut fi explorat decît pe o lungime de 54 m. În partea sa finala, galeria se îngusteaza foarte mult si, curînd, se închide prin dezvoltarea deosebita a unor masive stalagmitice (P. A. CHAPPUIS, et R. JEANNEL, 1951; T. RUSU, 1968; A. SZILAGYI, 1976).

JURJII (Pestera de la Moara ~ P. de la Izbucul ~ sau P. de la Moara Conii) este situata la obîrsia Vaii Galasenilor, comuna Magesti.

Pestera a fost explorata, în premiera, în 1973 si cartata în 1976 de catre membrii Cercului de speologie „Z" din Oradea. Intrarea, aflata la baza unui abrupt calcaros, este marcata de aparitia unui curs de apa, cu debit ce variaza între 50—200 l/s, care, dupa ce formeaza cîteva repezisuri, se resfira si apoi meandreaza în lunca larga a Vaii Galasenilor.

Golul subteran, reprezentat printr-o galerie activa cu latimi medii de 3 m, se desfasoara, la început pe directia est-vest, iar apoi coteste puternic spre stînga, unde se afla un sifon deschis în perioadele de seceta, si sfîrseste, dupa 39 m de la intrare, printr-un sifon închis, impenetrabil.

Indicele de variabilitate a debitului cursului de apa subteran,calculat pentru o perioada de doi ani (1982— 1983) arata ca aceasta resurgenta este una dintre cele mai mari din Padurea Craiului (246). Panta de crestere si descrestere este sensibil egala indicînd o pronuntata tendinta de atenuare a viiturilor si o capacitate de stocare a apelor mai ridicata a acviferului. Dealtfel, debitele maxime se produc la 4—9 zile din momentul înregistrarii tendintei de crestere a acestora. Cele mai frecvente debite apartin clasei 50—100 l/s (202 zile în 1982 si 118 zile în 1983). În intervalul ianuarie-octombrie 1983, scurgerea totala a fost cu 38% mai redusa fata de aceeasi perioada a anului anterior. Cu toate acestea, debitele din clasa 100—200 l/s din 1983 au avut o durata aproape dubla fata de aceeasi perioada si clasa, din 1982 (73 zile fata de 41 zile). Debitele minime s-au înregistrat în perioada 4—7 decembrie 1982, cînd a fost de 58 l/s. Din cercetarile efectuate pîna în prezent rezulta ca apele din aceasta pestera provin din infiltratiile ce au loc prin numeroase doline, larg dezvoltate între Sohodolul Birtinului, Dealul Crucii si Mniera, si din pierderile care au loc de-a lungul Vaii Mniera, amonte de cotul pe care aceasta îl face, spre nord, în fata Dealului Cornet. Cu un debit relativ constant, apele din aceasta pestera reprezinta sursa principala de alimentare cu apa a gospodariilor din jur, a unei pastravarii si fazanerii, recent amenajate (1986) si, pîna nu demult, forta necesara punerii în functiune a unei mori taranesti. Datorita alimentarii, în cea mai mare parte a sa, din precipitatii, apa izbucului este aproape întotdeauna limpede ceea ce face sa fie foarte propice scopurilor pentru care este utilizata (T. RUSU, 1973 b si 1981; L. VALENAS si GH. DRlMBA, 1978).

LAC III (Pestera III din Jos de ~) este situata în versantul drept al defileului Crisului Repede, la circa 270 aval de tunelul caii ferate dinspre Vadu Crisului.

Pestera este alcatuita dintr-o galerie ascendenta, cu o deschidere de 7x7 m, pardosita cu lemn, care dupa cca 15 m se îngusteaza si se bifurca: spre dreapta se dezvolta, de-a lungul unei diaclaze, un diverticul ce se închide prin concretionare, iar spre stînga o mica sala si cîteva hornuri slab dezvoltate.

În vecinatatea P. L. 3 si P. L. 4 s-au mai semnalat si alte cavitati pe care însa nu le-am cuprins în repertoriul nostru din cauza dimensiunilor lor reduse (7—16 m lungime) (G. HALASI, 1980).

LAC IV (Pestera IV din Jos de ~) este situata în versantul drept al defileului Crisului Repede la circa 280 m aval de tunelul caii ferate dinspre Vadu Crisului.

Intrarea este orientata spre sud-vest si are o deschidere de 5 X 4 m. Golul subteran este reprezentat printr-o galerie ascendenta, cu o latime medie de 5 m, pardosita cu lemn si are o dezvoltare în forma de arc de cerc. La circa 25 m de la intrare, galeria se largeste, spre stînga, în lungul unei diaclaze care a generat un horn slab dezvoltat.

LELII (Pestera cu Apa din Dealul ~) este situata în versantul drept al Vaii Iada, deasupra izvoarelor din Lunca Pizlii, satul Remeti, comuna Bulz.

Descoperita în 1984 cu ocazia saparii unei galerii de exploatare geologica, P. A. D. L. a fost explorata în premiera, de B. Bagameri si D. Tunyogi, iar apoi, cartata pîna în anul 1985, pe o lungime de 1195 m, de catre membrii C.S.A. Cluj-Napoca.

Accesul în subteran se poate face prin doua galerii miniere: una superioara, în care s-a intersectat un put de 40 m adîncime, si alta inferioara, printr-o deschidere de 0,8/ 0,5 m.

Prima da acces, de la baza putului, într-o galerie fosila, puternic descendenta, înalta si argiloasa, cu saritori de 3—4 m. Dupa circa 100 m, aceasta intersecteaza Galeria Principala (activa), dezvoltata de-a lungul unor diaclaze, în care tavanul urca pîna la 40—45 m înaltime. Prin intermediul unei galerii fosile, ascendente, Galeria Superioara continua si „debuseaza" într-o sala circulara de mari dimensiuni (40 m diametru) (Sala Prieteniei), în care se gasesc numeroase si mari blocuri de prabusire. Galeria Principala (inferioara, activa), destul de bogat concretionata, are o dezvoltare sinuoasa, cu numeroase si foarte frumoase meandre, a caror desfasurare poate fi urmarita în peretii laterali pîna la 25—30 m deasupra albiei actuale. Cursul de apa, care o dreneaza pîna la Sifonul II, apare dintr-un sifon (I) ce pare a fi deschis, dar care este foarte periculos de explorat din cauza blocurilor prabusite în el.

Cea de a doua intrare permite accesul direct într-o galerie fosila, superioara (Galeria Cotita), saraca în formatiuni stalagmitice, care se dezvolta în doua directii: una spre dreapta, spre Galeria Principala, si alta spre stînga, unde coboara si intersecteaza aceeasi galerie la cîtiva metri de sifonul din aval (II).

P. A. D. L. are si o galerie secundara (Galeria Halasi), care difera foarte mult fata de cea principala. În general, aceasta este mult mai îngusta si scunda (1,5—2,0 m înaltime), prezinta urme de curgere sub presiune si cîteva sectoare cu importante cantitati de argile si nisipuri, semn ca la viituri apele ocupa toata sectiunea acestora. Cursul de apa, care o dreneaza în perioadele de seceta, anare dintr-un mic sifon (III), dupa care se angajeaza de-a lungul galeriei unde trece peste o succesiune de praguri, formînd mici cascade si lacuri subterane, greu de traversat. La intersectia cu Galeria Principala, el dispare, pe dreapta, printr-un spatiu inaccesibil.

Din lipsa de dovezi concludente nu se poate spune care este originea celor doua cursuri de apa din aceasta pestera. Cum însa aceasta se desfasoara pe directia drenajului subteran, determinat, dintre pierderile din Pîrîul cu Soci si izvoarele din Lunca Pizlii, este de presupus ca, cel putin una din galeriile active — probabil Galeria Principala — este strabatuta de apele acestui drenaj subteran.

LESULUI (Pestera cu Apa din Valea ~) este situata în versantul drept al vaii cu acelasi nume, la circa 1,5 km amonte de confluenta acesteia cu Iada.

Cu toate ca intrarea în aceasta pestera era cunoscuta si chiar semnalata în literatura turistica din trecut, explorarea ei s-a facut abia în anul 1953 de catre un grup de speologi amatori din Cluj, condus de B. Bagameri. Curînd dupa aceea membrii Institutului de Speologie ,,E. Racovita" din Cluj realizeaza prima harta a pesterii si întreprind o serie de cercetari sistematice de biospeologie, climatologie si morfohidrografie subterana, a caror rezultate au fost publicate în mai multe lucrari de specialitate (I. VIEHMANN si C. PLESA — 1958, GH. RACOVITA si M.SERBAN — 1975. GH. RACOVITA — 1980, GH. RACOVITA si P. COCEAN — 1977, M. BLEAHU si colab., 1976, p. 75).

În 1977, un grup de speologi de la C.S.A. Cluj-Napoca forteaza înaintarea si, depasind punctul terminus '58 (Sifonul I), patrund într-o galerie, tot principala, pe care o exploreaza si o carteaza pîna la Sifonul III. În 1981, ei depasesc si acest sifon dar se opresc, dupa 45 m, în fata unei strîmtori ce nu a fost înca depasita.

Intrarea, aflata cu 10—12 m deasupra albiei Vaii Lesului, se deschide la baza unui abrupt surplombat sub care, datorita unui baraj natural, apele subterane formeaza un lac aproape permanent, cu o adîncime medie de 1,5 m, din care, la viituri, deverseaza la suprafata printr-un mic canal de curgere.

Golul subteran, cunoscut pîna în 1977 pe o lungime de circa 80o m, este format, în general, dintr-o galerie cu desfasurare meandrata, drenata de un curs de apa cu caracter permanent a carei albie, adîncita în depozite argi-lo-nisipoase, descrie o succesiune de meandre, lasînd, cînd pe dreapta, cînd pe stînga, fragmente de terase aluvionare deasupra carora se desfasoara un lung tavan plan-orizontal cum rar poate fi întîlnit în alte pesteri. Spre amonte de acesta, pestera devine rectilinie, panta albiei creste simtitor, depozitele aluvionare dispar treptat iar tavanul înregistreaza o serie de neregularitati determinate de prezenta unor diaclaze care au facilitat largirea golului subteran si chiar formarea unor coridoare laterale în care s-au pastrat cîteva resturi scheletice de Ursus spelaeus.

În zona primului sifon, galeria se largeste spre dreapta lasînd impresia ca a luat sfîrsit. În realitate, ea continua sa se desfasoare în lungul unei falii verticale, cu o frumoasa oglinda de fictiune, dupa care, prin schimbarea structurii calcarului, care devine dolomitic, apare o noua strîmtoare reprezentata printr-un sifon temporar deschis (II). Dincolo de acesta, se dezvolta o galerie bogat concretionata care, dupa ce descrie cîteva meandre, ia sfîrsit într-un alt sifon (HI), închis la data explorarii (1977).

P. A. L. s-a format sub actiunea apelor captate în subteran prin Ponorul de la Acre. Printr-o marcare cu fluoresceina, efectuata în 1972, s-a constatat ca, în cea de a treia zi de la aparitia colorantului în lacul de la intrare, fluoresceina a început sa iasa si prin Izvorul de la Firez aflat în albia Vaii Lesului la circa 300 m amonte de confluenta cu Iada. Acest fapt explica de ce pe timp de seceta apele din lacul amintit nu deverseaza în valea colectoare, cu toate ca pestera este traversata în permanenta de un curs de apa. Este evident ca între P.A.L. si Izvorul de la Firez s-a stabilit un drenaj subteran care tinde sa substituie scurgerea de suprafata din lungul Vaii Lesului.

LETEA (Pestera cu Apa din Valea ~) este situata în versantul stîng al vaii cu acelasi nume, amonte, cu circa 75 m, de confluenta cu Valea Groiesului, în raza comunei Dobresti.

Formata probabil, sub actiunea apelor captate în subteran prin ponoarele din Groapa Pastaiasa, P. A. L., este alcatuita dintr-un labirint de galerii cu dezvoltare dendritica. 126). Ca si în cazul multor altor cavitati din Muntii Padurea Craiului, în evolutia ei se pot deosebi trei etape mai importante: etapa formarii galeriilor superioare (fosile) nascute, preponderent, în regim freatic, etapa sculptarii galeriilor inferioare, cu nivele de eroziune care denota o curgere libera, si etapa drenajului actual, inaccesibil, situat sub nivelul scurgerii epigeee. Din acest punct de vedere ea reprezinta unul dintre putinele exemple care atesta o origine batifreati-ca. De aici si o morfologie foarte complexa, cu elemente specifice fiecarei etape.

În general, ea adaposteste numeroase cupole de coroziune, nivele si terase de eroziune, conducte cu sectiuni circulare formate sub actiunea unor ape sub presiune, canale adînci de curgere, sifoane si lacuri subterane, exurgenta active si periodice, cruste, plansee, formatiuni si masive stalagmitice, precum si o succesiune de trei gururi care reprezinta un unicat (T. RUSU, 1973 b, 1977 si 1981).

LEUCUS (Pestera Mare din ~) este situata în buza superioara a versantului stîng al Vaii Pesterii, afluent de dreapta al Vaii Meziadului, la marginea de sud-vest a dealului cu acelasi nume, în raza satului Meziad. Intrarea, orientata spre nord-vest, este partial obstruata de un con de prabusiri dincolo de care se desfasoara o galerie orizontala de 8 m latime ce lasa impresia unui gol subteran de mari dimensiuni. Dupa 23 m de la intrare, aceasta însa se îngusteaza pîna la 4— 5 m si, descriind un meandru, continua cu o panta usor ascendenta pe care se afla cîteva bazine cu apa temporara. În tronsonul dinspre amonte galeria se bifurca în doua cavitati înguste, separate de un perete discontinuu de calcar, care se închid prin concretionare.

Cele cîteva nivele de eroziune ce se evidentiaza în lungul pesterii ne demonstreaza ca ea a fost formata de un vechi curs de apa a caror urine la suprafata sînt imposibil de reconstituit. În prezent, P. L. este lipsita de o scurgere propriu-zisa iar evolutia ei este determinata de procesele endohtone, de infiltratii, de actiunea de dezagregare si de cristalizare (T. RUSU, GH. RACOVITA si V. CRACIUN, 1974).

LEUCUS (Pestera Mica din ~) este situata în buza versantului stîng al Vaii Pesterii, afluent de dreapta al Vaii Meziadului, cu circa 150 m nord de Pestera Mare din Leucus, în raza satului Meziad.

La intrarea în golul subteran se afla un con de darîmaturi, acoperit de o cuvertura de sol, dincolo de care se desfasoara o sala formata din doua compartimente largi. Podeaua este orizontala în primul compartiment si înclinata, spre fundul pesterii, în cel de al doilea compartiment, unde este acoperita de pietre desprinse din tavanul ce se mentine la 2—3 m înaltime (T. RUSU, GH. RACOVITA si V. CRACIUN, 1974).

LILIACULUI (Pestera ~ sau P. Liliecilor) este situata în versantul drept al Vaii Cutilor^ aval de intrarea în Pestera Vacii, satul Ponita, comuna Rosia.

Chiar de la intrare se patrunde într-o sala circulara în tavanul careia se deschid doua hornuri, de circa l m diametru, ce razbat pîna la suprafata. În continuare, se desfasoara o gaierie descendenta care se transforma curînd într-o sala circulara în care se adapostesc cîteva colonii de lilieci (de unde si numele).

Formata sub actiunea apelor din Valea Cu-tilor în perioada cînd acestea curgeau deasupra sau la nivelul intrarii actuale, P. L. a suferit o serie de modificari generate de apele de infiltratie la nivelul versantului în care se înscrie (T. RUSU, 1968).

LINZULUI (Posistaul din Dealul ~ sau Avenul Bîrlogul Lupilor) este situat în versantul nordic al dealului cu acelasi nume, platoul carstic Racas-Ponicioara.

Descoperit si explorat, pe primele cîteva zeci de metri, în 1962, de catre I. Viehmann, T. Rusu si Stefania Avram, Po. L. a fost semnalat în literatura de specialitate de catre TR. ORGHIDAN si colab. (1965), de T. RUSU (1979, 1981) si de I. ORASEANU (1983). În 1984, el a fost explorat si cartat de catre membrii cercurilor de speologi amatori ,,E. Racovita", „Focul Viu" si ,,Paragina" din Bucuresti, pe o lungime de 258 m si o denivelare totala de —40 m.

Sub numele de Po. L. se ascunde de fapt un ponor fosil sau, mai exact, o pestera pe care localnicii o numesc posistau. De altfel, chiar si primele noastre investigatii, incomplete, ne-au determinat sa-l consemnam sub aceasta denumire care a intrat deja în uzanta.

Intrarea, a carei deschidere este orientata spre est, are dimensiuni modeste (2,0 X 0,8 m) si este urmata, dupa numai 2 m, de o denivelare brusca dupa care începe o galerie puternic descendenta ce permite accesul într-un spatiu ceva mai larg. Pe dreapta acestuia se desfasoara o galerie scunda, de 15 m lungime, care prezinta, atît la intrare, cît si în sectorul final, cîte un horn de 5,5 m si, respectiv, de 5,0 m înaltime. Pe stînga, se patrunde într-o retea de goluri carstice cu aspect dendritic si cu repetate schimbari de directie. Pe traseul galeriei principale se întîlneste un put de —17,3 m si doua hornuri dupa care galeria se îngusteaza mult si, înaltîndu-se pîna la 6 m, patrunde într-un nou labirint de galerii dezvoltate oblic pe directia de înaintare. În sectorul final; orientat de la nord-est spre sud-vest, se remarca cîteva hornuri si un put de —9 m, la baza caruia, pe o diaclaza, s-a atins adîncimea maxima (—40 m). Din elementele de morfohidrografie rezulta ca Po. L. s-a format sub actiunea apelor captate în prezent prin ponorul cu acelasi nume situat în imediata sa vecinatate.

MAGURA DOSULUI (Posistaul din ~ sau Po. Ministerului), aven situat pe versantul de nord-vest al dealului cu acelasi nume, pe stînga drumului ce duce de la Damis la Rosia.

Intrarea se afla într-un cîmp deschis, aproximativ la jumatatea distantei dintre liziera unei paduri de foioase si drumul amintit, în versantul drept al unui mic organism fluviatil ce se pierde la baza unei trepte antitetice de 12 m înaltime.

Dupa o coborîre verticala de 27 m se întîlneste un fir de apa care provine din ponorul de la suprafata. În continuare, se desfasoara o galerie puternic descendenta, argiloasa, care se termina într-o sala cu doua ramificatii mai importante. De aici se coboara o treapta surplombata si se ajunge într-o alta sala, mai mica, colmatata cu depozite aluvionare (T. RUSU, 1968).

MERISORULUI (Ponorul ~) este situat în partea de sud-vest a culmii Scaunul Craiului-Merisor, la extremitatea din aval a vaii oarbe care-i poarta numele.

Cu un bazin de receptie dezvoltat pe conglomerate, gresii si sisturi argiloase liasice, cursul de apa ce se formeaza din mai multe vîlcele dispare la baza unui abrupt calcaros grandios, de circa 40 m înaltime, dezvoltat perpendicular pe axul longitudinal al vaii, într-o padure masiva de rasinoase si foioase. La baza abruptului se gasesc mari cantitati de nisipuri peste care, la viituri, apele se despletesc în mai multe suvoaie, schimbîndu-si locul de disparitie în subteran de la un sezon la altul. Topografia locului si curentii de aer ce razbat la suprafata din golurile carstice creeaza conditii optime de formare a cetii care persista, în anumite perioade ale anului, zile în sir.

Printr-o marcare cu trasori radioactivi, efectuata de I. Oraseanu, în 1982, s-a demonstrat ca apele sale revin la suprafata prin Izbucul Toplitei de Vida (T. RUSU, 1981, L. ORASEANU, 1983 si 1985).

MEZIADULUI (Pestera ~) este situata în bazinul superior al Vaii Pesterii, afluent de dreapta al Vaii Meziadului.

P. M. a fost mentionata pentru prima data în literatura de specialitate de catre K. PETERS (1861), cartata sumar si descrisa de A. SCHMIDL (1863), explorata si amenajata partial, înainte de primul razboi mondial, de catre Czaran Gyula, prospectata biospeologic si descrisa de R. JEANNEL si E. RACOVITZA (1929), cartata cu busola si studiata de E. BALOGH (1932) si apoi cercetata si recartata cu teodolitul de catre T. RUSU, GH. RACOVITA si V. CRACIUN (1974). Ulterior, ea a fost descrisa în cadrul unor lucrari de popularizare dintre care amintim cele semnate de M. BLEAHU si colab. (1976, p. 96) si TR. ORGHIDAN si colab. (1984, p. 23).

