Login

Register

User Registration
Login Close
---

---
Cumpara CANA Tara Beiusului
Cazare transport anunturi shop
A+ A A-

Locuinta

LOCUINŢĂ ŞI INCINTĂ SACRĂ


 

Satul, indiferent de modul de structurare a lui în spaţiu – pe văi, pe dealuri, împrăştiat, răsfirat, adunat etc. – era compus din gospodării. Unităţi familiale, economice, sociale, gospodăriile se constituiau fiecare într-un univers propriu, singular, unitar şi suficient sieşi, întregind un ansamblu coerent din subansamble, acoperind complexul de funcţionalităţi ale gospodăriei, realizând împreună ceea ce M. Eliade numea imago mundi.

În formula comună la mijlocul sec. XX, gospodăria trebuia să  integreze, de obicei, o casă de locuit, eventual o cuptorişte, un grajd cu şură pentru atelaje, un coteţ etc., grupate în jurul unui spaţiu liber, de incintă, numit ocol. Fiecare din subansamble putea să fie mai bine sau mai puţin bine reprezentat, în funcţie de starea socială a gospodarului, de ocupaţia dominantă, de numărul membrilor familiei, de materialul de construcţie şi nu în ultimul rând de terenul pe care se construia gospodăria. La şes, unde spaţiul era suficient, exista o regularizare mai clară a sistemului; la munte, însă, pe spaţiul mic sau cu diferenţe de nivel, acestea influenţau sau chiar determinau dispunerea acareturilor gospodăriei.

 

Locuinta

MOBILIERUL

În mobilierul comun din camera de locuit paturile, de o parte şi de alta a camerei, erau obligatorii; paturi înalte şi pentru a îndepărta de vatra rece pe cel ce dormea, şi pentru a se putea depozita sub ele câte ceva. Confecţionate mai demult simplu, neornamentate, în sec. XX au fost înlocuite cu paturile de târg, cu căpătâie lucrate la strung. Lângă paturi, laviţa înaltă cu spătar, ornamentat prin cioplire sau traforare, de obicei cu simboluri solare. Între paturi, sub geam, lada de zestre, puternic ornamentată, înlocuită mai târziu cu o ladă de brad cu spătar, confecţionată de tâmplari. Ultima prezenta mai ales în casele din comunităţile maghiare, unde, însă, ea e de obicei şi pictată şi decorată prin lucrături la strung. Iarna, unul din paturi lăsa locul războiului de ţesut.

 

Stelaj

 

Încadrată de laviţele de lângă paturi şi lada de zestre, se afla masa,  cea veche de obicei cu ladă, în care se depozitau de-ale mâncării, cu pereţii ornamentaţi prin horjire şi acoperită deasupra cu o tăblie, formată de obicei dintr-o singură bucată de lemn. Mai nou, în locul ei apare masa mai înaltă, cu sertar, acoperită cu o făţăriţă.

Lângă uşa de la intrare, în colţul opus instalaţiei de încălzire se afla de obicei podişorul, şi el un mobilier personalizat şi prin structura sa şi prin decorul  cam acelaşi cu cel de pe lada de zestre sau masa cu ladă, respectiv reprezentări solare, pomul vieţii şi alte ornamente geometrizate care purtau nume precum: calea rătăcită, calea fără sfârşit etc. inducând în ele valori simbolice, cu conotaţii existenţiale. Mai puţin frecvente, dar cu exemplare frumoase, au fost văsarele cu aproximativ aceeaşi funcţionalitate cu a podişorului. Prezente erau şi lingurarele, blidarele, cuierele de lemn şi ele funcţionale atât în plan practic cât şi estetic, fiind ornamentate. Sus, agăţat de grindă era rudarul şi el ornamentat, pe care erau aşezate pentru decor, de obicei, ştergări. Camera mare pentru oaspeţi reproducea de obicei acelaşi tip de mobilier şi de organizare a interiorului, dar mai puternic decorate şi mai îngrijite.

 

Lada de Zestre

 

Mai puţin instalaţia de încălzit, care de obicei lipsea. Notăm însă că, încă din prima jumătate a secolului XX, dar cu precădere în a doua, acest tip de locuinţă a fost înlocuit. A apărut şi în comunitatea rurală o imitaţie a locuinţei de tip urban, altfel structurată şi construită din alte materiale, respectiv cu ziduri de ciment sau piatră, pereţii de cărămidă arsă sau nearsă, acoperişuri exclusiv din ţiglă etc. Ele răspund şi unor noi necesităţi dar şi ofertelor timpului, modelor, unei relative prosperităţi economice, diferenţiate de la o familie la alta etc. Ele mai păstrează doar empiric elemente ale vechilor structuri.

 

TEXTILELE DE INTERIOR

Trăind în cadrul unei economii naturale ce se baza pe valorificarea tuturor resurselor locale pentru rezolvarea solicitărilor impuse de habitatul uman, un loc important a avut, aşa cum am văzut, şi prelucrarea fibrelor textile şi a lânii. Un important capitol al utilizării lor îl vom vedea în cazul costumului popular. Un alt capitol, la fel de important, este şi cel al textilelor de interior. Alături de costum, locuinţa era universul cel mai puternic personalizat al ţăranului, iar ţesăturile de interior dădeau acesteia culoare şi căldură.

