Login

Register

User Registration
Login Close
---

---
Cumpara CANA Tara Beiusului
Cazare transport anunturi shop
A+ A A-

Mestesuguri

ATELIERELE DE FIERĂRIT ŞI PRODUSELE LOR

Aceste ateliere de fierărit mai existau în prima jumătate a secolului XX în fiecare comunitate rurală, deservind solicitări locale, adică producerea de instrumente agricole sau repararea lor, producerea de instrumente de tăiere sau despicare a lemnului, necesare în fiecare gospodărie sau, cu atât mai mult, în gospodăriile specializate, de accesorii necesare în construirea caselor, de potcoave pentru vite etc. Ele erau indispensabile comunităţilor.

Arhitectura unui asemenea atelier ţinea de posibilităţile proprietarului, uneori fiind folosite anexele gospodăreşti pentru localizarea lui, alteori fiind construit special atelierul. Ca orice cameră de locuit sau magazie, forma lui era rectangulară, iar inventarul unei fierării impunea în primul rând existenţa cuptoarelor de încălzit fierul ce trebuia bătut. Se ardeau, ca şi la topitoriile fierului cărbunii obţinuţi de la bocşerii, iar focul era întreţinut cu ajutorul foalelor făcute din piele, acţionate de obicei prin presiune, cu piciorul. Dincolo de cuptor, activitatea în atelier se derula în jurul nicovalei sau ileului cum îi spuneau în zonă, una sau două în fiecare atelier, pe care era bătut fierul încălzit, înmuiat pentru obţinerea piesei dorite. Baterea se făcea cu ciocane speciale, în frunte cu barosul, iar manipularea lui se făcea cu ajutorul cleştilor, şi ele diverse. Unul dintre ultimii fierari din Vărzarii de Jos, care mai lucra în a doua jumătate a sec. XX, avea în dotare: „cleştele cu tureac mare” (cu mânere lungi), cu care se lucra când unealta era în foc; „cleştele cu colţ”, „cleştele cu tureac mic”, cleştele pentru reparat barostul” Mai avea tăietoarea pentru fier, „şutăul” etc. De asemenea, un recipient cu apă, troc, pentru răcirea fierului lucrat în vederea călirii lui. Transmiterea meşteşugului se făcea de obicei de la tată la fiu, dar şi prin angajare de ucenic.

Producţia acestor fierării din satele specializate, dar şi a fierăriilor ce se găseau, câte una, câte două, în fiecare comunitate rurală, era impusă evident de solicitările pieţei. Se realizau cu deosebire unelte agricole precum: sape, hârleţe, seceri, coase. Sapele erau şi ele de diferite categorii, ele având formele în funcţie de uzualizarea lor. Aşa, sapa ascuţită pentru pământul mai tare, sapa rotundă pentru pământul mai afânat, târsa pentru solurile mai pietroase sau pentru curăţirea terenurilor de târşi, respectiv spini. Sapele şi secerile erau făcute în serii mari pentru că erau absolut necesare muncilor agricole. Coasele vin mai târziu în repertoriul de instrumente al fierăriilor, pentru că, se ştie, iniţial cerealele se tăiau cu secera, ca şi porumbul, de unde şi tăierea cerealelor se numea secerat, nu cosit ca la fânaţe. De asemenea, realizarea coaselor era mai pretenţioasă, puţini fierari se încumetau la ea. Fierarii asigurau însă şi feroneria necesară pentru construirea carelor şi cociilor.

Confecţionate din lemn, aceste mijloace de transport aveau foarte multe întărituri, piese de legătură etc. din fier, începând cu resteiele şi cuiul de la jug, care puteau fi însă şi de lemn, şi continuând cu armăturile ce se aplicau pe loitre, pe şiregle, pe leuci, cuiele ce legau ruda de car, dricul din faţă cu cel din spate, rafurile de pe roţi, lanţurile ce legau şireglele sau erau folosite la împiedicatul carului pe povârnişuri abrupte. În realizarea acestui divers instrumentar, un rol important îl aveau fierăriile – câte una, două ce existau în fiecare comunitate, fierării care-şi asigurau metal brut din cuptoarele Vaşcăului, Brihernilor, Pocioveliştei, Drăgăneştilor, Chişcăului etc. De foarte mare importanţă erau aceste fierării locale şi în potcovirea animalelor de tracţiune: boi, vaci sau cai. Acestea, pentru a fi potcovite mai uşor, erau băgate în nişte juguri speciale care ofereau stabilitate animalului şi siguranţă fierarului, în momentul propriu-zis al baterii cu cuie a potcoavei pe copitele animalelor.