În general, P. M. se desfasoara pe directia est-vest, în interfluviul numit Gruiul Pesterii situat între Pîrîul Gropilor, la est, si Pîrîul Bradului, la vest. Intrarea, aflata în versantul drept al Vaii Pesterii, la circa 30 m amonte de confluenta cu Pîrîul Bradului, se prezinta sub forma unei arcade impresionante (19 x 15 m), în vîrful careia se remarca o diaclaza care a determinat formarea ei, avînd aspecte diferite dupa locul de unde este privita, din exterior (PI. XIX a) sau din interior (PI. XXII b).

Contrar opiniilor mai vechi, conform carora pestera s-ar dezvolta pe cinci etaje, ridicarile topografice au dovedit ca ea se desfasoara pe doua nivele distincte: unul superior si altul inferior.

Nivelul superior, în lungime totala de 3208 m, este reprezentat printr-o retea de galerii fosile cu desfasurare dendritica si chiar labirintica, formate sub actiunea apelor din Valea Gropilor si din Valea Bradului. În general, acest nivel este lipsit de o scurgere organizata si dispune de numeroase formatiuni stalagmitice (PI. XX, a; PI. XX b; PI. XXI a), cîteva zone cu prabusiri si depbzite de umplutura, pandante (PI. XXI, b), hieroglife de coroziune (PI. XXV, b) etc.

Nivelul inferior, în lungime totala de 1542 m, are o desfasurare mai liniara, este drenat de un curs de apa temporar, prezinta numeroase forme rezultate din actiunea de curgere a apelor (terase si nivele de eroziune, terase aluvionare, sifoane, pierderi de apa, izvoare si lacuri subterane etc.) si este mai putin concretionat decît primul.

Acestor doua nivele li se adauga un al treilea, activ, inaccesibil, a carei existenta a fost dedusa din circulatia apelor subterane. Marcate cu fluoresceina. la intrarea în Galeria Ponorului, ele au strabatut o parte din nivelul inferior si au iesit la suprafata prin actuala resurgenta a pesterii, situata în versantul drept al Vaii Pesterii, cu circa 150 m aval de intrarea principala. De mentionat ca, pe lînga apele care provin din cele doua bazine hidrografice amintite, un rol important în formarea, modelarea si dezvoltarea actuala a pesterii îl au si apele care se infiltreaza prin dolinele situate la nivelul Gruiului Pesterii. Acestea au generat dolinele amintite, unele hornuri si galerii secundare precum si numeroase formatiuni stalagmitice care reprezinta podoaba acestei pesteri.

Marcarile cu fluoresceina au demonstrat ca, în prezent, cel de al treilea nivel de carstificare este drenat, pe lînga apele din cele trei surse amintite, si de catre apele ce se pierd în albia Vaii Pesterii, aval de fosta confluenta cu Pîrîul Gropilor, care ies tot în resurgenta pesterii.

Din ridicarile topografice a rezultat ca, P. M. are o suprafata de 26.433 m-, un volum de 116.700 m³, un coeficient de ramificare de 9,1, un indice de dezvoltare de 24,6 si un coeficient de excavare de 124,1.

Ca si multe alte pesteri din Muntii Padurea Craiului, P. M. a cunoscut o evolutie complexa, începînd de la un regim freatic, cu ape relativ stagnante, care ocupau toata sectiunea golurilor carstice, ea a trecut la unul vados, cu scurgere libera, dupa care au urmat o serie de procese de captare carstica, apoi de colmatare si de reactivare — specifice fluctuatiilor de debit (lichid si solid) din pleistocen — pentru ca, în final, apele sa trewca la nivele inferioare, inaccesibile. Un rol important în sculptarea acestei pesteri l-a avut si factorul tectonic care, mai mult ca în alta parte, se evidentiaza printr-o puternica fisurare a calcarelor eocretacice autohtone în timpul sariajului Pînzelor de Codru.

MICA (Pestera ~ din Valea Daica) este situata în versantul stîng al vaii amintite, afluent de stînga al Vaii Iada (prin intermediul Vaii Causului), satul Remeti, comuna Bulz.

Dupa o intrare scunda, greu de aflat într-o padure deasa de foioase, se patrunde într-o sala de 18 x 6 X 2 m, în care abunda formatiunile parietale, masivele stalagmitice si gururile, ceea ce face sa fie considerata ca una din cele mai concretionate si mai frumoase pesteri din bazi-nul Vaii Iada. Din aceasta sala se trece într-o galerie cu numeroase prabusiri, dincolo de care, pe stînga, se gaseste un put de 2 m adîncime ce da acces la trei diverticule scurte si înguste, greu accesibile. Golul subteran se închide prin concretionare.

MICULII (Pestera Mare din Piatra ~ sau P. cu Fereastra din Piatra Miculii) este situata în versantul nordic al Dealului Salatruc, cu circa 40 în sub creasta calcaroasa ce se înalta dinspre Valea Salatrucului, în raza satului Remeti, comuna Bulz.

Intrarea, de forma ogivala (5 x 9 m), continua cu o galerie foarte larga, usor ascendenta, pardosita cu pamînt si pietre. Pe stînga se afla un con de darîmaturi în amestec cu frunze si crengi, deasupra caruia se dezvolta un horn ce razbate pîna la suprafata. Dupa 37 m de la intrare, pestera coteste spre stînga unde se desfasoara o galerie ascendenta ce se închide cu un ,,dop" masiv de darîmaturi. Spre dreapta se desfasoara o galerie descendenta, din ce în ce mai larga, care se termina cu un diverticul scund si sinuos, pardosit cu bolovani, în care se afla numeroase forme de coroziune. Generata de apele de infiltratie, pestera se gaseste într-un stadiu avansat de evolutie endohtona.

MICULII (Pestera Tunel din Piatra ~) este situata în creasta calcaroasa ce se înalta la vest de Valea Sala rucului, în raza satului Remeti, comuna Bulz.

Golul subteran, lipsit complet de formatiuni stalagmitice, este reprezentat printr-o galerie de strapungere de unde si doua intrari: una de forma triunghiulara, spre Valea Salatrucului (2,5 m latime si 5,0 m înaltime), si alta, dezvoltata în ogiva, orientata spre Valea Iadei (7,0 m latime si 10,0 m înaltime). Dupa toate probabilitatile, ea s-a format sub actiunea apelor din Valea Salatrucului în faza primara de constituire a retelei hidrografice si, implicit, de sculptare a traseului sau actual.

MIHAIULUI (Avenul de sub Dealul ~ sau Posistaul Iadul Alb) este situat în partea superioara a versantului stîng al Vaii Strivinoasa, nu departe de confluenta cu Iada, satul Remeti.

Descoperit si cartat în 1953 de catre membrii Asociatiei Sportive „Stiinta" Cluj, avenul a facut obiectul mai multor explorari dar dimensiunile sale au ramas aceleasi.

Av. M. se deschide la nivelul general al versantului vaii amintite sub forma unei gauri de 2—3 m latime. Curînd dupa intrare, golul subteran se largeste foarte mult si, dupa o coborîre în surplomba de 21 m, se ajunge pe un con de darîmaturi care se afla într-o sala de mari dimensiuni (18 x 21 m). Spre sud-vest aceasta se transforma într-o galerie puternic descendenta care da acces într-o a doua sala, bogat concretionata, alungita, dezvoltata în lungul unei diaclaze. În timp ce tavanul acesteia se mentine aproximativ la aceeasi înaltime, podeaua coboara, la început, spre gura unui put de 5 m adîncime dupa care urca, în partea opusa, pîna în tavan.

MIHAIULUI (Pestera din Fata ~ P. din Valea Strivinoasei sau P. de Cristal) este situata în versantul de nord-est al dealului cu acelasi nume, în raza satului Remeti, comuna Bulz.

Intrarea în pestera se face printr-un aven de 4 m, la baza caruia se desprind doua galerii: una spre stînga, puternic descendenta, cu mai multe nivele de eroziune si darîmaturi, dincolo de care se desfasoara un lac cu un diametru de circa 10 m cu care galeria se închide, si alta spre dreapta, slab descendenta, cu sectoare cînd largi, cînd înguste, care se închide prin concretionare. Din informatiile primite de la membrii C.S.A. Cluj-Napoca, pestera ar continua si dincolo de zona concretionata printr-un diverticul foarte întortocheat în care s-ar afla si un put de circa 8 m adîncime.

MOANEI (Pestera ~) este situata în versantul drept al Vaii Luncilor din bazinul mijlociu al Vaii Misidului.

P. M. a fost cunoscuta si cercetata, pîna la prima strîmtoare, înca din primele decenii ale secolului nostru (MIHOC, 1911; BOKOR, 1921; R. JEANNEL et E. RAKOVITZA, 1929). În anul 1961, ea a fost explorata si cartata, pîna la a doua strîmtoare, de catre I. Viehmann, T. Rusu si Maria Alb, planul sau fiind publicat, sub semnatura lui I. Viehmann, în lucrarea Pesteri din România (M. BLEAHU si colab., 1976, p. 80). În anul 1975, T. Rusu stabileste originea apelor din pestera si, împreuna cu I. Viehmann si Maria Alb, întreprind o ridicare topografica a zonei carstice dintre Ponorul Vaii Macra — Valea Luncilor si se carteaza Pestera lui Cotuna, care face parte din acelasi sistem carstic. Rezultatele acestei activitati au fost publicate de T. RUSU (1981) într-o lucrare privind drenajele subterane din Muntii Padurea Craiului. Ulterior, P. M. a fost prezentata si în paginile lucrarii semnata de TR. ORGHIDAN si colab. (1984, P. 41). În anul 1977, membrii C.S. „Z" din Oradea au fortat înaintarea .si, trecînd de a doua strîmtoare, au descoperit si cartat noi galerii subterane ridicînd lungimea pesterii la 1.170 m (L. valenas si gh. drîmbâ, 1978).

În 1980, d. Borodan, de la C.S. „Z" Oradea, a descoperit, pe o prispa aflata în peretele stîng la 70 m de la intrare si la o înaltime de 9 m, patru vase de tipul garafelor-amfora (doua mari, din care una întreaga de 60 cm înaltime, si doua mici), apartinînd culturii de Cotofeni (2.000 ani î.e.n.). În prezent, acestea se afla la Muzeul Tarii Crisurilor din Oradea. Cu aceeasi ocazie s-a explorat, dincolo de acea prispa, o galerie superioara de 62 m lungime ceea ce face ca, în prezent, P. M. sa aiba o lungime totala de 1.232 m (dupa L. VALENAS, Bul. Speol. nr. 5, al Federatiei Române de Turism-Alpinism, Comisia de Speologie, 1981, p. 139).

P. M. reprezinta cel de al doilea nivel, tempo-rar-activ, al sistemului carstic generat de apele din Valea Macra. Ea este formata dintr-o galerie ce razbate la suprafata prin doua intrari, suspendate cu 20 m si, respectiv, 23 m deasupra albiei Vaii Luncilor. Dupa unirea acestora se desfasoara un eavernament destul de spatios (120 X 5—10 X 12—15 m), lipsit de formatiuni stalagmitice, dezvoltat în lungul unei diaclaze foarte evidente. Curînd dupa jonctiunea celor doua intrari se gaseste o treapta pozitiva, formata dintr-o crusta stalagmitica, peste care se revarsa apele, la viituri, din perete în perete. Dupa 120 m de la intrare, galeria lasa impresia ca se termina cu un sifon, deasupra careia se dezvolta o scurgere parietala. În realitate, ea continua cu o galerie aproape orizontala, cu desfasurare meandrata, în tavanul careia se înscriu numeroase cupole de coroziune iar în podea se dezvolta o succesiune de gururi adînci, pline cu apa stagnanta în perioadele de seceta sau traversate de un puternic curs de apa în perioadele de viitura. Amonte de acest tronson, pestera se înalta pîna la 10 m si prezinta cîteva plaje de nisip, cascade, lacuri subterane si un sifon, usor de depasit prin intermediul unei galerii superioare. În continuare, se ajunge într-o zona cu prabusiri si cîteva ramificatii concretionate, dupa care urmeaza o cascada de 3 m dincolo de care se desfasoara o galerie ascendenta ce lasa impresia, din nou, ca pestera se înfunda cu depozite aluvionare.

La prima noastra vizita, efectuata în toamna anului 1961, tronsonul de pestera dintre cele doua strîmtori, care a fost explorat în premiera, prezenta, în cupolele de coroziune, în hornurile si în nisele laterale, numeroase cuiburi de stalactite tubulare si o draperie de calcit aproape pur, transparenta, de 1,75 m lungime si 0,80 m latime (PI. XXV, a). În anul 1975, aceeasi echipa, revenind în pestera, constata cu regret ca tot ce a avut mai frumos aceasta pestera a fost distrus de catre asa-zisii ,,iubitori ai farmecului lumii subpamîntene", lasînd, în schimbul atîtor raritati, cîteva inscriptii grotesti.

Sectorul dinspre amonte al pesterii se desfasoara aproximativ rectiliniu, pe directia de la nord-vest spre sud-est, si prezinta mai multe strîmtori, cîteva cascade si sifoane ce pot fi depasite prin scurte galerii superioare. La circa 490 m de la intrare se ajunge la prima bifurcatie mai importanta din tot traseul parcurs pîna aici: direct înainte se dezvolta o galerie destul de îngusta ce se termina, dupa 117 m, cu un spatiu ceva mai larg ce se închide cu prabusiri si depozite de colmatare, iar pe dreapta se desfasoara o galerie din ce în ce mai larga, de 141 m lungime, ce patrunde într-o sala de mari dimensiuni (50 x 20 x 20 m), bogat concretionata, închisa cu darîmaturi si depozite de colmatare.

P. M., care face parte dintr-un sistem carstic bine definit, a fost generata de apele ce se pierd prin Ponorul Vaii Macra ,si, probabil, de cele captate în subteran prin Ponorul de sub Stanul Ciutii.

MORI (Pestera de la ~ sau P. de la Firez) este situata aval de morile taranesti, în versantul stîng al Vaii Luncilor, aproximativ la jumatatea distantei dintre confluenta acesteia cu Valea Carmazanului si cu Valea Hurducii, în raza comunei Suncuius.

Galeria de acces are la început un aspect de tunel dupa care trece, curînd, la o sectiune dreptunghiulara, galeria avînd o panta descendenta. Dupa circa 10 m de la intrare se ajunge la un prag de 1,2 m la baza caruia se dezvolta o salita din care se desprind doua galerii pardosite cu depozite argiloase, umede. Cea din stînga, dezvoltata pe fata de strat, este descendenta si se închide prin colmatare iar cea de a doua, ce se desfasoara în continuarea Galeriei de acces, prezinta cîteva formatiuni parietale si se termina, dupa circa 50 m, cu un put la baza caruia se afla intrarea, printr-o ,,gaura de soarece", în Galeria Inferioara, iar deasupra, printr-un horn de 7—8 m înaltime, intrarea în Galeria Superioara. Galeria Inferioara are o lungime totala de 15 m, este destul de scunda (0,5 m), are o desfasurare meandrata, prezinta o podea, la început, descendenta jar apoi ascendenta, captusita cu depozite argiloase. Intrarea în Galeria Superioara este marcata de gura unui put dincolo de care se ajunge la o bifurcatie: pe stînga se desfasoara o galerie descendenta, dezvoltata în lungul unei diaclaze, iar pe dreapta se urca într-o galerie aproape orizontala ce se termina cu o salita pe fundul careia se deschid trei puturi ce converg spre partea lor inferioara, înfundîndu-se dupa 6 m adîncime.

P. M. a fost generata de apele de infiltratie în albia Vaii Lunciilor într-o perioada cînd acestea curgeau la nivelul intrarii actuale. Cu exceptia partii finale din Galeria Inferioara, pestera este lipsita de curenti de aer si este bogata în fauna cavernicola (C. PLESA, 1978).

MOTULUI (Posistaul ~) este situat pe latura de nord a unui mic platou carstic (Gruiul Grosilor), ce se desfasoara la nord-est de Magura Lazuranilor, foarte aproape de buza superioara a abruptului ce se înalta pe stînga Vaii La/urilor, aval de confluenta cu Valea Toplicioarei, în raza satului Lazuri, comuna Rosia.

Po. M. a fost descoperit, explorat si cartat de membrii C.S.A. Cluj-Napoca.

El este format dintr-o galerie puternic descendenta care da acces la un sistem de puturi si galerii suprapuse cu numeroase hornuri. Dupa modul de desfasurare a retelei de goluri carstice, el pare sa fi fost generat . de apele de infiltratie la nivelul versantului în care se înscrie.

NAPISTILEU (Pestera ~) este situata în versantul stîng al Crisului Repede, acolo unde acesta descrie un foarte frumos exemplu de meandru încatusat, la circa 75 m aval de Pestera Ungurului, comuna Suncuius.

Descrisa de P. A. CHAPPUIS si R. JEANNEL (1951, p. 88) sub numele de Pestera Napistilei, ea a fost cartara, pîna la prima strîmtoare, de catre T. RUSU si GH. RACOVITA (1971, p. 42), iar apoi explorata si recartata, pe o lungime de 195 m, de catre L. VALENAS si A. IURKIE-WICZ (1980—1981, p. 350).

Intrarea, în forma de ogiva (8x9 m), se afla cu circa 6 m deasupra albiei Crisului Repede si se înscrie într-un abrupt calcaros de cîteva zeci de metri înaltime.

Golul subteran, dezvoltat paralel cu Valea Misidului, este format dintr-o galerie liniara, în desfasurarea careia se diferentiaza doua tronsoane diferite: unul fosil, de la intrare pîna la prima strîmtoare, si altul temporar-activ, de la aceasta pîna la capatul final al pesterii. În timp ce dimensiunile primului tronson variaza între 4—8 m latime si 2,5—9 m înaltime, în cel de al doilea, acestea scad foarte mult, pîna la maximum 2 X 2 m, facîndu-l greu accesibil. În partea finala, galeria schiteaza, în desfasurarea sa, doua coturi dupa care revine la directia initiala si, îngustîndu-se brusc, devine impenetrabila.

Tronsonul temporar-activ este drenat de un mic curs de apa care provine, dupa toate probabilitatile, din infiltratiile ce au loc în albia Vaii Misidului. Dupa ce strabate acest tronson el dispare într-o cavitate ce devine, foarte curînd, impenetrabila si reapare, probabil, în izvorul situat, sub intrare, în malul stîng al Crisului Repede.

Din elementele morfohidrografice rezulta ca P. N. a fost generata, ca multe alte pesteri din Muntii Padurea Craiului, de un curs de apa subteran care tinde sa se racordeze din timp în timp la nivelul de baza local (în cazul de fata la Crisul Repede), scotînd tronsoanele dinspre aval de sub actiunea scurgerii.

P. N. adaposteste un important depozit fosilifer, de vîrsta pleistocen-superioara. În colectia Muzeului Tarii Crisurilor din Oradea se afla, din acest loc, resturi scheletice de Gyps fulvus, Ursus spelaeus si Cervus elaphus iar în colectia lui I. Emodi din Oradea se gasesc resturi de ceramica neolitica, eneolitica, Halsatt si dacica (Repertoriul monumentelor din judetul Bihor, 1974).

NEGRULUI (Pestera din Pietrele ~ sau P. din Peretele Negrului) este situata în versantul stîng al Vaii Izvorului, afluent de dreapta al Iadei, într-un abrupt calcaros de cîteva zeci de metri înaltime, satul Remeti, comuna Bulz.

Intrarea principala se afla cu circa 35 m deasupra albiei vaii amintite, la baza unui perete vertical, usor de observat din drumul forestier ce însoteste aceasta vale pe versantul opus.

Golul subteran se desfasoara, la început, sub forma unei sali de 10—25 m latime, aproximativ orizontala, în care se remarca o evolutie avansata sub actiunea proceselor de înghet si dezghet de la suprafata care au generat suprafete foarte stabile. În afara de acestea, aproape peste tot calcarul prezinta un strat gros de „faina calcaroasa", semn ca procesul de coroziune al apelor de condensare este foarte activ. Numeroase radacini razbat pîna în calitatea subterana iar galetii si blocurile calcaroase de pe podea sînt prinse între ele printr-o pojghita de calcit dînd, prin dislocare, forme foarte interesante. În sectorul median al pesterii se afla un depozit de argile nisipoase pe suprafata carora au crescut cîteva stalagmite si s-au format cîteva bazine cu apa. În partea sa finala, galeria devine ascendenta si, îngustîndu-se treptat, se închide printr-un diverticul foarte corodat.

