Beius, Districtul Beius, Municipiul Beius, Depresiunea Beiusului, Orasul Beius, Centru Turistic Beius, Padis, Pestera Meziad, Pestera Ursilor, Glavoi, Statiunea Padis, Cetatile Ponorului, Focul Viu, Piatra Altarului, Pestera Piatra Altarului, Finis, Cetat

Credem ca esentiala în cercetarea lui este, în primul rând, evidentierea interactiunii între functia utilitara a costumului si cea identitara: „În cercetarea portului bihorean, asadar am constatat nu numai pastrarea functiilor practice, utilitare si estetice ale pieselor de port, ci deopotriva, functiile legate de conditia sociala, economica, de vârsta, de ocupatie si de stare .

Costumul femeiesc traditional purtat în zona se integreaza si el unitatii morfologice a costumului românesc în general. În formele sale vechi, acest costum se mai purta doar în satele din jurul Pietroasei, respectiv Chiscau, Stâncesti, Bradet pâna în urma cu jumatate de secol. El era compus dintr-o piesa de baza, o camasa lunga de la umeri pâna sub genunchi, deci nu formata din doua bucati spatoiul si poalele, formula introdusa mai târziu si generalizata în zona. În fata se purta o zadie – catrinta si ea rezonând în unitatea costumului românesc. „Croiul camasii lungi se realiza din dreptunghiuri de pânza tesuta în casa, doi lati pentru pieptul camasii, un lat pentru spate si câte un lat pentru mâneci. Sub brat se introducea un petic de pânza, triunghiular broschita sau largitura, care dadea lejeritate mânecii. Piesele componente erau încretite laolalta pe fir de ata groasa, formând gâtul sau gulerul camasii, peste care se adauga o bentita îngusta, cu cusaturi geometrice decorative. La încheieturile mâinii mâneca era încretita sub un pumnar îngust. Peste creturi, pe o portiune de 10-15 cm, se realiza cusatura decorativa pe fire numarate, scafatura lata, tivita cu colturi de cipca sau cu o fodra îngusta.

Compozitiile ornamentale ale camasii batrânesti se raportau întotdeauna la liniile de croi, fiind subliniate de broderia dantelata a cheitelor, care mascau cusaturile de îmbinare. Ornamentul fin, discret, de la guler, era armonizat cu sirul lat de pui pe brânca, cusaturi decorative de-a lungul mânecii sau cu sirul peste cot, realizat de-a latul mânecii. Motivele geometrice, roata, cocârla, calea ratacita, calita fara gatat, pana etc. erau brodate cu fitau alb la camasile fetesti sau nabrasc, adica fir rasucit alb-rosu sau rosu-vânat, la camasa batrâneasca. Marca de vârsta o dadeau nu numai culorile, ci si amplitudinea decorului.

Iata descris acest port barbatesc, din zona Beius – Vascau, de prof. I.S. Selageanu, în notele sale de calatorii, publicate în Famillia, în 1872: „Camasa scurta fara guler…mâneci libere, unele în pumnasei ciuntiti, fitau putin; la grumaz doua balturi din fitau rosu; capul cu parul lung, negru se acopera cu caciula de miel si palarii cu obada de rând nici lata ca la ardeleni nici îngusta ca la ungureni; brâul cu curea, picioarele în opinci, în spate cojoc, peste umeri suman pâna la genunchi; zicem peste umar pentru ca poporul si în frigu ni tî sa pare ca e prin Italia cu habitele aruncate peste umeri; iarna peste tot bitusa alba. Sumanele poarta felurite decoratiuni si tivituri mai pe toata vâlceaua altele, se osebeste asa zicând satean de satean”.