Fierarie

Importante erau, dintre uneltele realizate de fierari, şi cele pentru practicarea unor meşteşuguri, în special pentru lucrul cu lemnul. Printre ele: ţapinele, securile, şpranţul, bărzile, teslele, târnăcoapele. Ţapinele erau folosite în exploatările forestiere pentru manipularea buştenilor, securile mari cu coadă lungă (şpranţuri) pentru cioplirea, finisarea grinzilor mari de lemn, bărzile cu coadă scurtă, de obicei curbată, tot pentru cioplit, teslele pentru scobirea lemnului pentru torace, dălţi speciale, sfredele. Era, de asemenea, comună mezdreaua pentru finisarea şi horjul pentru ornamentarea lemnului folosit îndeosebi în piese de mobilier.

De subliniat că, atât instrumentarul agricol cât mai ales instrumentarul din dulgherit era frumos decorat de meşteri, prin ştanţare, cu o serie de semne ce reprezentau de fapt şi marca de meşter, brandul său. În orice târg semnul de meşter era o garanţie pentru cumpărătorul care mai folosise unelte cu semnul meşterului respectiv. Fierarii realizau şi instrumentar pentru vânătoare şi pescuit, curse speciale de prins vulpi, lupi, iepuri etc. şi cârlige pentru peştii mari. Pentru a avea o imagine aproximativă asupra meşterilor ce practicau fierăritul să menţionăm şi numele câtorva dintre ei. Subliniem că în urbariul din 1733 pentru Vărzarii de Jos erau nominalizaţi doi fierari: Teodor Gavra şi Ioan Gavra. Un contract din 1745 îi menţiona pe Novac Gavra, Matei Gavra, Ioan Pat şi Petru Pat. Peste o sută de ani, într-un alt act sunt menţionaţi printre alţii: Nicolae Gavra, Ioan Gavra şi Ioan Pat – inducând ideea transmiterii meşteşugului pe linie familială. Tot dintre ei, în 1881, Alexandru Gavra câştigă medalia de bronz la expoziţia de la Sibiu. În Vărzarii de Sus, tot la 1733 erau nominalizaţi trei fierari: Ciura Matei, Gheorghe Popa şi Ioan Crăciun, iar în 1840 sunt consemnate în sat 30 de ateliere de fierărit.

Sacure

 

CĂRBUNĂRITUL

Strict legată de fierărit, înţeles şi ca reducere a minereului de fier în cuptoare şi de prelucrare a fierului obţinut în unelte în centrele specializate sau în fierăriile existente în toate comunităţile rurale, s-a dezvoltat în depresiunea Beiuşului şi cărbunăritul, adică obţinerea mangalului din lemn, prin combustie dirijată, pentru alimentarea fierăriilor.

carbunaritul meziad

Conscripţiile urbariale din 1589 şi 1600 ca şi „Inventarul castelului Beiuş, al fierăriilor şi arămăriilor domeniului” din 1600 confirmă existenţa cărbunăritului, confirmă obligaţiile iobagilor de prestare a muncilor impuse de această specializare. La 1600, 11 localităţi cu 312 capi de familie aveau obligaţia să deservească  topitoria din Vaşcău. Dintre ei, cei din satul Boi – Vaşcău „de când s-a ridicat maiul de fier (malleus forrens) nu obişnuiesc să presteze nici un cens, nu prestează, decât cară în fiecare săptămână cărbuni pentru topit fierul, taie lemnele, ard cărbunii. Dacă neglijază să care cărbunii, gloaba e de un florin, trebuind să care şi cărbunii neglijaţi”. Şi satele Câmp, Folteşti (Sârbeşti), Valea Mare de Codru, Vărzarii de Sus şi de Jos aveau aceleaşi obligaţii. Pentru topitoria de aramă de la Poiana, alimentarea cu lemne şi cărbuni intra în obligaţiile iobagilor din Sighiştel, Câmpani de Sus şi de Jos.