În general, pestera este destul de bogata în formatiuni stalagmitice, în special anemolite, cu dezvoltare în forma de tirbuson, gururi si cruste stalagmitice, si chiar perle de caverna. Ea prezinta un tavan cu foarte multe neregularitati (cupole si hieroglife de coroziune, pandante, cavitati de desprindere si hornuri) si adaposteste atît urme de viata, cît si resturi scheletice de Ursus spelaeus.

În ceea ce priveste originea sa, se apreciaza ca ea a fost generata de apele din Valea Izvorului în perioada cînd acestea curgeau la nivelul intrarii actuale.

ONESTILOR (Posistaul ~), aven situat pe versantul vestic al Dealului Magura Lazuranilor, îrr locul numit ,,La Osoi", satul Lazuri, comuna Rosia.

Descoperit, cartat partial si semnalat de T. RUSU (1968), Po. O. a fost explorat si cartat integral, în anul 1982, de catre membrii C.S.A Cluj-Napoca. Intrarea, mascata de cîtiva arbori, se afla în versantul unei doline (50—60 ni diametru si 18—20 m adîncime). Dezvoltarea sa a fost facilitata de intersectia a doua diacla/e ce se remarca chiar la intrare.

Po. O. este format din trei puturi mai importante (42, 25 si 15 m adîncime), separate prin cîte o sala cu prabusiri. La —82 m se închide prin îngustare treptata.

ONUT (Pestera lui ~) este situata în versantul de est al culmii ce desparte bazinul superior al Vaii Strîmtorii de Cheile Albioarei, în raza satului Tarina, comuna Rosia. 39, XVd, 54).

Intrarea, orientata spre sud-est, se afla într-o fundatura, dezvoltata în partea superioara a unei vai de recul, respectiv al unui mic afluent de dreapta al cursului de apa ce traverseaza satul Tarina.

Golul subteran se desfasoara sub forma unei galerii rectilinii, aproape orizontala, ce se in-gusteaza treptat pentru ca dupa 30 m de la intrare sa devina inaccesibila. Ea este sapata în calcare grezoase cu stratificatie aproape orizontala, de vîrsta senoniana, de catre apele de infiltratie prin dolinele de la Sforas care se dezvolta, sub forma unui vai dolinare, pîna între saua dintre Dealul Misii, la nord-est, si Dealul Coesului, la sud-vest. Ca urmare a acestui fapt, P. O. devine activa numai în perioadele de ploi sau la topirea zapezii. În restul timpului, ea este lipsita de o curgere propriu-zisa, dar prezinta la intrare cîteva acumulari de apa folosite de localnici pentru nevoile gospodaresti.

OSOI (Pestera ~ sau P. din Valea Poienii) este situata în versantul drept al Vaii Poienii, afluent de stînga al Vaii Topa-Rîu, în raza comunei Vîrciorog.

Pîna nu demult, în locul indicat, se cunostea un gol subteran de circa 85 m lungime format din doua sali, cu tot atîtea intrari, destul de impunatoare, legate între ele printr-un culoar de prabusire. În timp ce prima intrare, superioara, orientata spre vest-nord-vest, înspre un afluent de dreapta al Vaii Poienii, este mascata de un con de obstruare dincolo de care se desfasoara o sala alungita cu cîtiva „piloni" si numeroase prabusiri (32 X 13 X 8 m), cea de a doua intrare, inferioara, suspendata cu 5 m deasupra albiei Vaii Poienii, este orientata spre sud-sud-vest si se dezvolta sub forma unei arcade de mari dimensiuni (25 X 10 m), care da acces într-o sala de 17 X 22 x 15 m, lipsita de formatiuni stalagmitice, cu o podea aproape orizontala formata din pamînt si depozite aluvionare.

Cu numai 20 m amonte de aceasta din urma în abruptul care însoteste valea pe acest tronson, se schiteaza, la nivelul luncii majore, o deschidere aparent lipsita de importanta (1,20 X 0,75 m), care continua cu o galerie îngusta si scunda, drenata de un mic curs de apa. În mod obisnuit, în aceasta galerie se afla cîteva bazine cu apa, dezvoltate din perete în perete si, uneori, chiar pîna în tavan, lasînd impresia ca este inaccesibila. Profitînd de scaderea nivelului apelor din aceasta galerie, ca urmare a unei perioade mai îndelungate de seceta, o echipa de speologi amatori de la Oradea, formata din A. Nagy, A. Lorincz. si E. SUket, a fortat înaintarea reusind sa patrunda, în august 1973, într-o vasta retea de goluri subterane explorata si cartata pîna la finea anului 1975 pe o lungime de 3.177 m (L. VALENAS si GH DRlMBA, 1978, P. 301).

Sectorul dinspre aval al acestei retele este alcatuit dintr-un labirint de galerii fosile, ascendente, bogat concretionate, cu sali de mari dimensiuni (Sala Mare 37 X 31 X 12 m, Sala Padurii împietrite 31 X 16 X 6 m, Sala Mijlocie 32 x 19 X 17 m etc.), separate de spatii cînd înguste si scunde, cînd largi si înalte, dezvoltate, în cea mai mare parte a lor, pe stînga galeriei active. Sectorul din amonte de confluenta cu Galeria cu Borna este format dintr-o singura galerie, temporar-activa, cu desfasurarea meandrata, de circa l km lungime din care au fost cartati numai 724 m. În general, aceasta se caracterizeaza printr-o panta foarte mica, o latime medie de 4—5 rn o înaltime ce scade treptat spre fundul pesterii, de la 13— 10 m, în zona ultimei confluente, la 0,30—0,12 m, în partea sa finala. Prezenta apei, din perete în perete, în tot lungul acestui tronson de galerie si tavanul foarte coborît, constituie pentru exploratori un „examen" greu de trecut.

Formarea pesterii poate fi artibuita apelor din Valea Poienii care au drenat, succesiv, galeriile ce se dezvolta înspre versantul drept al acestei vai. De altfel, pe acest tronson de vale au loc si în prezent o serie de pierderi de apa ce s-au dovedit, de I. Oraseanu, (1983), ca reapar la suprafata prin Pestera de la Astileu. Actualul curs de apa, din sectorul din amonte al pesterii, pare sa fie alimentat de apele de infiltratie si probabil, chiar de niste pierderi organizate, la nivelul Dealului Osoi, a caror puncte de captare în subteran înca nu au fost depistate.

Succesiunea pe verticala a celor trei intrari ne determina sa afirmam ca toate acestea au fost generate de unul si acelasi curs de apa care a coborît, din timp în timp, la nivele tot mai coborîte, pentru a se racorda la baza locala de eroziune, respectiv la albia Vaii Poienii.

OSIEL (Pestera din ~) este situata în versantul drept al Cheilor Lazurilor, la aproximativ jumatate distanta dintre Pestera Rosie si confluenta cu Valea Strungarului, satul Lazuri.

Intrarea (1X2 m), orientata spre sud, se afla la baza unui abrupt calcaros si este semnalata de un mic izvor carstic.

Golul subteran este constituit dintr-o singura galerie, activa, în lungul careia se întîlnesc doua hornuri: unul de 4 m si altul de 7 m înaltime (sectiunile A si B). În final, ea se închide prin îngustare si o aglomerare de blocuri care o fac inaccesibila. Dupa toate probabilitatile, cursul de apa din subteran este alimentat de cîteva pierderi temporare si din infiltratiile ce au loc prin numeroasele doline ce se dezvolta pe Dealul Tociloasa.

PASCALAU (Avenul lui ~) este situat la baza versantului ce coboara, spre nord-est, din Dealul Glimeia Mare, satul Damis, comuna Bratca.

Av. P. s-a deschis în curtea locuitorului a carui nume îl poarta cu ocazia saparii fundatiei unei case. Dupa o intrare foarte îngusta se coboara un put de 16 m adîncime, la baza caruia se ajunge pe o mica platforma de regrupare dincolo de care începe un coborîs, foarte periculos, printr-o aglomerare de blocuri, multe dintre ele într-un echilibru instabil. În continuare, se parcurge o galerie puternic descendenta la capatul careia se afla o succesiune de trepte si puturi, în alternanta ca sali si hornuri bogat concretionate.

PASTAIASA (Pestera din ~) este situata la baza abruptului calcaros ce se înalta pe latura de nord-nord-vest a Gropii Pastaiasa, satul Zece Hotare, comuna Suncuius.

P. P. este formata dintr-o galerie aproximativ ori/ontala în care se intra printr-o deschidere¹scunda, greu de gasit fara un cunoscator ai locurilor. Dupa 16 m de la intrare aceasta inter-secteaza un gol subteran vertical, cu o denivelare totala de 30 m, colmatat cu depozite aluvionare.

Din elementele morfohidrografice rezulta ca P. P. s-a format sub actiunea apelor ce ajungeau pe fundul Gropii Pastaiasa. Desi functia sa a fost preluata de ponorul actual, situat cu circa 60 m în amonte, apele subterane se pare ca revin destul de frecvent în aceasta pestera, dovada nivelul de argila ce se remarca pe fundul putului din aceasta cavitate (T. RUSU, 1977).

PASTAIASA (Posistaul din ~) aven situat în abruptul calcaros ce se înalta la nord-nord-vest de groapa cu acelasi nume, în raza satului Zece Hotare, comuna Suncuius.

Intrarea, destul de îngusta (1,0—1,5 m latime), se gaseste în partea superioara a abruptului amintit, într-o zona cu numeroase lapiezuri. Dupa o coborîre verticala de 19 m se ajunge într-un spatiu ceva mai larg, dezvoltat în lungul unei diaclaze. În mijlocul acestuia se afla un con de prabusiri pe care zac mai multe schelete de animale domestice aruncate aici de catre localnici. Pe latura de nord se dezvolta doua mici hornuri, jar peretii si podeaua sînt acoperiti cu cîteva cruste stalagmitice, formatiuni parietale si o scurgere masiva care împiedica orice posibilitate de înaintare.

Pozitia sa topografica si curentul de aer ce se face simtit în aven, ne face sa presupunem ca Po. P. face parte din reteaua de goluri carstice dezvoltata de-a lungul drenajului subteran dintre Groapa Pastaiasa si Pestera cu Apa din Valea Letea (T. RUSU, 1977 si 1981).

PASTORULUI (Pestera ~ sau P. de sub Perete) este situata la baza unui abrupt ce se înalta pe dreapta Vaii Lesului, aval de Pestera Alpinistilor, satul Remeti, comuna Bulz. Intrarea, suspendata cu 45—50 m deasupra albiei vaii, este orientata spre nord si se dezvolta în ogiva (5 m latime si 10 m înaltime).

Golul subteran este reprezentat printr-o galerie fosila, aproape orizontala, cu latimi ce variaza între 4—7 m, care se termina cu o sala intens concretionata (40 x 20 m).

Curînd dupa intrare se afla un horn care razbate pîna la suprafata, iar în continuare se remarca, de-a lungul galeriei, un nivel de eroziune bine conturat în peretele drept, cîteva anemolite clasice în tavan si o caseta arheologica, pe marginea careia I. Viehmann a gasit, cu ocazia cartarii pesterii, o calota vraniana, doi canini de Ursus spelneus si cîteva resti.n dintr-un vas de ceramica. În Sala Mare se gasesc cîteva masive stalagmitice, doua grupuri mari de formatiuni stalagmitice si cîteva gururi temporar pline cu apa.

Aval de intrarea în P. P. la numai cîtiva metri, se gaseste, în acelasi abrupt, o deschidere de 10—12 m latime si 0,5—0,8 m înaltime prin care se patrunde într-un gol subteran, la ince-Ptu descendent iar apoi ascendent, care se închide prin concretionare (T. RUSU, 1978).

PASTORULUI (Avenul deasupra Pesterii ~) este situat deasupra abruptului calcaros ce se desfasoara pe dreapta Vaii Lesului si în care se gaseste si pestera cu acelasi nume, satul Remeti, comuna Bulz.

Dupa o coborîre verticala de 16 m se ajunge pe o platforma de regrupare dincolo de care se desfasoara o galerie descendenta, cu o panta de 40°, acoperita cu blocuri de prabusire. La capatul acesteia se dezvolta un put de 4 m dupa care urmeaza o noua galerie descendenta, cu numeroase darîmaturi, ce da acces într-o sala bogat concretionata, ipsita de orice posibilitati de înaintare.

PESTERII (Pestera din Valea ~ P. din Valea Bisericii, P. din Valea Dosorului sau P. din Valea Seniului) este situata în bazinul superior al Vaii Bisericii, afluent de dreapta al Iadei, la circa 35(1 m amonte de confluenta cu Valea Pinului.

Intrarea, de forma ogivala (6 m latime si 5 m înaltime) este orientata spre sud-est si se afla în versantul drept al vaii, cu 6—7 m deasupra albiei actuale, la baza unui abrupt calcaros.

Golul subteran este format, la intrare, dintr-o galerie rectilinie, aproape orizontala, de 2—3 m latime, în peretii careia se remarca cîteva nivele de eroziune a caror desfasusare indica o curgere în contrapanta. Dupa 30—35 m de la intrare se ajunge la o prima strîmtoare dincolo de care se dezvolta, pe stînga, un diverticul de 8 m lungime iar apoi, trecînd printr-o a doua strîmtoare, se patrunde într-o sala concretionata, cu gururi si microgururi, excavatii si cupole de coroziune si cu numeroase blocuri de prabusire. Pestera se închide prin coborîrea treptata a tavanului sub care se desfasoara, un lac temporar aflat într-un spatiu inaccesibil.

PICIORUL GOL (Posistaul din ~) este situat la nord-vest de vîrful cu acelasi nume, în versantul drept al vaii drenata de Pîrîul Fetei, afluent de stînga al Vaii Bratcuta, satul Damis, comuna Bratcuta.

Intrarea, destul de îngusta (1,5—1,6 m latime), permite accesul într-un gol subteran de foi ma unui clopot, partial concretionat cu o latime ce variaza între 6—10 m. Dupa o coborîre în surplomba de 20 m se ajunge pe vîrful unui con de darîmaturi care împarte fundul avenului în doua ramuri opuse ce se înfunda curînd.

Întrucît Po. P. G. se dezvolta pe aliniamentul drenajului subteran dintre Ponorul Toaia si Izbucul Damisenilor nu este exclus ca formarea sa sa fi fost conditionata tocmai de acest drenaj (T. RUSU et GH RACOVITA, 1971).

PISNITA (Pestera ~ sau P. Chisnita) este situata în abruptul ce se înalta la sud de localitatea Pestera, comuna Astiieu.

Ca si Pestera Igrita din apropiere, P. P. a facut obiectul a numeroase investigatii de ordin .speologic, fiind consemnata în lucrarile de specialitate semnate de E. BOKOR (1921, R,__JEANNEL et E. RACOVITZA (1929), H. KF.SSLER (1942) si T. RUSU (1973 b, 1975 si 1981).

În fata intrarii, pe suprafata unui mare con de travertin, se gaseste o gospodarie taraneasca si statia de tratare si de distribuire a apelor, captate în pestera, în localitatea Pestera. Amenajarile în acest scop dateaza din anul 1958. În perioadele de seceta îndelungata, lacul subteran seaca aproape complet iar la viituri surplusul de apa deverseaza peste barajul de la intrare si, curgînd în vechea albie, traverseaza conul de travertin pîna pe latura de nord a acestuia unde formeaza o cascada de peste 10 m înaltime. La baza acesteia se gaseste un izvor carstic, cu caracter permanent, amenajat de localnici pentru alimentarea cu apa. Un izvor similar se afla si pe latura de est a conului de travertin, ceea ce dovedeste ca apele subterane din pestera tind sa coboare la nivele tot mai inferioare. P.P. fiind amenajata în scopul amintit, pentru care este închisa cu un grilaj metalic si o plasa de sîrma, ea nu poate fi vizitata decît în anumite conditii si cu aprobarile necesare. Potrivit informatiei aparuta în SpeoltMex nr. 8/ 1985, p. 30, Gy. Birtalan a explorat „lacul de acumulare" patrunzînd într-o galerie în care a trecut, cu echipament de scufundare de înca trei sifoane, oprindu-se în fata celui de al saselea. Se afirma ca, pîna în prezent, pestera este cunoscuta pe o lungime ce însumeaza 350 m.

PIZLII (Pestera Mare din Lunca ~). Descrisa de H. KESSLER (1944) sub numele de Jadremetei sziklafulke, P.M.P. este situata cu circa 150 m aval de Pestera cu apa de la Remeti, pe stînga Iadei, în raza satului Remeti, comuna Bulz.

Golul subteran, cu o intrare impunatoare (6 m latime si 8 m înaltime), este format dintr-o galerie aproape orizontala care, dupa 15 m, se ramifica în doua culoare scurte, ascendente si destul de scunde, formate probabil sub actiunea apelor de infiltratie la nivelul versantului în care se înscrie.

PIZLII (Pestera Mica din Lunca ~ sau P. cu Trei Guri) este situata în abruptul ce se înalta pe stînga Vaii Iada, aval cu circa 15C m de Pestera cu Apa de la Remeti, satul Remeti, comuna Bulz.

Golul subteran, suspendat cu circa 4 m deasupra albiei Vaii Iada, este format dintr-o galerie scurta, pardosita cu depozite aluvionare, formata sub actiunea apelor din valea amintita în perioada cînd acestea curgeau mai sus sau la nivelul intrarilor actuale.

PLES (Posistaul din Dealul ~, Po. din Dealul Nietului sau Avenul de la Bulz), este situat în versantul drept al Vaii Iada, sub vîrful dealului amintit, în raza comunei Bulz.

Intrarea, aflata cu circa 175 m deasupra albiei vaii amintite, se gaseste într-o padure de pini, fiind greu de gasit fara o calauza de la fata locului. Dupa o coborîre aproape verticala de 6 m, se ajunge pe un con de darîmaturi la baza caruia se desfasoara mai multe galerii. Coborînd pe cea din stînga se ajunge într-un spatiu ceva mai larg, puternic descendent, cu numeroase blocuri de prabusire. În timp ce peretele din dreapta, bogat în formatiuni parietale, este vertical, cel din stînga se confunda cu tavanul care, de la înaltimea de 8—9 m, cade puternic spre stînga, intersectînd podeaua sub un unghi foarte ascutit. În partea inferioara, golul subteran se îngusteaza treptat si prezinta numeroase formatiuni stalagmitice. În final, el se închide printr-o aglomerare de blocuri (H KESSLER, 1944 si T. RUSU, 1976).

POBRAZ (Avenul din ~) este situat în versantul nord-vestic al dealului cu acelasi nume, care se desfasoara între Valea Strivinoasa, la vest, si Valea Izvorului, la est, satul Remeti, comuna Bulz.

Av. p. a fost descoperit de catre membrii C.S.A. Cluj-Napoca în anul 1973 si a facut obiectul mai multor expeditii care s-au încheiat, în 1975, cu cartarea lui pe o lungime de 353 m si o adîncime de 185 m. Dupa modul în care se desfasoara, el reprezinta, de fapt, o pestera insurgenta dar, din considerente de adîncime i s-a pastrat numele dat de descoperitori.

Intrarea, destul de impunatoare (6 x 8 m), se deschide la capatul unei vai oarbe, temporar active, al carui curs de apa patrunde într-o sala de mari dimensiuni (25 X 20 m).

În general, golul subteran este format dintr-o galerie puternic descendenta, dezvoltata în trepte, în lungul careia se întîlnesc sali monumentale, cu tavane pîna la 20—25 m înaltime, separate de galerii, cînd înguste si joase, cînd înguste si înalte, care se termina, de regula, deasupra unor praguri sau puturi, peste care apele formeaza, la viituri, cascade ce rar pot fi evitate. Dupa ultima treapta de 13 m, golul subteran continua cu o galerie slab înclinata, în extremitatea careia apele dispar pentru ultima data. Aceasta se termina cu o sala ai carei pereti sînt captusiti cu un strat de argila, semn ca la viituri ea este complet inundata.

Dezvoltat în zona de contact dintre calcarele cretacicului inferior si rocile eruptive, Av. P. scoate în evidenta o serie de diaclaze verticale care au fost exploatate de drenajul subteran si de catre apele de infiltratie la nivelul versantului în care se înscrie. Cu toate ca marcarea cu fluoresceina, efectuata în 1975, nu a reusit, este de presupus ca apele din acest aven revin la suprafata prin resurgenta vaii Strivinoasa.