Piesele principale ale costumului barbatesc au fost, în timp: camasa, cojocul, sumanul, gacile, cioarecii, zadia, bitusa, opincile, cusma, clopul. Camasa barbateasca traditionala cu mâneca larga fara pumnari, încheindu-se la gât în creturi pe un snur cu ciucuri descrisi de I.S. Selageanu, dupa o tipologie traditionala a camasii taranesti românesti s-a mai pastrat în zona doar în satele din jurul Rosiei. Ea a fost înlocuita cu o camasa cu pumnari brodati ce prindeau creturile mânecii bufante, cu guler înalt la gât, brodat, si cu platca brodata pe umeri ca si pieptul de asemenea brodat, dar si ornamentat cu siruri verticale de bumbi de sticla colorata, cumparati din comert. Camasile pentru barbati erau diferentiate pe vârste, cele fecioresti fiind mai puternic ornamentate. Copiii pâna la 5-6 ani purtau camasi lungi, pâna sub genunchi.

O camasa speciala, relationând în viata purtatorului la conjuncturile sociale, era cea cusuta special pentru barbatii ce plecau la razboi, camasa careia „dupa ce «cu lacrimi o spalau» si «la luna o uscau» îi coseau la subsiori, pe dinauntru, pe partea inimii, legatura de izbânda, o batiste brodata, în care puneau fir rosu de lâna, busuioc, usturoi, banut de argint, hodolean si rotopasca ca sa-l apere pe flacaul ostas de boli si molime, de dusman si de glont, de amaraciune si de dor. Aceasta legatura de izbânda era pastrata sub vesminte chiar dupa ce «rânduielile oastei» îl dezbracau de camasa investita prin credinta si magie cu puteri de aparare…”.

Cioarecii erau din tesatura îngrosata în dube, venind pe un tipar arhaic dacic, strânsi pe picior, cu un prohab în fata, cu cusaturile marcate uneori cu postavuri colorate. În sezonul cald se purtau izmene lungi, înlocuite în a doua jumatate a sec. XIX cu izmenele largi, cu bracinar, croite din 5-6 lati, preluate pe filiera ungureasca si slovaca, si de aici, purtate doar în zona de vest a tarii. În fata, peste gaci, barbatii purtau si ei zadie. Piesa care personalizeaza mai accentuat costumul barbatesc în zona era cojocul, de aceea asupra lui vom reveni.

În cazul costumului popular local, în zona Beiusului ca si în alte zone ale tarii, o piesa de prestigiu era sumanul, venind si el dintr-o veche traditie dacica. Pentru evul mediu, documentele vorbesc si ele, direct sau indirect, despre sumanarit. Cnezii satelor de aici aveau obligatia sa dea 7 sumane sau cojoace „septem birras sen gubas". Documentele atesta în 1342 si construirea de noi pive în Bihor. În tarifele vamale stabilite în 1478 pentru târgurile din Beius si Oradea, între marfurile importante apar si hainele de postav, respectiv sumanele si paturile de lâna. Si peste aproape 400 de ani (între 1802-1844) aceleasi tarife vamale prevedeau rezervarea „unui spatiu mai mare pentru gubas” = sumanar – deci pentru mesterii specializati în producerea si vânzarea sumanelor. În aceasta idee, Sârbestiul a fost un centru specializat, populatia satului practicând aproape în totalitate sumanaritul. Panura era tesuta în sat sau cumparata din alte parti, inclusiv din zona Sibiului, batuta în stezele, dubele atât de numeroase din zona – vezi si capitolul rezervat instalatiilor tehnice – iar pentru decor era folosit postavul subtire, divers colorat cumparat din comert. Desfacerea produsului se facea pe o piata mare locala, dar extinsa si pe toata câmpia de vest. Sumanele erau lucrate fie acasa în Sârbesti, fie în satele cumparatorilor, direct la domiciliile lor.

Toamna,când terminau muncile agricole de acasa, sumanarii îsi luau cu ei instrumentar de lucru, unul de altfel foarte limitat, si porneau spre vest, din sat în sat, cautând comenzi si executându-le, de obicei, la domiciliul clientului.