Conform socotelilor provizoratului Vaşcăului, între 1750-1771, contribuţia anuală de cărbune pentru buna funcţionare a cuptoarelor era de 2301 coşuri de cărbune, obligaţie a satelor: Bărăşti, Băiţa, Briheni, Cărpinet, Câmpanii de Sus şi de Jos, Coleşti, Câmp, Criştior, Fânaţe, Ghighişeni, Hotărel, Hârsăşti, Leheceni, Lunca Vaşcăului, Poiana, Petrileni, Ponoare, Râieni, Sârbeşti, Seghişte, Sălişte de Vaşcău, Sohodol, Ştei, Şuştiu, Urseşti, Vaşcău, Vărzari de Sus şi de Jos, Zăvoieni (azi Petrileni).  Pe lângă iobagii ce prestau obligaţii, cărbunăritul impunea şi existenţa unor specialişti străini, plătiţi de provizorat, nemţi sau slovaci dar şi români plătiţi în bani sau în grâne.

Arderea lemnelor pentru obţinerea mangalului presupunea o tehnică specială. Lemnul era aşezat în forma unor cuptoare înalte, numite bocşe, căptuşite pe margini cu pământ. Ele aveau sus un horn şi jos guri de aerisire, pentru întreţinerea arderii mocnite sau pentru întreruperea ei când procesul de termina, după două-trei săptămâni de ardere dirijată. Bocşeriile erau aşezate de obicei pe cursul unor ape, tocmai pentru a putea stinge focul când arderea trebuia întreruptă.

Despre prezenţa acestor bocşerii în zona Beiuşului mai vorbesc şi astăzi unele toponime ca: Valea Bocşelor din zona Vaşcăului dar şi, de exemplu, dealul Bocşii, de la Suplac, deci mult mai jos pe cursul Crişului Negru, la ieşirea din depresiune.

De asemenea, numele satului Cărbunari şi frecvenţa antroponimului Bocşe în zonă. Printre ele şi cel al cunoscutei cercetătoare Maria Bocşe, preocupată printre altele, şi de cercetarea cărbunăritului şi bocşeritului în zonă.

Bocşerii mai funcţionau încă până în urmă cu două decenii la Ioaniş la fabrica de lemn.

Desfacerea mangalului se realiza prin acoperirea comenzii directe către cuptoarele locale de redus minereul şi către fierării, dar şi mai departe în zona Orăzii, Beliului, Hălmagiului etc.

 

EXPLOATAREA LEMNULUI

În rândul ocupaţiilor tradiţionale specifice zonei, dintre cele secundare, deci determinate ca timp de practică de perioadele de relaxare ale ciclurilor agrare ce erau dominante ca formă de angajare a forţei de muncă, pădurăritul era ca şi generalizat în zona Beiuşului, aşezată la conjuncturile atâtor munţi împăduriţi. Înţelegem prin pădurărit sau lucrul la pădure exploatarea propriu-zisă a lemnului şi eventual o primă prelucrare a lui în joagăre. Desigur, primele exploatări forestiere au început odată cu fixarea omului pe agricultură, când acesta avea nevoie de defrişări pentru eliberarea terenurilor în vederea cultivării lor. Aceste defrişări, numite aici curături sau runcuri, prin cuvintele de origine latină ce atestă practicarea lor încă din perioada ocupaţiei romane, dar şi lăzuiri, cuvânt de origine slavă ce demonstrează şi el continuitatea practicii.