POBRAZ 2 (Avenul nr. 2 din Dealul ~) este situat pe versantul de nord-est a dealului cu acelasi nume, înspre Pietrele Negrului ce se înalta pe stînga Vaii Izvorului, satul Remeti.

Descoperit si cartat, în 1980, de catre membri C.S.A. Cluj-Napoca, Av. P. 2 începe cu o galerie puternic descendenta care debuseaza într-un put de 27 m adîncime, la baza caruia se gaseste un lac de 3 m adîncime cu nivel variabil.

PODIREU II (Pestera U din ~) este situata în versantul drept al Crisului Repede, la iesirea acestuia din defileu, sub nivelul terasamentului caii ferate, comuna Vadu-Crisului.

P. P. II este formata dintr-o galerie unica, cu dezvoltare meandrata, de dimensiuni modeste, strabatuta de un curs de apa temporar-activ care provine din infiltratiile ce au loc la nivelul versantului dolinar al dealului cu acelasi nume. Dupa circa 40 m de la intrare se ajunge într-o-sala cu un mic lac, dincolo de care pestera se înfunda prin îngustare.

PONORAS (Pestera din ~) este situata în extremitatea de nord-est a depresiunii de captare carstica cu acelasi nume.

P. P. a fost descoperita, în 1979 prin decolmatare, de catre un grup de speologi amatori de la C.S.A. Cluj-Napoca. Prin numeroase expeditii, organizate si conduse de E. Kerekes, A. Szilagyi, Cs. BUkki, A. Varga, A. Balazs s.a., ea a fost explorata si cartata, pîna în 1983, pe o lungime de 3,851 m si o denivelare de—186 m. Intrarea în golul subteran se face tîrîs, printr-o aglomerare de blocuri prabusite, dincolo de care se patrunde într-o sala de mari dimensiuni (Sala Mamut: 60 x 20), în care apare un mic curs de apa ce dispare, curînd, în peretele din stînga (Fig. 158). Probabil ca este vorba de apele captate în subteran prin Ponorul I din Depresiunea Ponoras. La iesire din Sala Mamut se patrunde într-o galerie puternic descendenta în care apare un curs de apa ce poate fi urmarit pîna la o cascada de 4 m. Pe stînga acesteia se dezvolta un labirint de sali care datorita bogatiei de speleoteme au fost numite Saloanele Fotografilor. Revenind în galeria principala, se coboara într-o galerie cu multe prabusiri si formatiuni stalagmitice în care se reîntîlneste cursul de apa ce curge pe lînga peretele drept al unei galerii tot mai largi (11 m) ce debuseaza, la —45 m, în Sala Bazinelor, care este, în acelasi timp, si o sala de confluenta.

Afluentul din dreapta, mult mai bogat în debit, dreneaza o galerie foarte înalta cu latimi ce variaza între 1,0—6,5 m. Cursul de apa apare din doua sifoane foarte adînci, situate pe stînga galeriei, dar poate fi reîntîlnit si în Sala Prabusirilor, pe care o traverseaza în extremitatea sa vestica. Dupa toate probabilitatile, acest curs de apa îsi are originea în succesiunea de ponoare din axul longitudinal al Depresiunii Ponoras (Ponorul II, fosil. Ponorul III, temporar-activ, si Ponorul IV sau ponorul actual al Pîrîului Hutii). Amonte de Sala Prabusirilor se patrunde, prin intermediul anei galerii de 25 m lungime si 7 m latime, în cea mai frumoasa si mai concretionata sala din tot lungul pesterii (Sala Fetitei), în care se gasesc multe formatiuni bizare, coloane stalagmitice uriase, stalagmite si stalactite de o rara frumusete. Numele i-a fost dat dupa o stalagmita foarte asemanatoare cu înfatisarea unei fetite. În continuare, se dezvolta o galerie, orientata nord-sud, cu latimi variabile (1,0— 12,0 m), în care întîlnim un al treilea curs de apa, captat în subteran, probabil, prin Ponorul V din Depresiunea Ponoras, corespunzator Pîrîului Dragoi (vezi si Capitolul 3.9.2.). El apare în extremitatea vestica a unei galerii, de mari dimensiuni, cu numeroase blocuri de prabusire, pe sub care se strecoara si formeaza, la trecerea în galeria principala, o cascada de 15 m. Amonte de aceasta se desfasoara un ultim tronson de galerii, dezvoltat în forma de „T", care se termina cu cîte o sala, din care una (Sala Paradis), este foarte bogata în formatiuni stalagmitice.

Revenind în zona de confluenta, se intra, mai întîi, în Sala Bazinelor (60 X 17 X 30 m), pe a carei podea, înclinata, se gasesc o multime de gururi, pline cu apa, cum rar pot fi întîlnite în alte pesteri. În partea superioara a gururilor se gaseste un lac, alimentat de apele unui mic afluent lateral. În functie de debitul acestuia, apa se restrînge la perimetrul lacului (17 X 12 m) sau deverseaza spre gururile amintite. Dincolo de lac se coboara, brusc, în galeria principala, în care se reîntîlneste cursul de apa disparut curînd dupa confluenta. În continuare, acesta se angajeaza într-o galerie foarte înalta dar cu latimi constante (2—5 m), puternic meandrata, cu multe sectoare udate, din perete în perete, fara afluenti laterali. În afara de cîteva scurgeri parietale, între care si doua baldachine, galeria activa este lipsita de formatiuni demne de semnalat. În sectorul final se întîlnesc cîteva cascade si o sala de 40 X 20 X 15 m (Stadionul), dupa care, la circa 160 m, se ajunge la sifonul terminal, înca neexplorat, situat la —186 m fata de intrare.

P. P. s-a format sub actiunea apelor captate în depresiunea cu acelasi nume, de-a lungul unui drenaj subteran activ cu resurgenta la Izbucul Bratcanilor,care s-a organizat la contactul dintre cele doua zone ce caracterizeaza, dupa teoria epifreatica, circulatia apei în carst (a se veiea si tabelul 2). Data fiind lungimea aeriana a P. P. (1,45 km) si cota sifonului terminal (—186 m), rezulta ca pîna la resurgenta amintita cursul de apa mai are de strabatut (în linie dreapta) înca aproximativ 3,05 km si o diferenta de nivel de 64 m. Aceasta înseamna ca, aval de sifon, unde panta golului carstic, înca neexplorat, este doar de 2,13%, sînt putine sanse de a descoperi si parcurge, în mod liber, noi galerii.

POTRIVA (Pestera lui ~, P. de la Pusta Calatea sau Pesteroaia) este situata în extremitatea de vest a depresiunii de captare carstica de la Calatea, acolo unde dispare în subteran cursul de apa al Vaii Mniera.

Pestera este cunoscuta înca din secolul trecut si a facut obiectul a numeroase investigatii de ordin biospeologic si arheologic. În Enumeration des grottes visitees, seria 7-a (R. JENNEL & L. G. RACOVITZA, 1929, p. 544), ea este consemnata, de catre P. A. Chappuis, care o vizitase în 1924, sub numele de Pestera din Valea Mierei. Din Repertoriul monumentelor din judetul Bihor (1974) rezulta ca membrii Muzeului Tarii Crisurilor din Oradea au descoperit, în galeriile superioare, oseminte de Ursus spelaeus, resturi scheletice de Homo sapiens si fragmente de ceramica din perioada eneolitica. În perioada 1964—1975, membrii Institutului de Speologie „E. Racovita" din Cluj-Napoca întreprind, în aceasta zona, cercetari de speologie fizica, fac aprecieri generale asupra genezei si evolutiei pesterii (T. RUSU, I973.b, 1975), pe care o exploreaza si o carteaza pe primii 200 m lungime. În perioada 1973—1976, speologii amatori din Oradea, condusi de L. Valenas, dezobstrueaza un horn de la capatul portiunii cunoscute anterior si, fortînd înaintarea, o exploreaza si o carteaza pe o lungime de l 488 m (L. VALENAS si GH. DRÎM-BA, 1978, p. 296).

Intrarea, destul de impunatoare, are o forma dreptunghiulara (17 m latime si 5—6 m înaltime) ce se deschide la baza unui abrupt, de circa 10 m înaltime, format dintr-un pachet de strate aproximativ orizontale. Chiar de la intrare, cursul de apa al Vaii Mniera este barat de o aglomerare de blocuri, desprinse din tavan, dupa care patrunde într-o galerie descendenta de mari dimensiuni (45 X 20 X 15 m) la capatul careia dispare printr-un sifon impenetrabil. Revenind spre intrare, pe dreapta, se observa, la o înaltime de circa 4 m, intrarile în doua galerii care permit accesul într-un labirint de goluri suspendate, legate între ele prin puturi, la baza carora se dezvolta cîteva spatii mai largi. În cea de a treia sala se ajunge la un horn care pare a se închide. În realitate, el da acces într-o galerie în care se gaseste un put de 15 ni dezvoltat în trepte care debuseaza într-un sector mai larg al pesterii prin intermediul caruia se ajunge, dupa 57 m, în dreptul unei galerii înguste (0,3 x 1,0 m) ce face legatura cu o sala alungita (10 X 8 ni), limitata, amonte, de sifonul II iar aval de sifonul III. Revenind în galeria fosila si continuînd înaintarea, dupa circa 70 m, se intercepteaza din nou activul, reprezentat printr-o retea de galerii, cu apa aparent stagnanta, accesibile doar cu barci de cauciuc.

Printr-o colorare cu fluoresceina, efectuata în 1966, s-a demonstrat ca apele Vaii Mniera, captate în subteran prin aceasta pestera, reapar la suprafata prin Pestera Astileuiui (T. RUSU, 1981).

PREGUZ (Pestera de la ~) este situata la nord de cantonul silvic cu acelasi nume (Platoul Racas-Ponicioara), în partea de vest a unei depresiuni carstice drenata de un curs de apa temporar.

Descoperita de T. Rusu, I. Vichmann si Ste-fania Avram, în 1962, P. P. a fost semnalata în literatura de specialitate de TR. ORGHIDAN si colab. (1965), de T. RUSU (1981) si de I. ORÂ-SEANU (1983). În 1984, ea a fost explorata si cartata de membrii C. S. „E. Racovita", Bucuresti (condusi de V. Lascu), pe o lungime de 758 m din care 450 m sînt activi.

P. P. este formata, la început, dintr-o galerie descendenta, care debuseaza într-o sala de confluenta (20 X 8 x 7 m) pe podeaua careia se afla numeroase blocuri si depozite aluvionare. Pe dreapta, se desprind doua galerii ascendente: una de 22 m si alta de 30 m. Pe ultima se afla cîteva praguri si un horn în care s-a atins cota pozitiva maxima de +11 m.

În extremitatea aval a salii de confluenta se patrunde într-o galerie îngusta si joasa (0,4 m înaltime), care coteste brusc spre vest, si, dupa circa 40 m, primeste, din stînga, o galerie-aflu-enta, ascendenta, ce se termina în „fund de sac". Galeria principala descrie, în continuare, un traseu foarte sinuos, cu trei sifoane temporare, dupa care se îndreapta spre nord-vest. Curînd, pe stînga, se desprinde un diverticul suspendat care se înfunda treptat, iar apoi pestera continua sub forma unei galerii meandrate cu latimi medii de 1,5 m si înaltimi ce variaza între 0,4—1,8 m. În sectorul final, orientat est-vest, se întîlneste un sifon temporar-închis, dupa care urmeaza un altul închis situat la —32 m fata de intrare.

Formarea P. P. se datoreste apelor din depresiunea amintita. În ceea ce priveste însa directia de scurgere a acestora dincolo de sifonul terminal, nu se poate spune înca nimic concret. Dupa pozitia sa geografica si din elementele tectonicii locale s-ar putea presupune ca apele din aceasta pestera urmaresc falia ce se desfasoara, în prelungirea P. P., pîna în Valea Vida. unde ar putea sa apara prin puternicul izvor carstic de la Cîmpul Lautoare. Cum însa, în imediata sa apropiere se afla Ponorul lui Marchis, care a fost marcat cu fluoresceina, nu este exclus ca apele din aceasta pestera sa intercepteze acel drenaj subteran, demonstrat, prin intermediul caruia sa revina la suprafata în Izbucul Toplitei de Vida.

RAII (Pestera ~) este situata cu circa 300 m aval de cabana Meziad, în versantul stîng al Vaii Pesterii, satul Meziad, comuna Remetea.

Intrarea, suspendata cu circa 10 m deasupra albiei vaii, este de forma unei pîlnii, din ce în ce mai strivita spre interior, avînd o înaltime, la exterior, de aproape 20 m. La început, se patrunde într-o galerie ascendenta de 4—5 m înaltime si 2—3 m latime, în podeaua careia se remarca o succesiune de trepte concretionate. Curînd se ajunge într-un sector în care se dezvolta, din perete în perete, trei gururi etajate, pline cu apa, dupa care se intra într-o sala, aproape orizontala, deasupra careia tavanul descrie o bolta de 8 în înaltime. Sub aceasta se gaseste o aglomerare de blocuri iar pe dreapta se desfasoara un fragment de terasa în roca. Spre amonte, sala continua cu o galerie usor meandrata, în axul careia se schiteaza o albie temporar-activa ce se termina în zona unui sifon colmatat cu nisipuri si argile.

La viituri sau în perioadele de topire a zapezii, pestera este drenata de un curs de aoa ce îsi are originea în pierderile ce au loc într-o uvala situata pe Dealul Leucus. Dupa iesirea din pestera, apele curg într-o albie cu numeroase praguri, trec pe sub drumul ce duce la cabana Meziad si se varsa în Valea Pesterii (T RUSU, GH. RACOVITA si V. CRACIUN, 1974).

REA (Pestera din Valea ~ sau P. lui Rotarides) este situata în versantul vaii amintite, cu circa 300 în amonte de confluenta cu Iada, satul Remeti, comuna Bulx.

Golul subteran, format sub actiunea apelor din Valea Rea, în perioada cînd acestea curgeau la nivelul intrarii, este alcatuit dintr-un labirint de galerii dispuse pe trei nivele, legate intre ele printr-o saritoare de 4 m si, în final, dintr-un put de 23 m adîncime. La cele doua extremitati ale nivelului median se afla cîte un put (unul de —8 m si altul de —23 m), ultimul dînd acces la nivelul inferior, format dintr-o sala (30 x 10 m) bogat concretionata din care se desprinde o galerie descendenta, pardosita cu bolovani si argila.

RECE (Pestera ~) este situata în versantul stîng al Cheilor Cutilor, aval de Stanul Gurguiat, satul Ponita, comuna Rosia.

Intrarea, orientata spre vest, se afla la circa 35 m deasupra albiei din chei, la baza unui abrupt calcaros de peste 20 m înaltime. Sub tavanul ogival al intrarii (7 ni înaltime) se afla un con de darîmaturi, în spatele caruia, la viituri, se formeaza un lac temporar, cu nivel variabil (1,25 în adîncime maxima), ce se extinde pe aproape toata lungimea golului subteran. Acesta, de forma unei galerii de mari dimensiuni (65 x 5 x 4 m) se termina cu o sala concretionata în tavanul careia se dezvolta un horn de cîtiva metri înaltime.

Din cercetarile efectuate, rezulta fa P. R. s-a format sub actiunea apelor din valea Sohodolul Tiisului, dezvoltata pe versantul de nord-vest, impermeabil, al Dealului Gorunasului. În mod obisnuit se pare ca, apele acestui ponor reapar la suprafata prin izvorul numit „Cioriu cu Valau", situat cu circa 2 m deasupra albiei actuale, iar la viituri, o parte din apele acestuia revin, probabil, la drenajul primar din P. R. si formeaza lacul amintit. În prezent, P. R. se gaseste într-un stadiu avansat de evolutie endohtona, prezinta cîteva formatiuni stalagmitice grosiere, între care se remarca doua anemolite de 4—5 m lungime, si adaposteste cîteva colonii de lilieci (T. RUSU, 1968, p. 36).

REMETI (Pestera cu Apa de la ~) este situata la baza versantului stîng al Vaii Iada aval cu circa 250 m de confluenta cu Valea Rea, satul Remeti, comuna Bulz.

P.A.R., descrisa si cartata de H. KESSLER (1944) sub numele de Jâdremetei vizesbarlang. se dezvolta paralel cu Iada si este accesibila prin doua intrari înguste situate la nivelul luncii majore. Ea este drenata de un curs de apa ce apare si dispare din subteran prin cîte un sifon. Dupa H. Kessler, cursul de apa ar proveni din albia Vaii Iada, care, dupa ce dispare în sifonul 2, reapare la zi prin Pestera Tu-rii. De altfel aceasta legatura a fost stabilita în anul 1981 de catre G. Rayka si I. Balogh care, cu echipamente de scufundare, au strabatut galeria înecata dintre sifoanele 2 si 3. Printr-o marcare cu fluoresceina, efectuata în 1972, a rezultat ca apele ce se pierd în Vaiea Disorului debuseaza la suprafata tot prin Pestera Tarii, ceea ce înseamna ca ele conflueaza în subteran cu cele din P.A.R. (T. RUSU, 1981).

ROSIE (Pestera ~) este situata în defileul Crisului Repede, vizavi de cabana ,,Pestera", comuna Vadu-Crisului.

Golul subteran, dezvoltat în calcare barremie-ne, reprezinta de fapt un abri de mari dimensiuni (4 m înaltime si 16 m latime), format sub actiunea apelor de infiltratie la nivelul versantului abrupt în care se înscrie. Din sala de la intrare se desprinde, spre sud-est, o galerie scunda, descendenta, care se înfunda dupa circa 14 m (I. VIEHMANN, C. PLESA si T. RUSU, 1964, C. PLESA, 1966, G. HALASI, 1980).

ROSIE (Pestera ~) este situata în versantul drept al Cheilor Lazurilor, vizavi de Pestera Alba, cu circa 35 ni deasupra albiei vaii, satul Lazuri, comuna Rosia.

P. R. are o intrare monumentala, de forma triunghiulara (30 m latime X 10 m înaltime), deasupra careia se înalta un abrupt calcaros, cu dungi rosietice, de unde si numele. Sub bolta de la intrare se afla cîteva blocuri de mari dimensiuni, desprinse dintr-un tavan în care se remarca o diaclaza verticala. Golul subteran este format dintr-o sala de mari dimensiuni, cu podeaua ascendenta, ce se închide cu un horn în care se adaposteste o mare colonie de lilieci (T. RUSU, 1968).

ROSIEI (Izbucul ~) este situat la obîrsia vaii cu acelasi nume, cunoscuta si sub denumirea de Valea Steazelor.

Cursul de apa, cu un debit ce variaza de la cîteva zeci de l/s pîna la cîteva sute l/s si chiar 10—15 m³/s (în timpul marilor viituri), apare într-o fundatura de forma unui amfiteatru, marginit de abrupturi calcaroase ce se înalta cu peste 100 m deasupra izbucului. Debusarea la suprafata a apelor are loc, în mod obisnuit, printr-un puternic suvoi de apa ce apare cu circa 2 m deasupra albiei vaii în care se înscrie. La viituri se pun în functiune alte doua sau chiar trei guri de deversare, situate la cote superioare în masa de grohotis de la baza amfiteatrului amintit.

I. R. reprezinta una din cele mai mari resurgente din Muntii Padurea Craiului fiind alimentat de apele ce se pierd prin: Ponorul de la Perje, Ponorul din Pestera Jurcanilor (3), Sifonul B din Pestera Sohodol (4), Ponorul din Pîrîul Bare (6), Ponoarele de sub Stanul Foncii (9), Ponorul Vaii Fiului (10) si, probabil, cele captate în subteran prin Ponorul din Pîrîul Baroaia (2), Ponorul Vaii Botului (5), pierderile din Poiana Mare (7) si Ponoarele din Cuculeasa (8).

În anul hidrologic X. 1982 — IX. 1983 debitul mediu înregistrat a fost de 513,6 l/s. Acest volum de ape îl situeaza în fruntea tuturor izbucurilor din Muntii Padurea Craiului.

Chiar de la iesire, cursul de apa se angajeaza într-o vale de recul dintre cele mai tipice. Dupa circa 400 m, el colecteaza, de pe stînga, apele ce ies din Pestera Gruietului (13), captate în subteran, în principal, prin Pestera din Hîrtopul Bonchii (12). Aval de aceasta confluenta, el dreneaza o vale adînca, tot mai larga, în lungul careia se desfasoara, pe dreapta, o lunca majora pe care existau, pîna nu demult, cîteva steze, de unde si numele, si un joagar hidraulic, transformat azi în joagar mecanic. În spatele acestuia, la baza versantului drept al vaii se gaseste o puternica emergenta, aflata în canalul de aductiune al apelor, care, dupa toate probabilitatile, reprezinta noul loc de descarcare al aceluiasi acvifer, actualul Izbuc al Rosiei pre-luînd functia de supraplin.