Nevoile stricte ale satelor zonei Beiusului erau rezolvate si de mesterii sumanari locali, prezenti aproape în fiecare sat, cu deosebire în Rosia, Meziad, Poeni, Cabesti, Pietroasa etc. Ultimul mare mester sumanar din zona, Nica Tanase a murit în urma cu aproape doua decenii. Atelierul lui de lucru este reconstituit la Muzeul municipal Beius. Recesiunea totala a sumanaritului s-a datorat adoptarii în îmbracaminte a substitutelor industriale de serie mare.

Sumanul era o piesa de port comuna pentru ambele sexe, având acelasi croi. Diferentele se realizau în dispunerea câmpurilor ornamentale, mai bogate la sumanele femeiesti. Croiul era realizat din acelasi lat, netaiat la umeri, partea din fata despicata si cea din spate întreaga. Mânecile, si ele confectionate fiecare dintr-un lat aveau adaugate un fel de mansete – pumnari de obicei ornamentati, ca si gulerul de altfel, adaugat si ornamentat. De asemenea, sub brate, între latul din fata si cel din spate erau adaugate clinuri tot de postav, de obicei mai largi spre poale, pentru a nu stânjeni mersul. Câmpuri ornamentale avea sumanul, însa, în primul rând pe piept, simetric pe fiecare aripa a lui. De asemenea cusaturile de îmbinare ale clinilor si latilor erau marcate prin aplicatii decorative din postav de anglie. Ca un întreg, sumanul era o piesa de port ce marca autoritatea si demnitatea purtatorului. Monumental prin croi, foarte expresiv prin ornametica, el avea ceva august, fiind nelipsit ca piesa de costum în momentele esentiale ale vietii purtatorului: nunti, înmormântari, întruniri sociale, exercitii de demnitate, continuând în complexul sau conotatii ce-i evidentiau importanta în toate aceste momente, prevalente chiar functionalitatii practice.

În aceasta idee, cred catrebuie înteles si modul de purtare a sumanului. El nu se îmbraca precum o haina, cu bratele introduse pe mâneci. Se purta de obicei, simbolic, pus – aruncat pe umeri, ca semn al maiestatii. Aceasta conotatie continuta a autoritatii purtatorilor este indusa de prezenta în câmpurile sale ornamentale, de obicei pe piept sau mansete, a unor sugestii relevând ideea de coroana sau de sceptru. N-ar fi exclus ca ele sa fi marcat, în viata satului traditional, autoritatile medievale, respectiv ale cnezilor sau voievozilor.

Ca marca identitara, sumanele exprimau însa nu doar autoritatea, ci si vârsta biologica, starea sociala, a purtatorului, diferentierile fiind exprimate de obicei prin bogatia registrelor ornamentale. Ele purtau de asemenea si o alta marca identitara, cea a comunitatii din care venea purtatorul. Fiecare sat manifesta preferinte pentru anumite reprezentari ornamentale, purtatorul putând fi identificat dupa suman asupra comunitatii din care provine. Zonal se realiza de asemenea o diferentiere prin culoarea lânii din suman, cele dinspre Rosia fiind în general negre, iar celelalte din zona albe.

Timpurile moderne, cu oferta industriala mai accentuata, au produs si în domeniul acesta mutatii. Sumanul a început sa fie dublat, în timp, de sumanita confectionata tot din tesatura de lâna, îngrosata în dube. Croiul însa era cel al hainei de târg, iar vechile ornamente din postav de „anglie” au fost înlocuite în mare parte cu aplicatii de piele. Cusutul nu mai era manual, ci mecanic. Nu mai erau lungi, pâna la genunchi ca sumanele, ci scurte, sacou pâna la solduri.

Cojoacelor traditionale le rezervam un capitol special, în care ne permitem o analiza mai detaliata a lor. Realizam acest excurs, care a constituit de altfel în urma cu vreo 35 de ani, tema unei comunicari sustinuta de subsemnatul la centenarul muzeului national de arta, pentru a da cititorului o imagine posibila asupra încarcaturii simbolice a ornamenticii în arta populara româneasca în general, în acest caz în arta costumului. De asemenea asupra vechimii sale. Aproape pentru fiecare forma de manifestare a culturii românesti traditionale se pot face asemenea incursiuni în timp. Acest tip de discurs ar depasi însa viziunea sintetica impusa unei monografii, de aceea operam cu el doar ca acest pars pro toto.