Lemnul era, însă, exploatat nu doar pentru introducerea terenurilor în circuitul agricol sau pentru păşunat, ci şi, cu deosebire, pentru utilizarea lui ca materie primă în practicarea a numeroase meşteşuguri tradiţionale, în construcţiile de case, construirea de poduri peste ape, în minerit, pentru încălzirea interioarelor şi nu în ultimul rând în industria de reducere a unor minereuri de fier, cupru, în topitorii speciale. Încă în jurul anului 1600, documentele atestă că iobagii din satele Burda, Cresuia, Budureasa, Cărbunari, Gurani şi Pietroasa exploatau lemnul, îl tăiau în scânduri sau îl şindrileau pentru uzul cetăţii Oradea. În 1733 funcţionau “mori de scânduri” la Gurani şi Budureasa, scânduri pe care satele Beiuşului aveau obligaţia să le transporte la Oradea. Dintre satele zonei înscrise în Urbariul din 1778, 55 tăiau lemnele din pădurile învecinate, iar altele 12, care nu mai aveau pădure comunitară, primiseră dreptul din partea stăpânului feudei să procure materialul lemnos din pădurile altor sate. Satele fără păduri proprii atunci erau: Sânnicolaul de Beiuş, Feneriş, Drăgăneşti, Păcăleşti-Păntăşeşti, Ţigăneşti, Belejeni, Sălişte de Beiuş, Talpe, Teleac, Sânmartin, Saca şi Săucani. Aceste comunităţi, foarte probabil, îşi epuizaseră deja propriile păduri prin lăzuiri în vederea extinderii suprafeţelor arabile, sau pentru alte necesităţi. Aceleaşi consecinţe le suportau şi satele: Dumbrăvani, Pocola, Mizieş,Broaşte (Stânceşti) ce aveau doar păduri de mestecăniş şi arboret mic, rămase după lăzuirea vechilor păduri . Că exploatarea intensă a pădurilor avea tradiţie în zonă, o dovedeşte şi faptul că, după 1771-1773 când pentru satele zonei se trece la punerea în aplicare a hotărârii imperiale de tragere a satelor la linie, aceasta prevedea expres şi faptul că, pentru construirea noilor case aliniate să fie folosit doar lemnul din casele vechi, demolate. Deci, se poate vorbi încă de atunci despre o criză a materialului lemnos. Oricum, operaţiunea vastă de aliniere a satelor a intensificat exploatarea pădurilor mai ales în zonele greu accesibile, fără drumuri etc.

Tehnologiile folosite în exploatare erau diverse, în funcţie de aceste terenuri. Lemnul era tăiat cu firezul sau securea, manevrat cu ţapina cât se putea sau legat cu lanţuri sau gujbe la tânjaua trasă de cai spre jilipuri sau vălauă, locuri speciale, cu pantă puternică, pe care aceste lemne erau urlate la vale. Aceste jilipuri erau uneori căptuşite cu buşteni sau scânduri, pentru a face alunecarea mai uşoară. În cazul lemnelor pentru foc, buştenii erau tăiaţi în bucăţi şi aşezaţi în stânjeni. Ajunşi în vale, unde pâraiele aveau un debit mai mare, debit ce putea fi sporit pentru moment prin iazuri, se practica şi angajarea buştenilor prin plutărit, pe vale în jos.

Făcutul stânjenilor

În timp, exploatările forestiere au crescut în intensitate prin înfiinţarea de către Episcopia Oradiei, la sfârşitul sec. XIX, a unor joagăre industriale la Finiş, Sudrigiu, Pietroasa, mai târziu la Ioaniş, alimentate cu fond forestier prin linii înguste de cale ferată, construite pe văile pâraielor în sus până la parchetele de exploatare. Acum s-a accentuat şi specializarea multor locuitori din zonă la făcutul stângenilor (Fânaţe, Brădet, Roşia, Mierag, Sighiştel, Ferice, Sohodol, Coleşti, Câmp), în timp ce cei din Poiana, din Sălişte de Vaşcău, Cărpinet, Pietroasa, Tărcăiţa erau specializaţi în corhănitul lor şi în buitul pe jilipuri. De subliniat că pădurăritul era şi el dependent de ciclurile agrare, practicanţii săi rămânând în primul rând ţăranii. De aceea, pădurăritul se practica mai intens începând cu sfârşitul toamnei până la începutul primăverii. Atunci, de fapt, era perioada cea mai indicată pentru tăierea copacilor, când aveau sevă mai puţină, se uscau şi se prelucrau mai uşor, lemnul nu era atacat de cari etc.

 