Aval de aceasta emergenta, cursul de apa trece Pe sub podul drumului minier ce duce la exploatarile de bauxita de pe Dealul Farcului si patrunde apoi în larga Depresiune a Rosiei, unde se constituie în cel mai important colector al apelor din aceasta zona (PI. XII. a).

RUNCSORULUI (Ponorul ~ numit si Pn. de la întorsuri sau Pn. din Fundatura Runcsorului) reprezinta unul dintre cele mai clasice si mai interesante ponoare din Muntii Padurea Craiului si se afla în extremitatea din aval a vaii cu acelasi nume.

Fundatura în care are loc pierderea cursului de apa se înscrie în relief sub forma unei bucle de meandru, din ce în ce mai adînca, care-l întoarce cu aproape 270° fata de directia de curgere din amonte. De jur-împrejur, fundatura respectiva este strajuita de versanti tot mai abrupti spre aval (10—25 m) si care închid între ei o lunca terasata (25—60 m latime), formata din depozite groase de aluviuni. Trecerea apelor în subteran se face prin cîteva sorburi, a caror pozitie se schimba mereu. La viituri, întreaga fundatura se transforma într-un lac temporar ce se extinde spre amonte, în functie de debitul Runcsorului, pe mai multe sute de metri. Cursul de apa, cu un debit ce variaza între 0,025—2,0 m³/s, provine dintr-un bazin de receptie de 9,5 km², dezvoltat pe sisturi cristaline si pe un complex de roci detritice, werfeniene. Captarea propriu-zisa este ultima si cea mai importanta din lungul vaii primare Runcsor—Sohodol—Albioara. Printr-o marcare cu fluores-ceina, efectuata de T. Rusu si I. Chira în 1966, sa constatat ca apele sale revin la suprafata prin Izbucul de la Bulbuci, situat la obîrsia Vaii Toplicioara, afluent de dreapta al Vaii Lazurilor (vezi si tabelul 2).

Din elementele morfohidrografice ale zonei în care se înscrie, rezulta ca primul drenaj subteran care se organizase între Valea Runcsorului si Valea Toplicioarei avea ca puncte extreme Pestera de la întorsuri, ca insurgenta, si Pestera Seaca din Pîrîul Caprei (22), ca resurgenta. Ulterior, în tendinta si de racordare la nivelul de baza local, acesta trece la un nivel inferior, stabilindu-si insurgenta în zona Fundaturii iar resurgenta în Pestera cu Apa din Pîrîul Caprei (21). În final, zona de captare, în care sînt transportate si depozitate mari cantitati de depozite aluvionare, se dezvolta foarte mult si ia forma actuala, iar resurgenta se muta în Izbucul de la Bulbuci. Din acest moment Pestera cu Apa din Pîrîul Caprei, care se deschide la nivelul albiei vaii, îsi dubleaza functia, devenind receptoare, pentru apele din Pîrîul Caprei — în perioadele de seceta — si debitoare, la viituri, pentru apele drenajului subteran care o traverseaza.

În ultimul timp, cursul de apa din Pîrîul Caprei, al carui bazin de receptie este dezvoltat pe formatiuni necarstificabile, tinde sa-si adînceasca albia din fata intrarii si chiar sa-si croiasca un alt traseu, de evitare a acesteia, astfel încît numai la viiturile determinate de ploile torentiale apele se înscriu si în albia ce se desfasoara spre intrarea în pestera. Odata intrate în subteran ele conflueaza cu apele captate prin Ponorul Runcsorului si, dupa ce dispar prin sifonul dinspre aval reapare din pestera asa cum s-a dovedit printr-o marcare cu fluoresceina, prin Izbucul de la Bulbuci.

În schimb, la marile viituri, din timpul ploilor abundente si de lunga durata, ca si la topirea zapezii, aceeasi pestera debiteaza cantitati enorme de apa ce ocupa, la debite maxime, toata sectiunea intrarii. La iesire, acestea se înscriu si curg în albia vaii Caprei si, dupa 150 m, trec peste o succesiune de praguri, formînd cascade tumultoase, dupa care reîntîlnesc apele drenajului subteran ce debuseaza la Suprafata prin izbucul amintit (T. RUSU, 1968, 1981).

SALATRUCULUI (Pestera din versantul drept al Vaii ~ sau P. II din Bouriste) este situata la gura vaii cu acelasi nume, afluent de dreapta al Vaii Iada, satul Remeti, comuna Bulz.

Intrarea, de 2 m latime si 5 ni înaltime, se deschide la baza unui perete surplombat de circa 12 m înaltime. Golul subteran este reprezentat printr-o galerie, aproape orizontala, dezvoltata în forma de „S", cu latimi destul de constante (1,0—1,5 m). În timp ce tavanul, cu înaltimi ce variaza între 2,5—5,5 m, prezinta cîteva hornuri si cupole de coroziune, peretii pun în evidenta trei nivele de eroziune, parazitate de scurgeri stalagmitice grosiere. Primul nivel se afla la o înaltime de 1,2 m, al) doilea la 0,8 m si ultimul în imediata apropiere a planseului.

SALATRUCULUI (Pestera din versantul stîng al Vaii -w sau P. I. din Bouriste) este situata în gura vaii cu acelasi nume, afluent de dreapta al Vaii Iada, la baza unui abrupt de peste 10 m înaltime.

Golul subteran este format dintr-o galerie descendenta de 3 m latime si 3—4 m înaltime, pe podeaua careia se afla numeroase blocuri de prabusire. Dupa 5—6 m de la intrare, pe stînga, se dezvolta în lungul unei diaclaze, un diverticul îngust (0,6 m) si înalt (circa 6 m) care, dupa cîtiva metri divine inaccesibil. La baza pantei din galeria principala, bolovanii s-au acumulat într-o cantitate atît de mare încît limiteaza foarte mult posibilitatile de înaintare. Prin dezobstruare s-a explorat o galerie foarte scunda ce se îngusteaza treptat, devenind, dupa 8 m, inaccesibila.

Din aspectul sau general si din elementele de ordin topografic rezulta ca pestera a functionat ca resurgenta pentru apele ce dispar, prin infiltratii, de-a lungul Vaii Salatrucului. În prezent, aceste ape, care dreneaza Pestera din Galeria Artificiala, situata în apropiere, interceptata de lucrarile de prospectiuni ale Institutului de Studii si Prospectiuni Hidroenergetice Bucuresti, reapar la suprafata prin izvoarele de la Ciuhandru.

SANCUTA (Pestera din ~) este situata în platoul carstic Arsuri, aflat la nord de Dealul Botii, între Valea Bratcuta, la vest, si Valea Boiului, la est.

P. S. a fost descoperita, explorata si cartata, pîna în 1985, pe o lungime de 4.250 m si o denivelare de —295 m, de catre membrii C.S.A. Cluj-Napoca (R. Craioveanu, B. Ambrus, I. Farkas, R. Gruita, Z. Imecs s.a.).

Intrarea în P. S. se afla în zona ponorului vaii cu acelasi nume, drenata de un curs de apa temporar, alimentat de un izvor permanent ce apare dintr-un orizont de roci detritice, sei-siene. Accesul în subteran a fost posibil numai dupa o munca sustinuta de decolmatare a unor spatii ventilate de un puternic curent de aer.

Curînd dupa intrare se patrunde într-un labirint de galerii suprapuse, foarte strîmte, ce pot fi usor evitate daca ne angajam pe o galerie puternic descendenta, cu cîteva rupturi de panta, care debuseaza într-un prim put la cota —30 m. De aici se coboara doua „verticale", cu o treapta intermediara, surplombata, aflata la —65 m, si, în final, un al treilea put, de —20 m, la baza caruia se ajunge într-o galerie activa, situata la —135 m fata de intrare.

Pe primii 700 m, pîna la confluenta cu Sala „Bivuac '83" galeria principala, spre care converg cîtiva afluenti, prezinta un traseu meandrat, cu nivele de eroziune si numeroase plaje de nisip si argile. Pe anumite distante, ea urmareste fetele de strat, prezentînd si cîteva portiuni cu tavan plan-orizontal, avînd dimensiuni ce variaza între 4—5 m latime si 0,7— 3,0 m înaltime. De la cota —205, debitul cursului de apa se dubleaza datorita afluentului nr. 7.

Aval de aceasta confluenta, cursul de apa trece peste mai multe marmite, peretii prezinta mai multe sectoare cu lingurite iar spatiile mai largi adapostesc primele grupuri de stalagmite si stalactite, precum si splendide helictite si cristale de aragonit.

În continuare, se trece printr-o zona cu multe prabusiri si hornuri de dimensiuni ciclopice. În unele locuri, galeria se strîmteaza atît de mult încît devine foarte greu de strabatut. În zona cotei de —232 m se dezvolta o sala (Sala Bazinelor: 48 X 7,5 m), pardosita cu numeroase gururi, peste care se revarsa apele unui mic afluent de stînga. Dupa cîteva meandre, galeria principala se desfasoara aproape în linie dreapta, panta începe sa creasca iar cursul de apa trece peste o succesiune de cascade mai mici. La intrarea în vasta sala din sectorul final (Sala Prabusirilor: 32 x 18 m), el cade într-o cascada de peste 15 m, producînd un zgomot infernal. Dupa înca 80 m, parcursi în buna Parte pe sub sala amintita, el dispare definitiv Prin sifonul-terminal, aflat la —295 m fata de intrare.

Din Sala Prabusirilor, situata la cota —264 m, se desprinde o galerie fosila care a fost explorata pe o lungime de aproximativ 200 m, singura care, prin decolmatare, ar permite accesul dincolo de sifonul terminal.

În concluzie, P. S. este o pestera activa în care debuseaza, în treimea superioara, 13 gale-rij-afluente, unele cu latimi mai mari decît cea principala, care devin însa inaccesibile dupa doar cîteva zeci de metri lungime.

P. S. a fost generata, în principal, de apele a trei cursuri epigee: Pîrîul Sancutei, alimentat de izvorul amintit, un mic afluent de dreapta al acestuia, ce corespunde probabil galeriei de la cota —113, si un alt pîrîu ce curge într-o vale paralela, situata ceva mai la est de ultima, transformata azi într-o vale dolinara, ce corespunde probabil galeriei de la cota —138.

Restul galeriilor afluente sînt drenate probabil de apele de infiltratie din zona mediana a vaii dolinare ce se desfasoara, spre nord-est, între Ponorul din Sancuta si Valea Boiului. Avînd în vedere ca apele din sifonul-terminal se îndreapta spre resurgenta din Pestera cu Apa de la Bulz, asa dupa cum au dovedit-o marcarile efectuate de I. ORASEANU (1983), rezulta ca, în cazul de fata, avem de-a face cu un drenaj subteran care trece la cirea 130 m pe sub Valea Boiului. Cum din cei 6,0 km, distanta aeriana, dintre

intrarea în P. S. si intrarea în Pestera cu Apa de la Bulz s-au explorat pîna în prezent doar 2,6 km (2,2 km în P. S. si aproximativ 0,4 km în P. A. B.), rezulta ca au mai ramas de strabatut intre sifoanele celor doua pesteri, înca aproximativ 3,4 km. Cum insa diferenta de nivel dintre sifonul-terminal din P. S. si sifonul II din P. A. B. este doar de circa 30 m, sînt destul de slabe sperante de a descoperi si parcurge la liber, noi galerii active. Cele mai mari sanse de înaintare pot fi oferite de galeriile fosile situate la nivele superioare fata de actualul drenaj subteran.

SECATURA (Posistaul din ~), aven situat în Platoul carstic dintre Valea Daica si Pîrîul Fânului, catunul Secatura, satul Remeti, comuna Bulz.

Intrarea, de 1,2 x 0,5 m, închisa de localnici cu o lespede de piatra pentru a evita caderea animalelor, se afla la circa 200 m nord de abruptul în care se înscrie Pestera Tirului. Dupa intrare, golul subteran se largeste treptat, de-a lungul unei diaclaze, si se termina, dupa o verticala de 17 m, cu o sala alungita, pardosita cu pietre, sol si crengi.

SIFOANELOR (Pestera ~) este situata în versantul drept al) Cheilor Videi, satul Luncasprie. Pestera a fost descoperita si cartata, în 1980, de catre membrii Cercului de speologi amatori „Czaran Gyula" din Tinea.

Intrarea, care apare la nivelul albiei Vaii Vida, este orientata spre sud-est, are un aspect impunator (4,5 m latime si 8 m înaltime) avînd deasupra ei un abrupt calcaros de peste 10 m înaltime. Chiar de la intrare se dezvolta o galerie larga, aproximativ rectilinie, pardosita cu depozite aluvionare, care, dupa circa 20 m, se îngusteaza pîna la 2 m si debuseaza într-o salita unde se gaseste un prim lac subteran (2/2,5 m latime). În continuare, prin intermediul unei saritori de 11 m înaltime, se patrunde într-o galerie, la început ascendenta apoi descendenta, care da acces într-o retea de goluri inferioare de-a lungul careia se întîlnesc mai multe lacuri si sifoane. Numarul acestora depinde de variatia apelor pe verticala, respectiv de cantitatea apelor subterane, iar pozitia nivelurilor lor reprezinta, de fapt, suprafata piezometrica a apelor din zona. În tot lungul golului subteran se gasesc importante depozite aluvionare (argile si nisipuri) care ne demonstreaza ca, la viituri, apele din interiorul pesterii se înalta foarte mult si, curgînd în lungul galeriei principale, se varsa în Vida, prin intrarea actuala.

Din elementele de morfohidrografie subterana rezulta ca actualul gol subteran este alcatuit din doua zone distincte: una superioara, temporar-activa, vadoasa, si alta inferioara, înecata complet, freatica, cu nivel variabil, aflata în plina modelare.

SOHODOL (Pestera din ~ sau Avenul din ~) este situata la baza versantului drept al vaii cu acelasi nume, cu circa 200 m aval de intersectia drumului Bratca—Damis—Rosia cu drumul Alesd-Zece Hotare—Rosia.

Intrarea, de forma unui put, se deschide în santul drumului amintit, care ocupa toata sectiunea albiei fostei vai primare Runcsor—Sohodol—Albioara. Formata sub actiunea cursului de apa din aceasta vale, pestera se desfasoara în lungul actualului sohodol (vezi si Capitolul 3.8.5.4), fiind alcatuita din doua sectoare de galerii: un sector descendent sau al galeriei de acces, temporar-activa, formata dintr-o succesiune de trei puturi (PI. XVII.c), care însumeaza o diferenta ele nivel de —100 m, si un sector inferior, reprezentat printr-o galerie activa (II), numita si Galeria Confluentelor, o galerie de evacuare în situatiile de supraplin (IV) si o galerie ascendenta (III), temporar-activa, la extremitatea careia se înregistreaza o diferenta de nivel de +52 m fata de sifonul B.

Tot acest ansamblu de galerii a fost descoperit de T. Rusu si Fr. Gabor, în 1964, iar apoi explorat si cartat, tot în 1964, de catre Gh. Racovita si T. Rusu în colaborare cu I. Salajan, Fr. Gabor si B. Bagameri[1]. Ulterior, prin 1980, P. Matos si F. Chirila, de la cercul de speologie „CEPROMIN" din Cluj-Napoca, descopera, în sala de la baza celei de a treia verticale mai importante, la —78 m, o galerie foarte îngusta care le-a permis intrarea si apoi cartarea, în anii 1981 si 1982, a unei sali de mari dimensiuni (75x18X 2—15 m), cu numeroase blocuri de prabusire, si o galerie îngusta si scunda din care apare, prin intermediul a trei sifoane cursul de apa din subteran. Acesta îsi are originea probabila în apele captate prin ponorul de la intersectia drumurilor amintite cunoscut sub numele de Ponorul din Sohodol sau Ponorul Vaii Botului. La marile viituri, surplusul de ape, care nu poate patrunde în subteran prin ponorul Vaii Botului, revine la traseul initial si dupa ce curge în lungul drumului, circa 150 m îl traverseaza si dispare în subteran prin actuala intrare în pestera. De aici, apele cad din cascada în cascada pîna la Galeria Activa (II), unde conflueaza cu apele sosite în subteran prin sifoanele din amonte, cu care dispar apoi prin sifonul B. Acele de brad, frunzele si alte resturi vegetale prinse în pojghita de argila cu care este captusita Galeria Confluentelor ne demonstreaza ca, în timpul viiturilor, aceasta este inundata complet de ape si ca, în astfel de situatii, ele urca în Galeria de Evacuare (IV) de unde trec prin intermediul unui put, dincolo de sifonul B, într-un lac de sifon, accesibil doar scafandrilor autonomi.

Printr-o marcare cu fluoresceina, efectuata în 1966, s-a dovedit ca apele din aceasta pestera reapar la Izbucul Rosiei.

STAN (Pestera de sub ~) este situata în versantul stîng al Vaii Topa-Rîu la circa l km aval de confluenta cu Valea Copilului, comuna Vîrciorog.

P. S. a fost descoperita, ca resurgenta a cursului de apa captat în subteran prin Pestera de la Ticlu, de catre T, Rusu, cu ocazia marcarii cu fluoresceina, efectuata în anul 1972, iar cartarea ei s-a facut, în 1975, de catre Gh. Drîmba.

Golul subteran este format din doua galerii, una fosila si alta temporar-activa, legate între ele prin doua galerii arcuite foarte strîmte. Galeria fosila, de circa 40 m lungime, se desfasoara de la sud-est spre nord-vest si prezinta la intrare un con de darîmaturi ce tinde sa o obstrueze, iar galeria temporar-activa este orientata. est-vest si prezinta si ea la intrare o aglomerare de blocuri, pe sub care se dreneaza, la viituri, un curs de apa ce iese dintr-un sifon impenetrabil. Împreuna cu Pestera Mica si cu o alta mica cavitate, lunga doar de 3 m, P. S. reprezinta tot atîtea puncte de debusare la suprafata a apelor subterane în diferite etape de evolutie a acestora în functie de coborîrea pe verticala a cursului Vaii Topa-Rîu (T. RUSI 1973, b si 1981, L. VALENAS si GH. DRIMB.V 1978).

STAN (Pestera Mica de sub ~) este situata în versantul stîng al Vaii Topa-Rîu, la circa l km aval de Lunca Moiesului si de confluenta cu Valea Copilului, comuna Vîrciorog.

Intrarea, de 3 m latime, se gaseste cu circa 15 m deasupra resurgentei din Pestera de sub Stan si cu circa 30 m aval de aceasta.

Golul subteran este format dintr-o galerie fosila, aproximativ rectilinie, relativ strîmta (IX 1,5 m), care se închide prin îngustare. Dupa toate probabilitatile ea reprezinta locul primar de iesire la suprafata a apelor captate prin Pestera de la Ticlu, care debuseaza, în prezent, prin galeria temporar-activa din Pestera de sub Stan (L. VALENAS si GH. DRÎMBA, 1978, p. 314).

STANUL CERBULUI (pesterile din ~) sînt situate în versantul stîng al Vaii Vida, aval de confluenta cu valea dolinara cunoscuta sub numele de Hîrtoapele Cerbului).

Prin denumirea de Stanul Cerbului localnicii definesc un abrupt de calcar dezvoltat în semicerc, sub forma unui amfiteatru, aflat Pe stînga Vaii Vida, sub Dealul Sohodes. La baza acestuia, se înscrie o bolta de mari dimensiuni care se prelungeste în interiorul masivului cu doua guri de pestera situate aproximativ la acelasi nivel cu lunca Vaii Vida (una de 182 m lungime si alta de 27 m lungime). Deasupra acestora, cu 11 m, se afla intrarea într-o a treia pestera, fosila, explorata pîna în 1985 pe o lungime de 450 m.

Descoperite în 1962 de catre T. Rusu, I. Vieh-mann si Stefania Avram, primele doua pesteri au fost explorate si cartate de catre Gh. Racovita, V. Craciun si T. Rusu, în 1969,dupa care au fost semnalate în literatura de specialitate de T. RUSU (1981). Ele sînt apoi vizitate si explorate de catre membrii C.S. „Czaran Gyula" din Tinea, ocazie cu care descopera si carteaza si nivelul superior, fosil. În 1982, L. Mâtyâsi realizeaza o lucrare cu privire la „Conditionarea hidrogeologica a pesterilor de la Stanul Cerbului" pe care o publica în Bul. Speologic nr. 6, p. 99, editat de F.R.T.-A. Corn. centrala de speologie sportiva, Bucuresti.