Înainte de a trece la discutarea motivelor ornamentale continute, trebuie sa mentionam ca în zona exista în tipologia cojoacelor românesti traditionale patru modele distincte, a caror purtare era delimitata aproximativ de spatiul geografic, modele cu diferentieri în ornamentica si partial în croi. Notam ca toate cele patru tipuri de cojoace au aproximativ aceeasi tipologie; sunt fara mâneci, sunt relativ scurte, se deschid în fata, au spatele confectionat dintr-o singura bucata de piele iar fata din doua „aripi”, unite cu spatele prin cusaturi verticale sub brat.

- cojoace „cohanesti”, adica de la „Cou” (Vascau), centru de confectionare si zona de utilizare. Au modele distincte pentru fecior si fata.

- cojoace „binsenesti”, adica de la Bins (Beius), centru de confectionare si zona în care erau purtate. Si ele au modele distincte pentru barbat si femeie.

- cojoacele „concinesti”, purtate în zona Rosia, dar confectionate si la Beius si la Rosia. Aveau acelasi tipar si pentru barbat si femeie.

- cojoacele „poienaresti” confectionate în satul Poieni si purtate în satele din jur. Si ele cu acelasi tipar pentru ambele sexe.

Ansamblul ornamental al tuturor acestor cojoace este împartit în mai multe câmpuri comune tuturor, cu continuturi specifice pentru fiecare câmp. Acestea sunt:

2 buzunarele decorative, deci nefunctionale, câte unul de fiecare parte, asezate în josul aripilor, sub brat.

3 un câmp ornamental ce acopera sub bratul, cusaturile ce leaga „aripile” cu „spinarea”.

Acest câmp ornamental al spatelui la cojoacele cohanesti si binsenesti pentru barbati si la cele concinesti cu tipar comun pentru barbati si femei, este grupat în jurul unei coloane verticale care urca de jos în sus. La umeri coloana este flancata de doua arcuri de cerc ce se deschid pornind oblic de la capul coloanei, pe linia omoplatilor, spre subtiori. La cojocul „poienaresc” coloana lipseste de pe spate. La primele trei tipuri coloana se largeste spre baza, într-un trunchi de con la cele „concinesti”, si prin doua forme ovoidale la cele „cohanesti” si „binsenesti”, asezate de o parte si de alta a coloanei. Denumirile motivelor din ansamblul ornamental al spatelui, în limbaj de „breasla”, deci al cojocarilor ce le realizau, erau strict tehnice. Ei numeau coloana „serinca” sau „prima”. În schimb, denominatia populara mentioneaza pentru coloana expresii precum: „sercan” (zmeu), „corbaci”, „serpalau”, toate inducând sugestii de interpretare, sugerându-le o functionalitate simbolica.

Din punctul nostru de vedere, acest ansamblu decorativ al spatelui este elementul central din sistemul simbolic al decoratiei cojoacelor barbatesti din zona. El este o reprezentare relativ stilizata a actului ce functiona ca element central, real sau mimat, în riturile de initiere ale civilizatiilor agricole, respectiv comuniunea celor doua principii, masculinul cu femininul. Coloana este o sugestie falica evidenta, deschiderile ovoidale de la baza întregesc imaginea principiului masculin, cele doua arcuri de cerc sugerând deschiderea vulvara.