EXPLOATAREA ŞI PRELUCRAREA PIETREI ŞI A MARMUREI

Dintre ofertele naturale ale subsolului zonei, piatra de diferite feluri şi marmura s-au constituit şi ele în surse de prelucrare pentru unii locuitori de aici, cu diferite scopuri, urmând diferite comenzi sociale. Piatra a fost exploatată direct din văile Crişului şi ale afluenţilor săi sau din cariere naturale, de foarte multă vreme, pentru fundaţia caselor, pentru drumuri, construirea de poduri, garduri, porţi, dar şi pentru cioplirea ca pietre de moară, de râşniţă, monumente funerare, alt instrumentar gospodăresc etc. Exploatarea marmurei ţinea cu prioritate de comenzi speciale, în general urbane, răspunzând unor norme de lux, comparativ cu viaţa omului de la sat. Bunyitay Vincze, într-o istorie a Episcopiei de Oradea, apărută la Oradea în 1883-1884, menţionează că la 1570 Dieta hotăra ca domeniile aflătoare în Partium să dea, pe lângă contribuţiile în bani şi lucrători specializaţi dintre iobagii domeniali care să exploateze şi să transporte cu căruţele piatra şi marmura necesare clădirii caselor din Oradea. Un an mai târziu, fiecare nobil se obliga să dea câte un car de piatră de fiecare poartă din satele ce le avea în stăpânire. Zăcămintele de bază erau cele de la Vaşcău unde se exploata o marmură de diferite culori „variegati coloris utpote albi, rubri, flavi, viridis, nigri et cerulei”. Urbariul Beiuşului, la 1777, menţionează descoperirea şi exploatarea de marmură neagră în posesiunea Finiş, tot cam atunci descoperindu-se şi marmură albă la Budureasa.

Marmura Vascau

Exploatarea marmurei şi a pietrei ce asigura material de construcţii în special mediului urban – Oradea şi chiar oraşelor din Câmpia Panonică, cărăuşia ei pe distanţe aşa de mari, era o muncă istovitoare. Piatra era o materie primă şi pentru meşterii locali, care ciopleau roţi de moară, lespezi pentru caminiţele de piatră, râşniţe, bălătruci de zdrobit sarea, monumente funerare etc.. Existau meşteri specializaţi în Cusuiş, Tărcăiţa, iar în prelucrarea marmurei îndeosebi la Vaşcău, Câmp-Moţi, Coleşti. În timp, exploatarea marmurei la Vaşcău s-a industrializat.

 

EXTRACŢIA AURULUI ŞI ARGINTULUI

În diversitatea specializării locuitorilor Ţării Beiuşului, pornind de la oferta naturală existentă, extracţia aurului a ocupat şi ea un loc important în cadrul anumitor comunităţi. O extracţie a aurului prin minerit, dar mai ales cea din aluviuni.Se ştie că zona Apusenilor a fost extrem de bogată în zăcăminte aurifere, unul din motivele pentru care romanii au cucerit Dacia fiind şi câştigarea acestor resurse. E cunoscută şi cantitatea uriaşă de aur pe care romanii ar fi luat-o ca pradă după cucerirea Daciei. Criton menţionează în „Getica” faptul că această pradă ar fi constat în aproximativ 164.000 kg de aur şi cam de două ori atâta argint. Desigur, după retragerea aureliană aceste exploatări, îndeosebi cele prin minerit, au încetat sau oricum au scăzut mult. Credem însă că obţinerea aurului din aluviuni a putut rămâne pentru multă vreme o preocupare sau ocupaţie specifică unor locuitori de aici, inclusiv cei din zona noastră, căci această extragere nu presupunea tehnologii speciale, greu accesibile. Pe cursuri de apă venind din zone cu rezerve aurifere, locuitorii obţineau acest aur, printre alte tehnologii, aşezând pe fundul văilor sau a unor deviaţii ale lor, special săpate, a unor jgheaburi, cergi de lână în care aurul adus de apă sedimenta, fiind mai greu decât nisipul. Peste aproape un mileniu, unul dintre motivele care au determinat regalitatea maghiară să ocupe zona, a fost foarte probabil şi cunoaşterea acestor zăcăminte aurifere şi argintifere. Ele au impus, în mare parte, şi colonizările maghiare din zonă (Tărcaia, Finiş, Ioaniş, Uileac, Negru, Beiuş) ca şi construirea cetăţii de la Finiş, tocmai pentru protejarea acestor exploatări. După Bunyitay în 1274 s-a reluat exploatarea vechilor mine de aur şi de argint de la Băiţa, cu meşteri aduşi din afară, dar folosind munca iobagilor locali, în cadrul obligaţiilor lor la prestarea  rentei în munci.