Pestera fosila este formata, în ansamblu, dintr-o succesiune de sali de mari dimensiuni (Sala Mare: 30 x 18 x 8 m), separate de spatii înguste si scunde. Accesul la acest nivel de goluri carstice se face de-a lungul unei galerii (Galeria cu Guano) care prezinta spre iesire doua culoare de acces ce se desfasoara la cote diferite.

Cel de al doilea nivel carstic, subfosil, este format dintr-o galerie principala, ascendenta, cu desfasurare dendritica, alcatuita din doua nivele distincte: unul inferior, cu numeroase forme de coroziune, reprezentat, în principal, printr-o galerie de acces si o sala circulara, colmatata cu depozite aluvionare fine, în extremitatea careia se gaseste un lac-sifon cu nivel variabil, si un sector superior cu evidente urme de scurgere libera (terase si nivele de eroziune), drenat de un curs de apa cu caracter temporar-activ.

Cea de a treia pestera se deschide la circa 20 m est de precedenta si se rezuma la o galerie fosila, cu desfasurare meandrata, ce se termina cu un horn de 20—25 m înaltime.

Aflate în zona de confluenta a Vaii Hîrtoapele Cerbului cu Vida, cele trei pesteri s-au format, succesiv, sub actiunea apelor captate în subteran de-a lungul primei vai, transformata azi într-o clasica vale de tip dolinar. În timp ce primul nivel, fosil, poarta amprenta unei evolutii în regim freatic, cel de al doilea denota o dezvoltare în regim vados, cu scurgere temporara, sub care sînt în curs de modelare actualele go'uri carstice.

STANUL FONCII (Avenul din ~) este situat la sud de abruptul cu acelasi nume, ce se înalta pe stînga vaii Pietrele Negre din bazinul superior al Vaii Cutilor, comuna Rosia.

Descoperit în 1979 de studentul în geologie Dan Soritau, Av. S. F. a facut obiectul a numeroase expeditii initiate, în special, de C.S. „E. Racovita" Cluj-Napoca, care au dus la explorarea si cartarea, în perioada 1980—1983, a celui mai adînc aven din România (339 m adîncime) (D. SORITAU si colab., 1984).

Intrarea se afla la nivelul .suprafetei carstice ce se mentine cu circa 60 m deasupra vailor din jur. Accesul în subteran este asigurat de doua puturi paralele, dintre care, cel principal, este reprezentat printr-o verticala de 60 m. În general, Av. S. F. s-a dezvoltat sub actiunea apelor de percolatie de-a lungul unei diaclaze principale si este alcatuit din opt puturi suprapuse, separate de o serie de praguri si trepte determinate de intersectarea unor diaclaze cu fisuri secundare si fete de strat, care au permis dezvoltarea cîtorva galerii descendente, unele foarte înguste si scunde (Galeria Tirisului). La baza putului nr. 8 se afla o sala gigantica în care se întîlneste un curs de apa ce provine, probabil din Ponorul de sub Stanul Foncii. În peretii acestei sali se reliefeaza mai multe nivele de eroziune pe care se afla numeroase depozite aluvionare. Forma circulara a acesteia se pare ca este data de un puternic proces de meandrare care, prin coroziune si eroziune a adîncit si largit un cavernament de forma conica. Sectorul din amonte al retelei active este u-sor meandrat, prezinta cîteva strîmtori si spatii largi (8—10 m) si înalte (pîna la 40 m), pentru ca, în final, sa se închida cu prabusiri. Spre aval, activul este reprezentat printr-o galerie usor descendenta, cu latimi ce variaza în jur de l m si o înaltime medie de 10 m, întrerupta, pe alocuri, de o serie de sifoane, dintre care, ultimul este impenetrabil.

STANUL ROSU (Pestera de la ~ sau P. de la Cioroii Zapodiei) este situata în versantul drept al Vaii Vida, amonte de confluenta cu valea dolinara Hîrtoapele Zapodie), satul Luncasprie.

Intrarea, orientata spre sud, se afla cu circa 40 m deasupra albiei vaii amintite si se deschide la baza unui abrupt calcaros de peste 25 m înaltime, fiind partial închisa de un zid de piatra (12 x 0,6 x 1,1 m), construit de localnici pentru adapostirea vitelor scoase la pasune.

Golul subteran, fosil, este format dintr-o sala de 25 / 30 m, pe podeaua careia se afla, mai ales spre stînga, cîteva blocuri desprinse din tavan. Curînd dupa intrare, în tavan se schiteaza o bolta de circa 10 m înaltime, ciuruita de cîteva hornuri, dincolo de care acesta cade brusc si, mentinîndu-se intre 4—5 m, se contopeste cu peretele din partea opusa intrarii. Atît pe dreapta cît si pe stînga salii se dezvolta cîte un horn de mici dimensiuni, iar în fata se desprind cîteva galerii ascendente, scurte, înguste si scunde

Din morfologia zonei în care se dezvolta, rezulta ca P. S. R. s-a nascut sub actiunea apelor captate prin dolinele din Hîrtoapele Zapodiei si a celor din bazinul superior al vaii dolinare ce se desfasoara la est de pestera. În prezent, apele revin la suprafata printr-un izvor (Cioroii Zapodiei) situat la vest de intrarea în pestera. Curînd dupa iesire, apele acestei emergente dispar si reapar, de cîteva ori, în masa de grohotis în care se schiteaza o vîlcea, de-alungul careia se întîlnesc importante depozite de travertin. În final, ele revin la suprafata prin doua izvoare ale caror ape traverseaza drumul forestier si se varsa independent, în Valea Vida.

STRACOS (Pestera de la ~) este situata în versantul stîng al Vaii Pesterii, afluent de stînga al Vaii Stracosului, la circa 2 km sud-vest de satul cu acelasi nume, comuna Dragesti.

Prima semnalare a pesterii este facuta de A. SCHMIDL (1863). V. FESNIC (1969 si 1970), o descrie si o carteaza pe 670 m, iar în 1978, N. Paul, I. Corba si A. Strugareanu forteaza înaintarea si reusesc sa iasa la suprafata prin intrarea dinspre amonte. În acelasi an, L. Vâlenas, N. Paul si N. Sasu realizeaza harta pesterii pe n lungime totala de 965 m (L. VALINAS si GH. DRÎMBA, 1978).

P. S. este formata dintr-o galerie unica, de strapungere, cu doua intrari, una în amonte si alta în aval, situate, la o distanta aeriana de 423 m una de cealalta. Intrarea dinspre amonte, foarte strimta (0,3 X 0,4 m), se afla într-o dolina cu diametrul de 10 m. dezvoltata la nivelul albiei vaii amintite.

Golul subteran este reprezentat printr-o galerie temporar-activa de 788 m lungime, cu o panta foarte mica, cu desfasurare meandrata si cu sectiuni ce variaza între 0,6—5,0 m latime si 0,5—40 m înaltime. În general, ea este greu accesibila din cauza lacurilor cu apa aparent stagnanta si numeroase strîmtori. Prezinta tavane dezvoltate în lungul fetelor de strat, nivele de eroziune, marmite, hornuri în care se adapostesc numeroase colonii de lilieci, cîteva tronsoane de galerii fosile, superioare, si mai multe sectoare bogate în speleoteme. Dupa 788 m de la intrarea dinspre amonte, galeria principala ra/bate la suprafata, în versantul stîng al vaii amintite, printr-o deschidere de 9 x 4 m, suspendata cu circa 15 m deasupra albiei actuale. Din aceasta cauza, cursul de apa schiteaza, la iesirea din pestera, cîteva cascade dupa care se varsa în Valea Pesterii.

P. S. a fost sculptata într-un pachet de calcare tortoniene de numai 30—40 m grosime, de catre apele de infiltratie si pierderile organizate ce au loc în bazinul superior al Vaii Pesterii.

Ca si multe alte pesteri din Muntii Padurea Craiului, ea s-a dezvoltat la început, în regim freatic, dupa care a trecut apoi la un regim vados, cu scurgere libera.

STRIVINOASA Nr. l (Pestera din Valea ~ sau P. Nr. l din Valea Strivinoasa) este situata în versantul de nord-vest al Dealului Pobraz, respectiv în versantul drept al Vaii Strivinoasa, afluent de dreapta al Iadei.

Intrarea principala, situata cu circa 65 m deasupra albiei vaii, da acces într-o sala de confluenta a trei galerii, dintre care doua se înfunda curînd. Înaintînd pe galeria din stînga, cu numeroase blocuri si formatiuni stalagmitice, se ajunge la un pilier dincolo de care galeria se largeste pîna la 5—6 m si se înalta pîna la 8—15 m. Treptat, golul subteran se îngusteaza pîna la l—2 m, se curbeaza spre dreapta si se închide prin concretionare. Acest ultim tronson de galerie, aproape orizontala, este bogat concretionat iar pe planseu se gasesc resturi scheletice de Ursus spelaeus.

STRÎMTURII (Pestera din Valea ~) este situata în versantul drept al vaii cu acelasi nume, afluent de dreapta al Rosiei cu care conflueaza în raza comunei Cabesti.

P. V. S. a fost semnalata, sub numele de Pestera de la Strîmtura Valan, în „Enumeration des grottes visitees", s. 8-a, 1951, p. 134. În 1962, ea a fost vizitata si cartata de catre I. Viehmann, T. Rusu si Stefania Avram.

Golul subteran, format sub actiunea apelor captate în subteran prin ponoarele de la Soci, se desfasoara pe doua niveie: unul superior, temporar-activ, si altul inferior, activ, inaccesibil. Nivelul superior este alcatuit dintr-o galerie ascendenta, cu desfasurare în semicerc. El are o lungime cte 161 m si prezinta 4—7 nivele de eroziune, cîteva tronsoane de tavan plan-orizontal, bogat concretionate, si o podea acoperita, în jumatatea dinspre amonte, cu un strat de nisipuri si argile. În partea sa finala, se afla un sifon temporar-activ, reprezentat printr-o pîlnie argiloasa (A-A'). În mod obisnuit, apele care dispar prin ponoarele de la Soci reapar, dupa toate probabilitatile, în izvoarele situate de o parte si de alta a intrarii în pestera si în sifonul aflat în extremitatea diverticulului ce se dezvolta la intrare (T. RUSU, 1968).

SUBPIATRA (Pestera de la ~) este situata în coasta dealului ce se dezvolta la sud de localitatea cu acelasi nume, comuna Tetchea.

Cu o intrare circulara, de circa 3 m diametru, orientata spre vest, pestera este formata dintr-o cavitate fosila cu doua ramuri care, la rîndul lor, se ramifica în mai multe diverticule, tot mai înguste si mai joase, inaccesibile din cauza produselor de colmatare. În depozitele de umplutura de pe podea s-au descoperit fragmente ceramice de vîrsta neolitica si eneolitica, precum si resturi fosile de Ursus speleus, Cervus elaphus, Bos primigenius, Equus germanicus s.a., parte din ele aflîndu-se în colectia Muzeului Tarii Crisurilor din Oradea (Repertoriul monumentelor din judetul Bihor, 1974; L. VALENAS si GH. DRÎMBA, 1978).

SOIMULUI (Pestera ~ P. Hotilor sau P. Tîlharilor) este situata în partea superioara a versantului stîng al Cheilor Misidului, în zona de confluenta cu Crisul Repede si cu circa 100 m deasupra albiei Vaii Misidului, comuna Suncuius.

Intrarea, orientata spre sud-est, de dimensiuni apreciabile (7 X 4 m), este vizibila, mai ales toamna si iarna, clin axul vaii. Din sala de la intrare, cu un diametru de circa 9 m, se desprind trei galerii: una pe stînga, ascendenta, de numai 2 m lungime, alta pe dreapta, tot ascendenta, de circa 5 m lungime, si una centrala, dezvoltata în lungul unei diaclaze, ce se termina cu trei hornuri, dintre care unul, înalt de circa 10 m, razbate pîna la suprafata.

Dupa modul de desfasurare, P. S. denota o dezvoltare sub actiunea apelor de infiltratie, fiind specifica abrupturilor calcaroase (C. PLESA, 1978).

STIRBILEI (Pestera din Pîrîul ~) este situata în versantul stîng al pîrîului cu acelasi nume, afluent de dreapta a Soimusului Stîng, în bazinul superior al Vaii Lazurilor.

Descoperita si cartata, în 1982, de catre membrii C.S.A. Cluj-Napoca, pestera îsi are intrarea la circa 50 m amonte de un puternic izvor carstic. Ea este reprezentata printr-o galerie principala, temporar-activa, cu sectiuni destul de reduse. Din galeria principala se desprind cîteva galerii secundare prin intermediul carora se ajunge la o serie de sifoane care par sa indice nivelul piezometric din masivul calcaros în care se afla. În general, ea se dezvolta aproape orizontal si urmareste, în desfasurarea sa, sistemul de fisurare a calcarului în „tabla de sah", de unde si foarte multe schimbari de directie. Cele cîteva contrapante, bazine cu apa si sifoane (permanente sau temporare), precum si prezenta aluviunilor foarte fine din lungul pesterii, pledeaza ca ea s-a format în regim înecat si ca, în prezent, apele tind sa se retraga la un nivel inferior, de unde revin la suprafata, dupa toate probabilitatile, prin izvorul amintit.

TANCHII (Posistaul ~), aven situat în Dealul Gruiul Grosilor, vizavi de confluenta Vaii Toplicioara cu Valea Soimusurilor, satul Lazuri, comuna Rosia.

Descoperit si semnalat de T. RUSU (1968), el este explorat si cartat abia în 1982 de catre membrii C.S.A. Cluj-Napoca.

Dupa o intrare impresionanta (4x5 m), avenul se dezvolta sub forma unui put, de 40 m adîncime, la baza caruia se ajunge pe o trena de prabusiri, cu multe trunchiuri de copac, printre care se coboara într-o sala laterala (19 x 10 x 3—10 m), dezvoltata în panta si pardosita cu pietre.

TAURULUI (Pestera ~) este situata în versantul nordic al culmii Scaunul Craiului, la capatul dinspre aval al unei vai oarbe, la care se poate ajunge prin Valea Groiesului, afluent de stînga al Vaii Vida.

P. T. a fost descoperita si semnalata de T. RUSU (1977) iar apoi explorata si cartata, în 1981, de catre membrii Cercului de speologi amatori „Crysis" din Oradea.

P. T. se deschide la contactul dintre conglomeratele si gresiile cuartitice liasice, larg raspîndite pe culmea amintita. Ea se dezvolta în calcare tithonice, aduse în contact anormal cu formatiunile liasice de-a lungul unei falii orientata de la sud-est la nord-vest. În ansamblu, ea reprezinta un ponor clasic, aflat la baza unui abrupt calcaros de peste 15 m înaltime. Intrarea (3 x 10 m), orientata spre sud, se gaseste într-un culoar carstic, ciuruit de doline, în care patrunde o vîlcea temporar-activa, din ce în ce mai adînca. Curînd dupa intrare se dezvolta un complex de galerii etajate care evoca o activitate hidrologica deosebita. Galeria de acces, puternic descendenta, debuseaza într-o galerie principala, dezvoltata pe directia faliei si a culoarului carstic amintit, închisa, atît în amonte, cît si în aval, prin cîte un sifon. În extremitatea sudica a galeriei din zona sifonului II se gaseste un al treilea sifon, spre care se îndreapta, dupa toate probabilitatile, apele din galeria de acces. Cum cele trei sifoane se gasesc la cote aproximativ egale, este de presupus ca ele marcheaza nivelul piezometric al apelor din reteaua de goluri carstice existente în acest masiv calcaros. Este cît se poate de evident ca P. T. s-a format sub actiunea apelor dintr-un organism fluviatil ce conflueaza, în subteran, cu cele ce se infiltreaza prin dolinele ce marcheaza culoarul carstic dintre Parsoaia si Valea Groiesului si ca descarcarea acviferu-lui din aceasta zona are loc prin Izbucul Groiesului, care reprezinta si resurgenta cursurilor de apa captate în subteran prin Ponoarele din Groapa Prislopului (1).

TASAD (Pestera de la ~) este situata în versantul drept al Vaii Pesterii, afluent de dreapta al Vaii Cîrpestii Mici, la circa 0,5 km sud de satul Tasad, comuna Dragesti.

Cu toate ca P. T. este amintita înca de A SCHMIDL (1863, p. 32), ea nu a fost cartata si cercetata mai în detaliu decît în cel de al saselea deceniu al secolului nostru de catre V. FESNIC (1969 si 1970) care o descrie pe o lungime totala de 88 m. În 1978, Gh. Drîmba si N. Sasu, o recarteaza, pe o lungime de 105 m (L. VALENAS si GH. DRÎMBA, 1978, p. 314).

Intrarea, orientata spre est. are o deschidere monumentala (16 x 8 m) si se afla la baza unui abrupt de circa 20 m înaltime.

Golul subteran este reprezentat printr-o galerie unica. cu desfasurare usor meandrata, din ce în ce mai îngusta, drenata de un curs de apa cu caracter temporar. În general P. T. este dezvoltata pe fete de strat, care au generat mai multe tronsoane cu tavan plan-orizontal, prezinta cîteva nivele de eroziune, parazitate de formatiuni stalagmitice si argile nisipoase, cîteva hornuri închise, în care se adapostesc liliecii, si o podea acoperita cu depozite aluvionare, în care se schiteaza o albie tempo-rar-activa

P. T. s-a format sub actiunea apelor din Valea Pesterii, captate în subteran printr-un ponor impenetrabil situat cu circa 150 m amonte de intrarea în pestera. Aval de acest ponor, valea este seaca si prezinta un tronson de chei, care se termina în zona de debusare a apelor la suprafata, respectiv în dreptul intrarii în P. T.

TEIUS (Posistaul din Dealul ~), aven situat pe fundul unei doline ce se dezvolta pe dreapta drumului minier ce urca dinspre Luncasprie la Racas, satul Luncasprie.

Intrarea, reprezentata printr-o deschidere de sub l m diametru, se afla pe fundul unei doline de 25 m diametru si 6 m adîncime. Dupa o coborîre de 13 m, într-un put cu numeroase santuri de lapiezatiune, se intercepteaza o galerie laterala, îngusta si scunda prin care se dreneaza apele dintr-o dolina vecina. Dupa înca 10 m se ajunge pe un con de darîmaturi la baza caruia se remarca un mic lac, temporar. Spre est si vest, sala continua cu cîte o galerie descendenta care se înfunda foarte curînd.

TIRULUI (Pestera ~ sau P. din Pîrîul Fânului) este situata în versantul stîng al Pîrîului Fânului, afluent de dreapta al Vaii Causului, satul Remeti, comuna Bulz.

Intrarea, care se afla la baza unui abrupt calcaros de 35—40 m înaltime, este orientata spre sud-est si se dezvolta în bolta (15 x 5—9 m), situata cu 15—20 m deasupra albiei pîrîului amintit.

Golul subteran este drenat de un curs de apa cu caracter temporar, care îsi are, probabil, originea în cîteva pierderi de apa de pe platoul carstic de la Secaturi, situat deasupra falezei de calcar în care se înscrie. La viituri, cursul de apa apare în fundul pesterii sub forma unei cascade, printr-un horn de circa 40 m înaltime în care se înscriu numeroase formatiuni de prelingere. De la baza acestuia el curge de-a lungul unei galerii relativ înguste, cu înaltimi variabile, trece peste o cascada de 2,5 m înaltime si patrunde într-o galerie spatioasa (7—9 m x 10 m). În continuare, curge pe un planseu format din gururi, traverseaza un tronson de galerie cu cîteva darîmaturi si, evoluînd pe un substrat de roca vie, se revarsa, peste un prag de 2—3 m înaltime, în sala de la intrare. De aici, coteste spre dreapta si dispare printr-un sifon pentru a reapare la suprafata printre pietrele din albia pîrîului amintit. La viituri, apele se acumuleaza în zona sifonului unde formeaza un lac temporar, cu nivel variabil, din care deverseaza pe lînga peretele din stînga, direct în valea Pîrîului Fânului. În perioadele de seceta, apele se retrag iar pe suprafata depozitelor aluvionare apar, prin uscare, figuri geometrice ce evoca solul poligonal (PI. XXIV, b).