Care sunt argumentele ce sustin aceasta afirmatie ce intriga prin ineditul ei? Iata-le:

1) Sugestia grafica a reprezentarii nu contrazice ci confirma ipoteza prin figurativul ei realist, chiar daca putin stilizat;

2) Frecventa unor asemenea reprezentari în costumele de ceremonie ale ritualurilor agrare antice, asupra carora vom reveni;

3) Nealterarea motivului în timp si spatiu, de la un mester la altul induce ideea unei comenzi precise ce nu putea fi eludata sau denaturata, a unui continut simbolic, chiar daca în timp el s-a estompat;

4) Cojoacele cu aceasta coloana pe spate au voie sa le poarte doar barbatii, pentru femei existând alte tipare speciale;

5) Purtarea cojocului era conditionata de vârsta purtatorului. Tocmai prin continutul lor initiatic, prin simbolica sexuala inculcata, el putea fi purtat doar începând cu adolescenta, când purtatorul avea deja potentialul exprimat de simbolica ornamentata. Copiilor le era interzisa purtarea cojocului traditional, înlocuit cu un pieptar de o alta morfologie;

6) În momentele petitului, de importanta unica în stabilirea actului matrimonial, cojocul devenea nu doar o piesa de port ci un substitut simbolic al purtatorului, exprimându-i calitatile ce-l fac apt pentru abordarea actului matrimonial. Când mergea în petit, feciorul îsi lasa cojocul în casa fetei. Daca fata a doua zi îi scotea cojocul în târnat, înseamna ca nu-l dorea de sot. Daca-l lasa în casa, însemna ca cererea în casatorie era acceptata.

7) Functia simbolica, prevalând asupra celei practice, determina purtarea cojocului atât iarna cât si vara. Or, în caldura verii un cojoc îmblanit era cel putin inoportun. Nu putea fi însa abandonat tocmai din cauza continutului simbolic al ornamenticii sale, exprimând identitatea sexuala, sociala si, vom vedea, chiar cea de vârsta a purtatorului.

8) Corelatia indestructibila dintre purtator si cojoc e subliniata si de faptul ca, odata adoptat în adolescenta, cojocul devine un alter ego al persoanei purtatorului si nu va putea fi înstrainat sau abandonat niciodata. La moarte, el trebuie îngropat cu proprietarul. Nu putea fi mostenit decât eventual dupa realizarea unui ritual de exaugurare.

9) La nunta, prezenta cojocului era obligatorie, atât pe mire cât si pe mireasa.

10) La moartea cuiva apropiat, participantii la funeralii îsi întorc cojocul pe dos, semnificând abolirea propriilor functii vitale exprimate prin simbolica virila a cojocului.

11) Un alt argument important în favoarea ideii ca pe spatele cojocului barbatesc din zona este de fapt simbolizata o imagine falica, consta într-o exceptie revelatoare continuta de tipologia acestor cojoace. Am spus ca aceasta coloana apare exclusiv în cazul cojoacelor barbatesti, cu o singura exceptie, cea a cojoacelor „concinesti” care erau purtate de barbati dar si de femei, având acelasi tipar pentru ambele sexe. Putea fi purtat însa numai de femeile maritate, deci dupa ce trecusera de initierea sexuala. De aceea erau si numite „concinesti”, de la „conci” – sistem de adunare a parului femeilor în „conci”, o împletire ce era primul act ce legifera practic casatoria, „învelirea” fetei.

12) Despre functia simbolica a acestor cojoace poate vorbi si faptul ca ele trebuiau întoarse pe dos în cazul unor urgii naturale, furtuni, tocmai pentru a nu supara – sfida fortele malefice. De asemenea, cojocul era batut cu bâta când strâjele furau laptele de la vaci.

Dincolo însa de acest câmp ornamental al spatelui cojocului, despre virtutile simbolice ale cojocului barbatesc vorbesc si ornamentele din zona buzunarelor. La cojoacele barbatesti „binsenesti”, „concinesti” si „poenaresti” buzunarul si suprafetele de deasupra lui construiesc un decor antropomorf, un cap de barbat purtând cusma sau, poate, coif (?) apotropaic în cazul celui poenaresc. Desi reprezentarea era stilizata, caracterul ei este indubitabil. Imaginea antropomorfa masculina confirma întelegerea cojocului ca sugestie a unui complex simbolic initiatic, exprimând identitatea biologica si sociala a purtatorului

De subliniat ca, în rezolvarea acestui câmp ornamental, cojoacele barbatesti de Vascau fatie. Ele nu au reprezentat în zona buzunarelor un cap de barbat, ci un mar, ca pom al vietii, marul fiind asociat în mentalitatea colectiva arhaica cu imaginea marului adamic ca potentialitate virtuala, ce se cerea confirmata prin initiere. Desigur, demonstratia ar putea spori si cu alte argumente, explicând alte conotatii, dar ar depasi profilul acestui demers. Sperând ca am convins, sau macar am problematizat contextul, sa încercam si alte concluzii.