În timp, exploatările miniere de aur de aici s-au diminuat, prioritare devenind cele de fier şi cupru, prin înfiinţarea topitoriilor de la Vaşcău, Chişcău, Briheni, Curăţele, Băiţa etc. Totuşi, călătorul străin Szántó (Arator), pe la 1660 menţiona: „trei râuri aurifere, adică ducând cu sine nisip cu fire de aur ies din Transilvania curgând peste Ungaria: Crişul Alb, Crişul Negru şi Someşul”. Ceva mai târziu, Samuel Köleseri, medic sibian, fost inspector al minelor din Transilvania pe la începutul sec. XVIII, pomenea, în cartea sa „Auraria Romano-Dacia”, tipărită în 1717, printre râurile bogate în aur şi Crişul „decât care nu mai e altul mai vestit prin strălucirea aurului virgin ce se spală  acolo”, amintind printre centrele miniere din Carpaţi şi Băiţa.

La 1732 satele Poiana, Leheceni şi Criştior aveau spălători de aur care erau obligaţi să dea o cantitate de aur Capitlului Episcopiei Catolice Oradea şi filialei ei din Beiuş. Atestă continuitatea extragerii aurului din aluviuni şi a mineritului aurifer şi conscripţiile urbariale, precum cea din 1733 care consemna că în satul Fânaţe erau 9 spălători de aur („aurilatores”) în frunte cu judele satului Daniel Duma. Din cei 9, 5 erau iobagi având şi parcele de pământ primite de la stăpânul feudal, iar ceilalţi 4 erau jeleri. Iobagii, pe lângă judele Daniel Duma, erau: Mihai Boţ, Mihai Achim, Todor Butişcă, Urtinus Sabău, iar jelerii: Petru Bot, Petru Nica, Florea Bot şi Cioruţa Florea. În aceeaşi conscripţie, pentru satul Poiana, toţi cei 14 capi de familie înscrişi erau spălători de aur („omnes Auri Lotores”), având obligaţia să dea anual, toţi, 29 pisete de aur către administraţia Fiscului din Beiuş. Pentru Leheceni, conscripţia din 1733 înscria doi „aurilatores”, Ioan şi Andrei Pascu, ce dădeau însă 22 pisete de aur anual fiscului, cantitate ce presupune existenţa şi a altor spălători în Leheceni.

Pentru obţinerea din minerit a aurului, argintului şi cuprului, pentru aceeaşi perioadă erau pomenite vechile exploatări de la Băiţa unde, din cei 13 capi de familie înscrişi în urbariu, 8 erau mineri, ţărani români care se ocupau cu aşa ceva, având şi sesii iobăgeşti: Laurenţiu Ambruş, Petru Ambruş, Mihai Toader, Petru Toader, Gavril Gabor, inclusiv judele satului, Mihai Luca. Tot atunci s-a descoperit un filon de argint la Budureasa, mai slab însă ca randament faţă de minele de la Băiţa. Dincolo de satele atestate documentar, fără îndoială că şi în alte comunităţi rurale din bazinul superior al Crişului Negru spălarea aurului din aluviuni a constituit o ocupaţie importantă sau una secundară pentru unii dintre membri acestor comunităţi. Printre ele, la Ponoare – Izbuc tradiţia mai păstrează în memorie acest trecut.

Obţinerea aurului nativ şi a argintului în zonă a motivat şi apariţia meşterilor specializaţi în prelucrarea lor în podoabe. Pe la 1600, în Beiuş sunt deja menţionaţi meşteri argintari, iar din 1733 şi un aurar („auri faber”) Ioannes Pocsag. Deşi, în timp, spălarea aurului din aluviuni se estompează, concurată şi de exploatarea de cupru şi de fier, totuşi, în 1838, în documentele Capitlului din Oradea, ea mai era considerată încă drept „producătoare de mari beneficii pentru stat”.