În general, pestera este saraca în formatiuni stalagmitice, prezinta sectoare cu nivele de eroziune, hornuri si cupole de coroziune.

TOAIA (Pestera de la ~) este situata cu circa 30 m deasupra luncii în care meandreaza cursul de apa ce dispare prin ponorul cu acelasi nume, aflat în extremitatea de nord a depresiunii de captare carstica de la Damis, comuna Bratca).

În ansamblu, P. T. este formata din doua sectoare: unul de acces, care corespunde unei galerii descendente, cu dezvoltare în trepte, în planseul careia se deschid cîteva puturi inaccesibile, colmatate cu argile si nisipuri argiloase, si altul de profunzime, constituit dintr-o galerie cu o panta usoara, dezvoltata în lungul unor fete de strat cu caderi spre nord. În podeaua acestuia din urma, sapat în roca vie, se schiteaza o albie fosila acoperita cu pietrisuri si aluviuni grosiere, iar peretii indica evidente urme de scurgere. Spre amonte de locul de jonctiune galeria inferioara se închide brusc iar spre aval se bifurca: galeria din dreapta, ascendenta, este pardosita cu depozite aluvionare bine rulate si se închide printr-un sifon fosil, colmatat, iar galeria din stînga prezinta cîteva praguri stalagmitice, este bogata în formatiuni stalagmitice si se îmchide prin concretionare.

P. T. s-a format sub actiunea apelor din Depresiunea Damisului, în etapa primara de dezorganizare a cursului de apa ce se drena, peste Depresiunea Ponoras, spre Valea Misidului. În prezent, apele ce dispar prin Ponorul de la Toaia reapar la suprafata în Valea Bratcutei prin Izbucul Damisenilor (vezi si Capitolul 3.9.3) (T. RUSU & GH. RACOVITA, 1971).

TODEROII (Pestera ~ sau P. Tîlharilor. P. din Ciungii Jilii) este situata în bazinul superior al Vaii Bratcuta, în interfluviul a doua pîraie ce conflueaza si formeaza Valea Mare.

Intrarea, foarte asemanatoare cu deschiderea unui aven, se afla la marginea unei paduri de foioase. Dupa o coborîre de 8—10 m se ajunge pe un con de darîmaturi si crengi, la baza caruia se patrunde într-un gol subteran alungit, din ce în ce mai scund, care se înfunda foarte curînd. Dezvoltata în lungul fetelor de strat, P. T. pare sa se fi format sub actiunea apelor de infiltratie si din cele doua pîraie din vecinatate.

TOPLITA l (Pestera l de la Izbucul ~ de Bulbuci) este situat la obîrsia vaii cu acelasi nume, afluent de dreapta al Vaii Lazurilor.

Situat la baza unui abrupt calcaros de 7 5— 20 m înaltime, el reprezinta resurgenta cursului de apa captat prin Ponorul Runcsorului. La iesirea din subteran, dintr-un lac de sifon, apeilr se revarsa într-o albie clin ce în ce mai lata. (7—10 m), formînd cursul activ al Vaii Toplicioara. Amonte de izbuc, valea se continua cu cîteva trepte, ce se transforma la viituri în cascade tumultoase, dincolo de care se desfasoara o vale normala, sapata în formatiuni liasice, impermeabile, cunoscuta sub numele de Pîrîul Caprei.

În anul hidrologic X. 1982 — IX. 1983. scurgerea maxima s-a produs în martie si aprilie, reprezentînd 43% din scurgerea totala a acestui interval. Revenirea la debitele initiale, în regim de viitura, se produce dupa 8—22 zile, cele mai frecvente debite apartinînd clasei 50—100 l/s. Capacitatea minima de debitare, în acelasi interval, a fost de 66 l/s.

TOPLITA l (Pestera nr. l de la Izbucul ~ de Vida sau P. Falsificatorilor; este situata în partea superioara a unui abrupt ce se desfasoara sub forma unui amfiteatru, ia baza caruia sta gaseste izbucul de la obîrsia unei vai de recul (Valea Toplitei), afluent de stînga a Vaii Vida, cu care conflueaza în zona lacului de acumulare de la Luncasprie.

Descoperita, explorata si cartata, în 1969, de catre membrii Institutului de Speologie „E. Fa-covita", pestera face obiectul unor cercetari întreprinse de membrii C.S. “Czaran Gyula" din Tinca, a caror rezultate au fost publicate de S. MATYASI si colaboratorii (1979).

Intrarea, greu de gasit fara un ghid, este Sn-gusta si scunda, lasînd impresia unei deschideri fara importanta. În realitate, dincolo de aceasta, se desfasoara o galerie cu numeroase cupole de coroziune si importante depozite de colmatare ce urca pîna aproape de tavan. Dupa circa 60 m de tîrîs se intercepteaza o galerie dezvoltata perpendicular pe directia de înaintare. În timp ce. pe dreapta, se desfasoara un spatiu ceva mai larg ce se înfunda curînd, pe stînga, înaintarea este barata de o masiva scurgere stalagmitica sub care se observa oglinda unui lac. Dupa escaladarea acesteia si traversarea lacului, de fapt a unui gur mai mare, plin cu apa, se ajunge la intersectia, în unghi drept, a doua galerii. Pe cea din dreapta se ajunge într-o sala bogat concretionata, în rnijioeul careia se afla un bloc cu suprafete lustruite, prin frecare, de blana ursilor de caverna (barenschliff). Din aceasta sala se desprinde, spre stînga, o galerie ascendenta în care abunda formatiunile parietale. În sectorul ei final, se ajunge !a o ,,gaura de soarece" dincolo de care se afla un put în care s-a coborît pîna —30 m. Intens concretionat, acesta prezinta, în desfasurarea sa, doua platforme de regrupare: una la —12 m, unde se intersecteaza o galerie puternic ascendenta, si alta la —20 m. În rest, P. I. T. este formata dintr-o serie de galerii ce se desprind una din alta, evocînd fisurarea calcarului în ,,tabla de sah". Pe lînga formatiunile parietale de cele mai diverse tipuri, se mai întîlnesc si cîteva caituri de stalactite tubulare, gururi, cascade împietrite, cupole si hieroglife de coroziune, barenschliff-uri si cîteva gramezi de bulgari argilosi — semn al activitatii ursului de caverna care a populat aceasta pestera. În zona Surului cu apa, se gasesc cîteva obiecte de uz casnic precum si o sina metalica, cu profil în forma ce H. de vreo 350—200 kg, a carei prezenta nu poate fi explicata din configuratia sectorul în care se afla. Este posibil ca ea sa fi cazut de la suprafata, prin hornul ce se dezvolta; deasupra gurului amintit, dar nu este exclus ca ea sa fi fost tîrîta pîna aici, de-a lungul galeriei de acces, în scopuri ramase necunoscute.

Din elementele topografice si morfohidrografice, de suprafata si de subteran, rezulta ca P. 1. T. reprezinta locul primar de debusare la Suprafata a unor ape captate în subteran de-a iungu! vaii ce se desfasoara spre sud-est de actualui izbuc, transformata, în prezent, într-o clasica vale dolinara.

TOPLITA (Pestera de la Izbucul ~ de Rosia) este situata în fundatura izbucului cu acelasi nume, satul Tarina, comuna Rosia.

Intrarea, orientata spre vest, se afla la baza unui abrupt ce închide, spre amonte, valea de recul a Toplitei. Golul subteran este reprezentat printr-o sala alungita (30 X 20 m), traversata de un curs de apa temporar, ce apare dintr-un sifon (dincolo de care se patrunde în sistemul carstic din Platoul Runcuri), si dispare, ia ape mici, în partea opusa, prin spatii inaccesibile. La viituri, apele iesite din sifon se acumuleaza în sala amintita si, înaltîndu-se cu 1,2 m, formeaza un lac din care deverseaza, peste conul de obstruare de la intrare, în albia vaii de recul. În perioadele de seceta prelungita, cursul de apa traverseaza P. I. T. si apare la suprafata în versantul siîng al fundaturii, cu circa 200 m aval de aceasta pestera, intrînd direct în jgheabul unei mori taranesti. Este indiscutabil ca, P. I. T. reprezinta locul primar de debusare la suprafata a apelor din sistemul carstic amintit (T. RUSU, 1968, 1973.D, 1981 si ORASEANU, 1983).

TOPLITEI DE ROSIA (Izbucul ~) este situat la obîrsia Vaii Toplita din bazinul Vaii Rosia.

Izb. T. R. reprezinta resurgenta cursurilor de apa captate prin Ponorul Albioarei, Ponorul Tinoasei, Ponorul Vaii Ciurului (Pestera Ciur-Ponor), prin pierderile din Pestera Ciur-Izbuc, cele din Valea Cutilor si, probabil, prin toate celelalte pierderi si infiltratii, de la suprafata, ce se constituie ca afluenti ai colectorului principal al sistemului carstic din Platoul Runcuri. Toate aceste ape ies ia suprafata, în mod obisnuit, dupa ce traverseaza Pestera de la Izbucul Toplitei de Rosia, printr-un puternic izvor carstic, ce intra direct din jgheabul unei mori taranesti. La viituri, surplusul de ape deverseaza din pestera amintita si curge în lungul nuci vai accidentate cu praguri si blocuri prabusite. Dupa confluenta cu apele din izbucul propriu-zis, ele patrund într-o lunca foarte larga, unde primesc apele unei a treia emergenta — un izvor permanent situat la baza versantului, dupa care, colectorul principal descrie largi meandre si se îndreapta spre confluenta cu apele ce vin dinspre Cheile Albioarei.

Tot acest ansamblu de fenomene si forme caracterizeaza una din cele mai clasice vai de recul din Muntii Padurea Craiului. La obîrsia acesteia se afla o fundatura strajuita de abrupturi calcaroase, în jurul careia se dezvolta largi cîmpuri de lapiezuri (PI. XIc).

Scurgerea maxima s-a înregistrat în martie-aprilie 1 982 (30,3% din volumul total al scurgerii) si în a treia decada din ianuarie-martie 1983 (55% din volumul total al scurgerii). Viiturile din perioada de vara au reprezentat aproape 20o/₀ în anul 1982 si numai 0,8% în 1983. Maximele s-au produs la 1—3 zile din momentul înregistrarii tendintei de crestere a debitelor. În regim de viitura, cresterea debitelor a fost brusca, în timp ce revenirea la debitele initiale s-a facut destul de lent. Debitele cele mai frecvente au apartinut clasei de 10—50 l/s, reprezentînd 40% din numarul total de zile în 1982 (146 zile) si 58% (173 zile) în 1983. Debitele minime înregistrate în cei doi ani hidrologici au fost de 25 l/s si, respectiv, 11 l/s. În perioadele de seceta prelungita cursnl de apa din Pestera de la Izbucul Toplitei dispare complet mentinîndu-se doar cel din izbucul ce apare în spatele morii si în izvorul permanent amintit.

TOPLITEI DE VIDA (Izbucul ~) este situat la obîrsia vaii cu acelasi nume, afluent de stînga al Vaii Vida, cu care conflueaza în zona lacului de acumulare de la Luncasprie.

Cursul de apa apare dintr-o galerie înecata, situata la baza unui abrupt dezvoltat în forma de amfiteatru, în care se deschid trei guri de pestera situate la cote diferite, generate de apele unei vai dolinare ce se dezvolta la sud-est de acest izbuc, pe latura de sud-vest a platoului carstic de la Racas. Prin marcari cu trasori radioactivi, I. ORASEANU (1983) a demonstrat ca Izb. T-V. reprezinta resurgenta apelor captate prin ponoarele situate în culoarul carstic Me-risor-Jofi-Albioara (Ponorul din Baia Nitului, Ponorul Birchii, Ponorul Merisorului si, probabil, Ponorul Itului si Ponorul Lander) si a celorlalte pierderi ce au loc la nivelul platoului carstic Racas-Sclavul Ples (Ponorul de la Fîntîna Rece, ponorul Marchis etc.) vezi _?i tabelele 2 si 6).

Bazinul sau de receptie are o suprafata de aproximativ 14 km² si se desfasoara, în mare parte, pe formatiuni necarstificabile, liasice, ceea ce explica caracterul sau permanent. Debitul sau mediu a fost de 222 l/s în anul hidrologic X. 1981 — IX. 1982 si de 158,2 l/s în anul hidrologic X. 1982 — IX. 1983, iar debitul minim înregistrat în cei doi ani hidrologici a fost de 26 l/s. Valorile maxime ale debitelor s-au produs cu 2—5 zile dupa instalarea tendintei de crestere. În regim de viitura, cresterea debitelor a fost brutala iar revenirea lenta în perioada de primavara si rapida dupa aversele din vara-toamna.

Mentionam ca, în 1975, un grup de scafandri, condus de C. LASCU de la Institutul de Speologie „E. Racovita", a explorat sistemul de si-fonaj al izbucului si, depasindu-l, a intrat într-o sala suspendata în care a descoperit un important tezaur arheologic (schelete umane în situ (morminte de înhumatie), vase funerare din ceramica, topoare de bronz si obiecte din metale pretioase, toate apartinînd începutului Epocii Brori/ului), care îsi asteapta cercetatorii.

TICLU (Pestera de la ~) este situata în valea cu acelasi nume, un fost afluent de stînga al Vaii Copilului care, la rîndul sau, se varsa în Topa-Rîu, comuna Vîrciorog.

Potrivit cu inscriptiile aflate într-un diverticul situat la circa 90 m de la intrare, P. T. pare sa fi fost cunoscuta înca din anul 1805 (!). În anul 1964, ea este explorata si cartata pîna la cascada de catre I. Viehmann, T. Rusu si V. Craciun. În 1972, T. Rusu efectueaza o colorare cu fluoresceina si dovedeste legatura sa cu Pestera de sub Stan. În 1974, L. Toth forteaza înaintarea si coboara la baza cascadei iar în 1977, L. Valenas o recarteaza si o descrie, publicînd rezultatele în revista Nymphaea, vol. VI, 1978.

Intrarea, dezvoltata în ogiva asimetrica (18 x 8 m), este orientata spre sud-est si se afla în versantul stîng al Vaii Ticlului, la baza unei trepte antitetice de circa 20 m înaltime. Chiar de la intrare se patrunde într-o sala alungita, pardosita cu depozite de umpluturi, care, prin dimensiunile sale ne sugereaza existenta, în continuare, n unui mare gol subteran. Dar, dupa numai 70 m de la intrare, aceasta se termina brusc iar cursul de apa coteste spre dreapta si se angajeaza pe o galerie rectilinie, cu o sectiune uniforma (37 X 2 X 2,5 m). În partea finala a acesteia, cursul de apa coteste din nou spre dreapta, formeaza o mica cascada, de 1,5 m înaltime, si intra într-o marmita circulara. De aici, apele deverseaza spre stînga si cad într-o cascada de 14 m înaltime. De la baza acesteia începe o galerie joasa care, dupa circa 20 m, sfîrseste printr-un sifon impenetrabil, P. T. s-a format sub actiunea apolor din bazinul de receptie al Vaii Ticlului, dezvoltat pe formatiuni impermeabile si se datoreste interventiei proceselor de captare carstica la contactul cu formatiunile carstificabile, barremiene. În acest loc s-a format acea treapta antitetica, amonte de care valea s-a adîncit treptat iar spre aval s-a conservat, pe circa l km lungime, un tronson de vale suspendata, marcata de un sir de doline, luînd un aspect tipic de vale dolinara (T. RUSU, 1973.b si 1981 L. VALENAS si GH. DRIMHA, 1978).

TIGANISTE (Pestera din ~) este situata în versantul drept al Vaii Runcusorului, amonte. cu Circa 250 m, de podul care marcheaza intrarea cursului de apa în Fundatura de la întorsuri.

Descoperita si semnalata în literatura de specialitate de catre T. RUSU (1968), P. T. a fost explorata si cartata, în 1982, de catre membrii C.S. „E. Racovita" din Cluj-Napoca.

Intrarea, situata la nivelul unui fragment de terasa, suspendat la 2,5 m deasupra albiei actuale, într-un abrupt ciuruit de cîteva hornuri, arcade si rigole verticale, este reprezentata printr-o deschidere, de 2 X 3 m, ce continua cu o galerie descendenta (20 m lungime) si o sala cu numeroase darîmaturi, acoperite cu un strat de aluviuni. Cum aceasta din urma este situata cu circa fi m sub albia Vaii Runcsorului, în pestera apare un mic curs de apa rare, dupa ce traverseaza sala amintita, cade, pe stînga, într-o mica cascada. Spre nord-est se desprinde o galerie descendenta cu cîteva ramificatii care însa se înfunda curîml cu depd-zite aluvionare.

Ca si Pestera de la întorsuri, P. T. s-a format sub actiunea apelor din Valea Runcsorului în perioada curgerii acestora la nivelul terasei amintite (T. RUSU, 1968).

TIPLAOAIA (Pestera cu Apa de la ~) este situata în partea superioara a versantului sting al Crisului Repede, între confluenta Vaii Boiului si comuna Bratca.

Sub acest nume figureaza în literatura de specialitate un mic gol subteran, ascendent, cu o deschidere impunatoare, luminat în întregime, drenat de un curs de apa cu caracter temporar. Ea a fost cercetata biospeologic de R. JEANNEL si P. A. CHAPPUIS (1929, p. 546) si, din punct de vedere arheologic, de M. ROSKA (1924).

UNGURULUI (Pestera ~ ) este situata pe malul stîng al Crisului Repede, la circa 250 m amonte de confluenta cu Valea Misidului, în raza comunei Suncuius.

P. U. a fost mentionata de E. BOKOR (1921, nr. 28), descrisa de R. JEANNEL si E. RACOVITA (1929, p. 545), cartata si redescrisa, pe o lungime de 554 m, de P. BARTOK, (1943, p. 45), iar apoi, în intervalul 1973—1980, L. Valenas, A. Iurkievvicz, N .Sasu si D. Pop reiau cercetarea pesterii, rezultatele fiind publicate de L. VALENAS si A. IURKIEWICZ (1983—1981).

Intrarea destul de impunatoare, mascata de o vegetatie arborescenta, se deschide sub forma unei arcade de mari dimensiuni (32 m x 22 m), la baza abruptului calcaros ce însoteste. Crisul Repede de-a lungul marelui meandru încatusat dintre Balnaca si Suncuius.

Golul subteran se desfasoara, în jumatatea inferioara, sub forma unei vaste galerii, aproximativ liniara, de 146 m lungime cu sectiuni transversale, ce variaza între 33—10 m latime si 25—15 m înaltime si cu o podea aproape orizontala în care se schiteaza albia temporara a unui mic curs de apa. Dupa 146 m de la intrare, galeria principala coteste brusc la stînga se desface în doua galerii care se reîntîlnesc într-o sala unde apare, dintr-un sifon impenetrabil, cursul de apa ce se îndreapta spre iesire. De aici, pestera continua cu o galerie ascendenta, aproximativ rectilinie, destul de îngusta, care, dupa ce descrie un alt cot, spre dreapta, si se îngusteaza treptat, pentru a sfîrsi într-o zona cu blocuri instabile la cota de +40 fata de intrare.

Din datele din literatura de specialitate, rezulta ca acest ultim tronson de galerie se desfasoara pe sub Sala Mare din Pestera de la Hodoaba, a carei intrare se afla în versantul stîng al torentului cu acelasi nume.

Se apreciaza ca P. U. s-a dezvoltat sub actiunea apelor clin Pîrîul Hodoaba, ea reprezentînd cel de al doilea nivel dintr-un sistem carstic în alcatuirea caruia Pestera de la Hodoaba constituie primul nivel de carstificare.

URSULUI pestera ~) este situata în versantul stîng al Vaii Copilului, afluent de stînga al Vaii Topa-Rîu, la circa l km amonte de confluenta, în raza comunei Vîrciorog.

Descoperita, explorata si cartata în anul 1075 de catre- Gh. Drîmba, P. U. este fosila, are o desfasurare dendritica, se dezvolta de-a lungul unor fisuri în „tabla de sah" si adaposteste cîteva resturi scheletice ele Ursus spelaeus (L. VALENAS si GH. DRÎMBA, 1978 p. 310).

VACII (Pestera ~) este situata în versantul drept al Cheilor Albioarei, în fata Pesterii Urîciosii, satul Tarina, comuna Rosia.