Credem ca aceste cojoace ce se purtau în ultimul timp, asa cum am mai mentionat, pe delimitari geografice, se purtau cândva în functie de vârsta purtatorului. Adica, într-un trecut greu de precizat, oricum venind dintr-un timp precrestin, ele se purtau în functie de vârsta, marcând simbolic succesiunea etapelor biologice ale existentei umane. Primul în aceasta succesiune ar fi cojocul „cohanesc” purtat cândva de feciori. Marul de pe buzunare era expresia virtualitatii neconsumate. Coloana de pe spate confirma un potential, chiar daca înca neconsacrat. Culoarea dominanta a cojocului, în toate câmpurile sale ornamentale, rozul-portocaliu, induce si ea ideea acestei virtualitati feciorelnice.

Cojoacele „binsenesti” au marcat probabil a doua vârsta a purtatorului, casatoria si epoca imediat urmatoare. Li se si spunea de altfel cojoace „de miri” si-n constiinta localnicilor nu trebuiau purtate decât cinci, sase saptamâni dupa casatorie. Acestea sunt de fapt adevaratele cojoace ale initierii. În registrul ornamental al celor doua buzunare marul de la cele cohanesti e înlocuit cu o imagine antropomorfa, un cap de om cu cusma. În zona Vadu Crisului se mai pastra pâna nu demult traditia ca, pentru angajarea unor relatii sexuale sotul sa-si arunce caciula în patul sotiei. Daca aceasta retinea cusma, era bine primit, daca o arunca înapoi, trebuia sa renunte. Cromatica lor e realizata într-un rosu dominant exprimând potentialul viril al purtatorului.

În continuare, cojoacele vârstelor mature ar fi fost celenumite astazi „concinesti”. Acum barbatul era una cu femeia sa, dupa ce i-a facut „conci” poarta acelasi model de cojoc amândoi. Cu coloana pe spate exprimându-le plenitudinea puterii, subliniata si de verdele dominant al decorului. Cojoacele „poenaresti”, a patra tipologie corespund vârstelor senectutii. Comune la femei si barbati, ele confirma unitatea matrimoniala dar marcheaza scaderea potentialului vital, subliniata de lipsa coloanei virilitatii de pe spate. Sunt singurele care nu mai au coloana. Cromatica lor e mai închisa, la fel si ornamentatia mai sobra. A mai ramas, comuna cu celelalte, imaginea antropomorfa de pe buzunare si ea, însa, modificata, cusma fiind dominanta, în ea conturându-se o imagine asemanatoare ochilor apotropaici ce marcheaza zona frontala a coifurilor dacice. De subliniat ca toate celelalte cojoace descrise deja aveau la baza un ornament ondulat numit „serpalau”, conotatiile falice ale sarpelui fiind omniprezente. La cojoacele poenaresti lipseste si acest serpalau.

Ne cerem scuze pentru aceste divagatii ceva mai detaliate asupra ornamenticii cojoacelor traditionale din zona, am facut-o însa din dorinta de a transcede timpul istoric imediat la care suntem obisnuiti sa relationam totul, spre timpul originar al lor, unul venind foarte probabil din preistorie. Un timp al unor rituri initiatice frecvente la toate populatiile într-o anumita perioada a devenirii lor, aparitia lor fiind conditionata de profilarea omului primitiv pe agricultura. Ele erau închinate unor zei ai vegetatiei, care mureau si înviau anual, odata cu moartea si renasterea naturii. Aceste rituri de initiere erau manifestari ample, ajungând pâna la instituirea unor religii de mistere, ce aveau ca moment central tocmai simularea actului procreativ. Considerând ca unitati primordiale ale naturii, marele cuplu cerul – tata si pamântul – mama, riturile repetau gestul comuniunii celor doua principii într-o proiectie antropocentrica asupra universalului.