 

Textile de  interior

 

O funcţie importantă a acestor ţesături de interior era utilizarea lor în amenajarea patului. În pat, la baza aşternutului, era strojacul, ţesut din fire de cânepă, de obicei din canuri, partea mai rea a fuiorului pieptănat. Strojacul era umplut cu paie sau pănuşi de porumb. Fiind strict utilitar şi neexpus la vedere, nu era decorat în nici un fel. Peste strojac era aşezat lipideul, şi el din cânepă, ceva mai fin ca ţesătură. Acolo unde nu era acoperit de ţol, lipideul era decorat ca şi celelalte textile de inerior, de obicei cu fitău colorat, roşu sau negru, în dungi sau cu ornamente geometrice specifice ţesăturilor de interior. În patul utilitar, peste lipideu era aşezat ţolul din lână, în trei laţi, ornamentat prin ţesătura, atât în urzeală cât şi în bătătură, de obicei în alternative de alb şi negru. În ultimul secol, mai ales pentru perioada de iarnă, ţolul a fost înlocuit în multe case cu duna sau dricarul, confecţionat din „jolj” şi umplut cu puf din pene de gâscă. Peste dună, când patul era aşternut se punea un acoperământ, lipideu, ponioavă, puternic ornamentat, de obicei din lână bătută în urzeală de cânepă. Aşa era aranjat patul utilitar. Patul decorativ însă, cel din casa mare, avea pus peste lipideul de pe strojac două, trei rânduri de perini ţesute în război, cu capetele dinspre interiorul locuinţei decorate puternic, de obicei cu misir. Acesta era aşa-numitul pat împerinat. Cromatica dominantă era cea de roşu şi negru, comună şi celorlalte ţesături de interior. În timp, şi aceste perini au fost înlocuite cu altele, confecţionate din material cumpărat din comerţ, cu capetele decorate cu cipci şi volănaşe. Şi laţii lipideului erau prinşi între ei sau ornamentaţi pe margine cu ciupi.

 

GOSPODĂRIA

Am mai spus, locuinţa tradiţională a ţăranului din lumea Beiuşului şi nu numai era parte a unui întreg, cel al gospodăriei ce răspundea prin funcţionalităţile ei unor imperative specifice ocupaţiilor locuitorilor zonei. În acest ansamblu, după casă, ca importanţă şi funcţionalitate urma grajdul sau şura, poiata – cum i se spune în zonă.

 

Gospodaria

Poiata, în varianta completă avea o plani-metrie asemănătoare locu-inţei, respectiv un fel de tindă centrală – şură, „colniţă” flancată de-a dreapta şi de stânga de două incinte – încăperi, una rezervată de obicei animalelor mari, a doua animalelor mici – oile, porcii, fiecare cu intrări separate, prin faţă. Poiata delimita ocolul de arie în alcătuirea gospodăriei. În încăperea rezervată animalelor mari, boi, vaci, cai – acestea erau legate la iesle, unde erau alimentate, fie direct prin deschideri din peretele central sau din pod, fie prin uşa poieţii. Încăperea – şură nu avea de obicei pereţi nici în faţă nici în spate,  înlocuiţi cu una sau două porţi de lemn – căputuri ce ofereau şi accesul spre grădină şi arie. În şură, colniţă erau depozitate de obicei atelajele agricole, carul, grapa, plugul etc. Tot în ea se desfăca şi porumbul adus din hotar sau, mai demult, se îmblătea grâul. Încăperea pentru animale mici putea fi folosită şi pentru animale mari, dacă erau mai multe în gospodărie, şi ca magazie pentru cereale – cu hambare etc. În cazul acesta, pentru porci era construit separat un coteţ, cu mai multe despărţituri – una pentru porcii graşi, alta pentru purcei, alta pentru scroafă. Şi poiata şi coteţul erau construite în general din cununi de lemn sau din bârne între şoşi şi mai puţin sau deloc din nuiele pentru că animalele le rupeau cu coarnele, iar porcii le râmau. În podul poieţii se depozita fânul de imediată folosinţă, adus din căpiţele sau din jirezile clădite în arie.

În gospodăriile mai prospere, cuptorul era mutat din tindă într-o construcţie specială numită cuptorişte, ce proteja doar cuptorul sau avea şi o încăpere specială, ce-l preceda, folosită ca bucătărie de vară. O prezenţă comună în gospodărie în ultimele două, trei secole erau şi coşerile – pătulele pentru porumb. Iniţial împletite din nuiele, aşezate pe picioare speciale din lemn sau piatră, la cam 1 metru de sol, acoperite cu paie – cu dimensiuni de 3-4 m lungime, cu capetele ovale, ele erau spaţiul în care era conservat porumbul desfăcat, pentru iarnă, înainte de sfărâmare. În timp, coşerile au fost construite şi din leţuri bătute vertical, pe structuri de lemn, jos cu podea de scânduri.

Prezenţă obligatorie în gospodărie era şi sursa de apă potabilă, apa pentru animale, apă pentru spălat, pentru băut etc. Ea a fost, de obicei, fântâna, cu adâncimi variabile, până la 10-12 m, care-i oferea acces gospodarului la pânza de apă freatică. Erau săpate şi ghizduite apoi cu piatră de râu, mai rar cu lemn de stejar de către meşterii fântânari specializaţi, ajutaţi  de cei veniţi în clacă. În trecut, mai numeroase erau fântânile cu cumpănă, dacă adâncimea lor nu era prea mare, apoi cele cu roată. Nu toate gospodăriile însă, chiar şi într-un trecut nu prea îndepărtat, aveau fântâni. Asta şi pentru costurile unei asemenea investiţii dar şi pentru că nu oriunde, săpând, se putea da de apa din pânză freatică. Existau şi fântâni publice, pentru partea de sat apropiată lor, sau pentru drumari. În satele apropiate cursurilor de apă, fântânile erau puţine pentru că apa râului era curată, putând fi folosită şi la băut.

Ioan Degau/Nicolae Branda

Cauta in site

PANTANO
RECLAMA TA  la tara Beiusului EMF EXTREME WEST COMPUTERS BEIUS STIRI DOI LUPI APUSENI HUNTING GUARDIA SECURITY