P. V. a fost cunoscuta si folosita de localnici ca adapost în vremurile de restriste înca din cele mai vechi timpuri. Ea a fost consemnata în literatura de specialitate abia în 1968, de catre T. RUSU, care o descrie si-i face o schita sumara. În 1982, ea este recartata de membrii C.S.A. Cluj-Napoca pe o lungime totala de 138 m, o denivelare pozitiva de 23 m si o extensie de 72 m.

Intrarea, aflata cu circa 40 m deasupra albiei temporar-active ce strabate acest tronson de chei, este orientata spre sud-est si prezinta o deschidere de 27/13 m.

Golul subteran, fosil, este format, la început, dintr-o sala de mari dimensiuni (40 20 m), al carui tavan are o înaltime maxima de 12 m. În extremitatea de nord-vest a acesteia se dezvolta doua galerii mai importante: una, aproape orizontala, care sfîrseste cu o sala de 13 x 5 m, si alta ascendenta, prin intermediul careia se poate ajunge la suprafata pe fundul unei doline, cunoscuta sub numele de Hîrtopul Simioanii.

P. V. a fost generata de apele din Groapa Sohodoalelor, situata la vest de Hîrtopul Sohoalelor. În interiorul acestei gropi, se schiteaza cîteva organisme fluviatile, generate de apele cîtorva vvoure temporare ce converg spre colectorul principal din axul longitudinal al gropii amintite. Cum în ultimul timp, acesta si-a format o ireaptfi antitetica, apele nu mai debuseaza în Cheile Albioarei, prin P. V., ci dispar printr-un ponor îndreptîndu-se spre o directie înca necunoscuta.

VACII (Pestera ~) este situata în versantul drept al Vaii Cutilor, în sectorul dinspre amonte al cheilor cu acelasi nume, satul Ponita, comuna Rosia.

Descoperita si semnalata în literatura de specialitate de T. RUSU (1968), P. V. este explorata si cartata, în 1970, de catre membrii C.S.A. Cluj-Napoca (A. SZILAGYI, 1976).

Dincolo de o intrare impunatoare, suspendata la circa 10 m deasupra albiei Vaii Cutilor, se desfasoara o sala de mari dimensiuni, aproximativ orizontala, din care se desprinde, spre dreapta, o galerie îngusta si scunda, la capatul careia se ajunge deasupra unei sali impresionante. Dupa o coborîre de 22 m, se patrunde într-un gol subteran dezvoltat paralel cu valea de la suprafata. Din sala în care am ajuns se desprind o serie de galerii, ascendente spre dreapta si descendente spre stînga, care poarta amprentele unei intense activitati hidrologice. În prezent, P. V. este lipsita de o curgere organizata si dispune de o gama larga de formatiuni stalagmitice (scurgeri parietale, stalagmite si stalactite, masive stalagmitice, microgururi, perle de caverna etc.), de cîteva resturi scheletice concretionate, guano si importante depozite aluvionare.

P. V. a fost generata de apele Vaii Cutilor într-o perioada cînd acestea curgeau la nivelul intrarii actuale si reprezinta o forma analoga cu Pestera care Cînta, situata în versantul sting al aceleeasi vai, cu deosebirea ca P.V. se afla într-un stadiu de evolutie mult mai avansat, fosil.

VADU-CRISULUI (Pestera de la ~, P. de la Vad, P. lui Zichy, Wasserfal-Hohle, Vizesesbarlang sau Revibarlang) este situata în versantul stîng al defileului Crisului Repede, la circa 250 m aval de halta Pestera, comuna Vadu-Crisului.

Descoperita în anul 1903, de catre cantonierul K. Handl, ea este explorata, cartata si descrisa, pîna la primul sifon, de catre J. CZARAN (1905) si apei de G. MONOKY si G. KOVACS (1907) iar G. Zichy sustine prima amenajare a ei cu podete si scari de lemn. E. BOKOR (1921), V. PUSCARIU (1923), R. JEANNEL si E. RACOVITA (1929) o cerceteaza din punct de vedere faunistic, iar H. KESSLER (1941), fortînd primul sifon, descrie si carteaza tronsonul dintre cele doua sifoane. Dupa 1948, organizatiile de turism din cadrul Consiliului General al Sindicatelor refac si amplifica complexul turistic de la exterior, reînnoiesc scarile si podetele din pestera si încearca electrificarea sa cu ajutorul curentului produs de o turbina electrica actionata de apele cursului subteran. În perioada 1955—1963, pestera este cercetata de I. VIEHMANN, C. PLESA si T. RUSU (1964) care, pe lînga studiul faunei cavernicole (C. PLESA, 1969), realizeaza o harta completa a golului subteran, stabilesc originea apelor, exploreaza tronsonul dintre cele doua sifoane si fac precizari de ordin genetic si evolutiv. În anul 1969, Muzeul Tarii Crisurilor din Oradea o reamenajeaza cu scari si podete metalice si din beton si o electrifica pe circa 600 m lungime. Ulterior, ea face obiectul unor cercetari ecologice, initiate si întreprinse de Gh. Racovita, Delia Rujdea, M. Serban, Livia Neagu si Maria Alb, si masuratori topoclimatice întreprinse de GH. RACOVITA si V. CRACIUN (1970) iar, apoi, a fost prezentata în cadrul unor lucrari de popularizare a golurilor carstice dintre care amintim: M. BLEAHU si Colab. (1976, p. 83) si TR. ORGHIDAN si colab. (1984, p. 37).

Intrarea, orientata spre est se afla la baza unui abrupt ce închide o scurta vale de recul drenata de un curs de apa cu caracter permanent (PI. Xlb) care a depus, în zona de confluenta cu Crisul Repede, un depozit gros de travertin. Pe suprafata acestuia sînt amplasate constructiile unui complex turistic format dintr-o cabana cu 130 locuri, un restaurant, magazii etc.

Golul subteran este format dintr-o singura galerie, cu desfasurare relativ meandrata, care prezinta, în zona de la intrare, doua nivele: unul superior, fosil, si altul inferior, activ.

La coborîrea din etajul superior se ajunge deasupra unui lac subteran, peste care s-a construit un podet în consola pîna la prima strîmtoare. Dincolo de aceasta se intra într-o sala unde, la viituri, apele se înalta cu 2—3 m deasupra albiei actuale. În continuare, pestera se dezvolta de-a lungul unei diaclaze care se termina în cea de a doua strîmtoare formata din enorme blocuri de prabusire. Dupa aceasta, tavanul se înalta din nou pîna la 20—25 m, iar aici cursul de apa schiteaza cîteva meandre, lasînd loc, cînd pe dreapta cînd pe stînga, unor întinse plaje de nisip. Curînd tavanul coboara din nou si patrunde în lacul primului sifon. În perioadele de seceta îndelungata, nivelul lacului scade destul de mult, dar nu poate fi traversat decît cu unele dificultati. Dincolo de aceasta se intra în tronsonul cel mai concretionat al pesterii, închis prin cel de al doilea sifon, înca neexplorat în întregime, accesibil doar scafandrilor autonomi.

Cursul de apa, cu un debit ce variaza, la iesire, între cîteva zeci de l/s (24 l/s în ziua de 21. 03. 1962), pîna la cîtiva m³/s (3 m³/s la data de 31. 03. 1962), provine, asa cum s-a dovedit prin marcarea cu fluoresceina efectuata în 19G2, din Pestera Batrînului, situata la o distanta de 4,25 km si la o diferenta de nivel de 270 m. În anul hidrologic X. 1981—IX. 1982, debitul mediu a fost de 241 l/s pentruca. În anul urmator, sa scada la 127 l/s. Fluctuatiile mari de debit, dar mai ales cresterea si descresterea brusca a apelor subterane, dovedesc ca, în afara sursei de alimentare amintite, un aport important îl au apele de infiltratie prin numeroasele doline si ponoare, situate de-a lungul drenajului subteran si, mai ales, în imediata apropiere a defileului Crisului Repede, unde astfel de forme au o dezvoltare deosebita.

VALAU (Pestera de la ~) este situata în versantul drept al Cheilor Albioarei, aval de confluenta cu culoarul carstic ce se desfasoara înspre Jofi-Merisor, vizavi de Pestera Crucii, satul Tarina, comuna Rosia.

Descoperita si partial explorata, în 1962, de catre T. Rusu, I. Viehmann si Stefania Avram. P. V. a fost semnalata în literatura de specialitate de T. RUSU (1968). În 1986, ea a fost explorata si cartata, pe o lungime de 259 m, de catre membrii C. S. „E. Racovita" Bucuresti, condusi de V. Lascu.

Intrarea, orientata spre est, mascata de cîtiva arbusti, are o forma ovala (2,5 x l m). Cursul de apa care dreneaza pestera strapunge, la iesire, o „bariera" de calcar si reapare la baza acesteia sub forma unui izvor, dirijat spre o albie de adapat vitele de unde si numele, care reprezinta o importanta sursa de alimentare cu apa din lungul cheilor. Curînd dupa intrare, se patrunde într-o galerie al carui tavan coboara brusc si se mentine între 0,2—0,7 m înaltime. Dupa 29 m de la intrare, se ajunge într-o sala de confluenta al carui tavan urca pîna la 5 ni. De aici, spre dreapta, se patrunde într-o galerie strîmta si scunda (1,0 X 0,5 m), slab ascendenta, temporar-activa, cu desfasurare meandrata, ce se închide, dupa circa 33 m, cu un sifon impenetrabil.

Pe stînga Salii de Confluenta se dezvolta o a doua galerie, tot ascendenta, drenata si ea de un curs de apa temporar, care, dupa o desfasurare spre sud, se îndreapta, brusc, spre vest. Spre deosebire de galeria de acces si afluentul de dreapta, aceasta este mai evoluata avînd dimensiuni ce variaza între 1,0—4,0 m latime si 1,0—3,0 m înaltime, prezinta un traseu mai sinuos, cu schimbari bruste de directie, adaposteste cîteva hornuri, plaje de nisip si nivele de eroziune, precum si cîteva galerii laterale. Dupa circa 110 m, ea se închide cu un sifon aflat la 2,3 m fata de intrare.

P. V. reprezinta un exemplu tipic de modul în , care curgerea de suprafata, din lungul unei vai ce evolueaza pe formatiuni carstificabile, ne putînd tine pas cu adîncirea pe verticala a colectorului principal trece în subteran, unde îsi organizeaza o retea de goluri carstice iar de-a lungul vaii primare se dezvolta o succesiune de doline transformîndu-se în vale dolinara. Din morfologia reliefului de la suprafata rexuîta asadar ca P. V. s-a format sub actiunea apelor din doua vai, azi dolinare, ce confhiesza aproximativ pe verticala sifonului situat la +2,3 m; una, caie se desfasoara spre dramul minier ce o duce la Luncasprie (înspre cota 477 m, „La Brazi"), si alta spre Dealul Varatec (477 m), pe al carui versant nord-estic apare un izvor (Fîntîna Rosie), a caror ape dispar în prima dolina de la obîrsia acestei vai.

VALEA VIDEI (Pestera cu Apa din ~) este situata în versantul drept al vai cu acelasi nume, aval cu circa 250 m, de confluenta cu Valea Groiesului, satul Luncasprie.

Intrarea este orientata spre sud-vest si prezinta o deschidere triunghiulara de 3,5 x 2 m. Golul subteran este format, la început, dintr-o galerie aproape rectilinie, de 16 m lung^:me, la capatul careia se afla o strîmtoare ce da impresia ca se închide. Dincolo de aceasta se patrunde într-un spatiu destul de strîmt si scund, drenat de un curs de apa cu caracter temporar; apare dintr-un sifon înca neexplorat, situat la 91 m de la intrare. În ansamblu, pestera este lipsita de concretiuni si prezinta mari fluctuatii de debit.

Din morfologia reliefului în care se înscrie, rezulta ca pestei a s-a nascut sub actiunea apelor care provin din ponorul situat în bazinul superior al vaii Timoasa si din dolinele ce se însiruie de-a lungul vaii cu acelasi nume.

VARNITA LESULUI, (Pestera ~ P. Alba sau P. Uscata din Vale Lesului), este situata la baza versantului drept al vaii cu acelasi nume, la circa 250 m amonit- de confluenta cu Valea Iadei.

Fiind situata într-o zona intensa circulata, V. L. a fost cunoscuta înca de la începutul acestui secol, dar, fiind mai iutin spectaculoasa, nu a fost consemnata si nici cartata decît în ultimul deceniu. Ea este formata, la început, dintr-o galerie scunda, fosila, cu desfasurare meandrata, aproape orizontala, pe podeaua careia se afla mai multi bolovani. Urmeaza apoi un planseu format dintr-o crusta de calcit si, în final, o galerie cu depozite aluvionare. Dupa 85 m de la intrare ea se închide prin colmatare. În zona finala se remarca numeroase forme de coroziune (hieroglifa si septe de coroziune). Dupa toate probabilitatile ea s-a f irmat sub actiunea apelor de infiltratie din bazinul pîrîului din apropiere (T. RUSU, 1978a).

VACARISTE (Pestera din ~) este situata la obîrsia unei vîlcele temporar-activa ce se desfasoara pe versantul nordic al Dealului Salatruc, satul Remeti, comuna Bulz.

Intrarea, de 1,5 m latime si 0,75 m înaltime, se deschide între cîteva blocuri de calcar, aval de care se schiteaza o albie seaca care urmareste panta versantului în care se înscrie. Dupa depasirea conului de darîmaturi, ca.v tinde sa o obstrueze, se patrunde într-o sala ovala (20X15 m), slab concretionata, cu o podea orizontala în zona centrala si slab înclinata spre dreapta si stînga. Tavanul, din care atîrna cîteva formatiuni stalagmitice, este dezvoltat pe o fata de strat care înclina spre iesire. În prelungirea acestei sali se dezvolta un diverticul ascendent, scuri, îngust si concretionat care se închide printr-un dop de darîmaturi. Formata în zona de debusare a unor ape ce se dreneaza azi la nivele mai coborîte, pestera se gaseste într-o faza de evolutie foarte avansata, pe cale de obstruare.

VIDUTA l (Pestera nr. l din Valea ~, Vizu I, P. Mica din Valea Vizei sau P. nr. l din Vizisoara) este situata în versantul drept al vaii cu acelasi nume, afluent de stînga al Vaii Vida, satul Luncasprie.

Semnalata de E. BOKOR (1921) sub numele de Vizevolgy Kisbarlang, P. V. l a fost prospectata biospeologic si descrisa sumar, pe primele zeci de metri, sub numele de Vizu I de catre P. A. Chappuis si R. Jeannel (JEANNEL, R. et RACOVITZA, E. G. 1929, p. 553). În 1969, membrii Institutului de Speologie „E. Racovita" din Cluj-Napoca (T. Rusu, Gh. Racovita, C. Plesa si V. Craciun) întreprind o serie de cercetari complexe, realizînd si o cartare a pesterii pe primii 77 m, pîna la prima strîmtoare. În 1982—1983, pestera este explorata în continuare de catre membrii C. S. „Czaran Gyula" din Tinca, care reusesc sa o carteze pe o lungime de 903 m.

Intrarea, aflata în amonte de confluenta unui pîrîu care debuseaza în Valea Vidutei printr-un frumos con de dejectie, are dimensiuni maxime de 4X3,5 m si este orientata spre vest-sud-vest.

Golul subteran este format dintr-o galerie principala, meandrata, strabatuta de un curs de apa cu caracter temporar care prezinta mari fluciuatii de debit. Tavanul schiteaza mai multe hornuri si cupole de coroziune, se înalta pîna la 3—5 m sau coboara pîna la cîtiva decimetri de podea iar largimea galeriei principale variaza între l—5 m. În lungul ei. se remarca numeroase plaje de nisip, excavatii si proeminente ascutite, terase si nivele de eroziune si cîteva formatiuni stalagmitice grosiere. Din galeria principala se desprind cîteva galerii secundare, slab dezvoltate, pardosite cu depozite aluvionare, iar în zona mediana, aceeasi galerie primeste, pe dreapta, un mic afluent ce dreneaza o galerie accesibila doar cîtiva metri. În zona terminala se desfasoara o retea de galerii fosile, cu cîteva hornuri slab dezvoltate, din care apele s-au retras la nivele inferioare, inaccesibile.

Dezvoltata în lungul Vaii Viduta, P. V. l pare sa fi fost generata, iar în prezent sa fie drenata, de apele ce se infiltreaza în albia unui mic afluent de dreapta al Vaii Viduta care se dezvolta perpendicular pe galeria principala, la circa 150 m de extremitatea dinspre amonte a pesterii.

VIDUTA 2 (Pestera nr. 2 din Valea ~, P. Vizti II, P. Mare din Valea Vizei sau P. nr. 2 din Vizisoara) este situata în versantul stîng al vaii cu acelasi nume, afluent de stînga al Vaii Vida, satul Luncasprie, comuna Dobresti.

Semnalata de E. BOKOR (1921) sub numele de Vizesvolgy Nagybarlang, P. V. 2 a fost cercetata, sub aspect biospeologic si cartata pe o lungime de circa 150 m, de catre P. A. Chappuis R. Jcannel si A. Winkler (JEANNEL N, et RACOVITZA, E.. 1929, p, 593), sub numele de Vizu II. În 1969, un colectiv de la Institutul de Speologie, ,,E. Racovita" din Cluj-Napoca efectueaza o serie de cercetari complexe si o carteaza pîna la primul sifon. Dupa 1981, pestera intra în preocuparile membrilor C. S. „Czaran Gyula" din Tinca care o exploreaza si carteaza, pîna în 1984, pe o lungime de 2032 m.

Intrarea, orientata spre nord-vest, se afla la 3—4 m deasupra albiei vaii si este reprezentata printr-o arcada larg deschisa, sub care se afla un con de darîmaturi. Golul subteran este reprezentat prin doua galerii distincte: una fosila, suspendata, si alta temporar-activa, inferioara. Prima este alcatuita din doua sali alungite, separate printr-un coridor de legatura, în care se remarca o treapta formata dintr-o scurgere stalagmitica. În timp ce sala de la intrare (42x16 m) este lipsita de formatiuni stalagmitice si prezinta o podea aproape orizontala, formata din humus si pietre desprinse din tavan sub actiunea proceselor de înghet si dezghet, cea de a doua sala (28x10 m), care se închide printr-o masiva scurgere stalagmitica, este ascendenta si prezinta cîteva formatiuni parietale, numeroase gururi si un diverticul dezvoltat în lungul unei diaclaze care a favorizat si formarea unui horn de 8—10 m înaltime.

Cea de a doua galerie, temporar-activa, accesibila din sala de la intrare printr-un diverticul descendent, se desfasoara. la început, aproape nord-sud iar apoi de la nord-vest spre sud-est, fiind strabatuta, la viituri, de un curs de apa cu un debit destul de important. Spre aval, pîrîul dispare curînd printr-un sorb, pentru a reapare la zi, prin emergenta situata în vecinatatea pesterii, amonte de intrare. Spre amonte, galeria principala se desfasoara destul de întortocheat, or numeroase meandre, sifoane, cascade si marmite, plaje de nisip, saritori si pilieri, care o sppava, pe anumite tronsoane, în doua tipuri de galerii: unele fosile, înalte si largi, si altele active, înguste si scunde. În general, golul subteran se caracterizeaza printr-un mare numar de forme, atît de coroziune cît si de eroziune.

Din morfohidrografia zonei în care se înscrie, se deduce ca apele care au grenerat-o si care o dreneaza, provin, prin infiltratie, din bazinul superior al unui afluent de stînga al Vaii Viduta, dezvoltat perpendicular pe directia de înaintare a golului subteran.

VÎNTULUI (Pestera ~) este situata în versantul stîng al Crisului Repede, la cca 500 m aval de confluenta cu Valea Misidului, la marginea de nord-vest a Poienii Frîntura, comuna Suncuius.

Desi „Gaura cu Vînt" din Poiana Frînturii era cunoscuta de localnici de foarte multa vreme, abia în 7 aprilie 1957. B. Bagameri largeste si strabate, cu destule dificultati, o scurta galerie puternic ventilata de un curent de aer, dupa care patrunde, de unul singur, într-un gol subteran de mari dimensiuni, pe care îl exploreaza pe mai multe sute de metri. Ulterior, acesta a facut obiectul a numeroase explorari întreprinse de Institutul de Speologie „E. Racovita" din Cluj-Napoca si, mai ales de membrii C.S.A. Cluj-Napoca care, cu pretul unor eforturi deosebite, au reusit sa-l exploreze si sa-l carteze, pîna la sfîrsitul anului 1986, pe o lungime ce însumeaza 32,7 km, situîndu-i pe primul loc între pesterile din România.

Pîn