De aici toate riturile, toate misterele închinate zeilor vegetatiei (Isis, Osiris la egipteni, Atys si Cibele la traci, Tamuz si Istar la asirobabilonieni, Dionisos sau Demetra la greci etc.) aveau ca punct proxim momente orgiastice ce simulau unirea cerului tata cu pamântul mama, pentru stimularea fecunditatii si fertilitatii pamântului. Asa se explica prezenta în riturile agrare, comune bazinului mediteranean si nu numai, a reprezentarilor de simbolica sexuala. În limbile orientale, din Asia mica, de altfel, fierul de plug, sapa si falusul erau numite cu acelasi cuvânt. În toate aceste ceremonii reprezentarile sexuale erau obiecte de cult, decorau costumele actantilor, erau exhibate în ceremonii publice pe strazile Romei etc. Cu reprezentari falice ca idoli, ca amulete sau imagini pe costume, se organizau în antichitatea mediteraneana procesiuni numite falagorii, participantii având certitudinea ca ritualurile lor influenteaza direct fertilitatea ogorului, prosperitatea turmelor si perpetuarea vietii. În misterele Demetrei de la Eleusis, lânga Atena, neofitii cu spice de grâu si lumânari în mâini, cununi de mirt pe cap, asistau la ceremonii în care mistagogii le prezentau obiecte cultice din care nu lipseau reprezentarile sexuale. În noaptea suprema a cultului avea loc hierogamia preotesei cu marele preot hierofantul, imitând unirea lui Zeus ca reprezentant uranian – cerul, cu divinitate chtoniana – pamântul, a Demetrei. În Italia, cultul falusului a fost introdus de coribanti, preotii zeitei Cibele. În templele lui Liber si Liberei erau adorate falusul si cteisul, numit aici sinus veneris. Tinerele casatorite erau asezate pe falusul lui Priap pentru a le stimula fecunditatea. De subliniat ca, la romani, falusul era folosit si ca indicativ rutier.

Am facut acest excurs într-o metalitate antica pentru a demonstra ca fertilitatea pamântului era perceputa, într-o anumita etapa a istoriei, tinând în general de prima faza a agriculturii, ca un rezultat al unirii principiului feminin cu cel masculin, ca aceasta unire era conceputa ca un act sexual, ca actul era reprodus sau mimat la serbarile zeilor vegetatiei, pentru ca prin magie imitativa sa stimuleze unirea principiilor universale, ca în rituri reprezentarile falice erau omniprezente. Am dori prin aceasta sa învingem inertii ale unei mentalitati contemporane si sa demonstram ca cojoacele traditionale din zona Beiusului pot fi relicte ale unei asemenea mentalitati.

Subliniem ca între cojoacele traditionale ale zonei, cu cele patru tipologii distincte: cohanesti, binsenesti, concinesti si poenaresti, pentru primele doua exista o tipologie specifica si pentru cojoacele femeiesti, la celelalte doua tipologiile fiind comune si la barbati si la femei. Am încercat sa aratam si de ce. Subliniem ca si modelele feminine, cu dominante florale, induc o posibila sematica legata de matrice, de cupa, de gineceu.

Pe lânga aceste patru tipologii traditionale se mai purtau în zona doua alte modele cu aceeasi tipologie, dar cu ornamentici diferite. Este vorba de cojocul femeiesc purtat de unguroaice si de românce în satele cu populatie mixta: Tarcaia, Finis, Negru si de cojocul numit unguresc dar purtat de femeile române din jurul Beiusului. Ele par derivate mai târzii ale vechilor cojoace femeiesti, având aproximativ acelasi croi dar deosebite ca decor. Se mai purtau, în satele de la iesirea din depresiune (Soimi, Petid, Capâlna etc.) cojocul numit cu bumbalaci, din cauza decorului realizat prin aplicarea unor bumbi din lemn. Interesant, dar mai putin purtat era cojocul cu mâneci, mai lung si evazat în partea de jos. Comune, în schimb, erau pieptarele cu spatele si fata dintr-o bucata fiecare, cu deschidere sub brat, cafenii la culoare, purtate de toate vârstele, deci inclusiv de copiii care nu aveau dreptul sa poarte cojoace traditionale.

Puternic personalizata prin croi si functionalitate practica, chiar daca prin cea simbolica mai putin, era bitusa, piesa de port impresionanta prin dimensiunile ei, purtându-se si pe fata si pe dos. Confectionata din 6-8 piei de oaie cu lâna bogata, fara mâneci, cu deschidere în fata, lungi de la umeri la calcâie, bitusa proteja purtatorul si împotriva ploii si împotriva frigului. Învelit în bitusa ciobanul putea dormi uneori chiar afara, pe zapada. Era nelipsita în sezonul rece din portul pastorilor, când ieseau la pascut, al carausilor, al mestesugarilor ce-si duceau carutele cu coviltir încarcate cu produse spre târgurile si spre satele de pe câmpia de vest dar si al lucratorilor de la padure. S-au specializat în confectionarea bituselor satele de lânga Beius: Delani, Nimaiesti, Sânmartin, Finis. Azi mai lucreaza sporadic doar doi mesteri batrâni din Delani.

Din blana de miel erau confectionate si caciulile, cusmele îmblanite. Erau croite din blani taiate în patru bucati, triunghiulare, pentru exterior si altele patru pentru interior, cele din exterior mai decorative, cu lâna creata. Cusute apoi si batute cu un ciocan de lemn pe un calapod conic, ele faceau parte dintre piesele de port cu conotatii simbolice, evidentiind autoritatea masculina.

Pâna în prezent am trecut în revista utilizarea pieilor îmblanite pentru confectionarea unor piese ale costumului popular. Tot pentru piese de port erau însa utilizate si piei fara blana. Printre ele, chisâgurile lucrate din piei de capra, brâuri late, un echivalent al chimirelor din alte zone etnografice. Aveau despartituri pentru pus banii pentru ca erau purtate mai ales la târguri, frumos ornamentate cu aplicatii din metal sau piele. Straita de piele, de capra sau de vita, purtata pe umar era si ea frecventa la pastori dar si la „cheujeri”, oameni ce frecventau târgurile, specializati în negotul de animale îndeosebi. Si aceste straiti erau ornamentate prin aplicatii de piele sau metal

Printre cele mai frecvente piese vestimentare confectionate din piele de vita sau de porc erau si opincile, legate pe picioare cu nojite din piele. Pâna târziu, pietele zonei au fost populate cu opinci facute de nimaiesteni specializati în confectionarea lor. Ultimele decenii opincile nu mai erau însa confectionate din piele,ci din anvelope uzate de automobile. Tot ca încaltaminte erau utilizate si cizmele din piele. Mesteri specializati în confectionarea lor se aflau în Beius dar si în Varzarii de Jos, unde erau produse cizmele numite varzaranesti, un brand cu mare desfacere în vestul Apusenilor pâna spre câmpie. Ca si în cazul celorlalte piese din piele enumerate mai sus, si la cizme parul blanei se razuia, apoi pielea era tabacita, vopsita cu mâl din balta si galiscaul din comert etc.

De subliniat ca pielea de animale avea si alte numeroase utilizari în economia agricola a spatiului rural si nu numai. Astfel, confectionarea hamurilor pentru cai a specializat numerosi mesteri în zona, produsul mai având si astazi o oarecare cautare.

Maria Bocse, Arta cojocaritului în valea superioara a Crisului Negru, Biharea, 1973, p. 24

Nicolae Brânda, Miturile antropocentrismului românesc. Miorita, Editura Cartea Româneasca, Bucuresti, 1990