Cât despre tehnologiile de obţinere a aurului din minereu sau din nisipul aluvionar, ele erau evident arhaice. Dacă în exploatările miniere de la Băiţa, la obţinerea aurului din rocă era nevoie şi de steampuri, pentru sfărâmarea rocii, despre tehnologia culegerii aurului din nisipul aluvionar, iată mărturii ilustrative chiar din epocă, de la Samuel Köleseri: „Aurul «liber» se culege şi astăzi în stare naturală în Dacia prin spălare. Căci mâlul, nisipul sau pământul nisipos scoate la iveală…marcasită încărcată cu aur. Pe lângă râuri, acolo unde s-a recunoscut că este aur, se ridică un scaun de spălat aur, adică o tăblie prelungă, cu un capăt mai ridicat şi cu celălalt lăsat în jos sau povârnit pe la jumătate. La noi este mai scurtă şi mai lată, dar în Ţara Românească este de două ori mai lungă, împărţită în lăţime în tăieturi de-a curmezişul, cu laturile dinţate de amândouă părţile. Acestea se acoperă cu un ţol miţos sau de cânepă, peste care se toarnă din coşuri sau din cupe cu mâner nisipul aurifer odată cu apa. Munca se poartă în continuare până ce sunt luate părţile mai grosolane şi mai pietroase, iar partea mai subţire, împreună cu metalul e reţinută de ţol şi îl acoperă. În sfârşit, acest ţol este strâns şi băgat în apă. După dese spălări şi afundări, este curăţat de nisip şi acesta e spălat cu ajutorul albiei de spălat numite Scheidtrag sau Sichertrag (şaitroc n.n.).

În afara râurilor se pun nişte tăblii ce se întâlnesc cruciş (decussatis) la marginea de jos. Peste acestea se întinde cu grebla (rostratur) nisipul, pământul şi mâlul aurifer şi, turnându-se apă la celălalt capăt, se spală, apa scurgându-se după cum hotărăşte lucrătorul – împreună cu mâlul, prin deschizătura de jos ce se întâlneşte la mijlocul extremităţii şi rămâne partea care este mai grea ca celelalte.

În unele locuri se sapă canale şi, după cum porţiunile de pământ încărcate cu aur sunt când  mai late, când mai înguste şi mai adânci, din ele sunt luate cu o greblă de metal mai întâi pietrele şi pământul mai consistent şi la capătul canalului se trimite apă oprită de un mic canal (retina culo) rămânând nisipul metalic care e curăţat de mâl prin curgerea apei în canal”.

Acelaşi depune mărturie şi despre calitatea aurului extras la Băiţa: „Băiţa (Rezbanya)  care mai înainte se numea «baia cea mică» (Kisbanya) şi acum se numeşte astfel din cauza însemnatelor mineree de aramă, dar care nu sunt lipsite şi de aur a cărui culoare nu e mai roşie ca a celui din celelalte mine”.

O tradiţie atât de îndelungată a exploatării aurului în zonă şi cu atât mai mult în teritoriile mai accentuat aurifere ale Apusenilor, a promovat şi un complex de cutume şi credinţe ţinând de valorizarea simbolică a aurului, de proprietăţile lui miraculoase. E cunoscută legenda despre originea numelui Muntelui Găina, în acest sens. Legenda spune că, în timpul marilor exploatări aurifere de pe acest munte, „o găină de aur ieşea din băi spre a se aşeza în vârful muntelui, pe cuibul său în care erau ouăle de aur. Vidrenii, atraşi de frumuseţea nemaipomenită a găinii, în mai multe rânduri au încercat s-o prindă, ea însă a fugit în jurul minelor de aur de la Roşia (Roşia Montană n.n.). De atunci, nemaiputându-se găsi în băile din acest ţinut, moţii au încetat de a le mai lucra, fiindcă găina din poveste era  vâlva băilor şi ea a dus aurul cu sine în părţile unde a zburat”. Legenda  e culeasă şi publicată de I. Frâncu şi G. Candrea în monografia „Românii din Munţii Apuseni. Moţii”, 1888).

Cercetătoarea Maria Bocşe, în studiul citat, frecventat de noi până aici, publică şi o posibilă variantă locală, bihoreană a acestei legende, cu referire la apa Crăiesei, afluent al Crişului Negru, cândva cu aluviuni aurifere: „Legenda povesteşte că «vâlva» băilor din munte, Crăiasa, dăruia fiecărei fete de măritat câte un ou de aur, drept zestre. Lăcomia şi răutatea oamenilor care nu s-au mulţumit cu darul ei, ci au încercat să-i fure găina cu ouă de aur, a umplut-o de amărăciune, determinând-o să se ascundă în fundul pământului, iar de atunci oamenii caută mereu în unda pârâului Crăiasa, sau în apele Crişului Negru, «lacrimile de aur ale vâlvei băilor»”.

Aceeaşi cercetătoare evidenţiază proprietăţile presupus curative ale aurului, aşa cum au fost percepute în tradiţiile locale, până aproape în zilele noastre: „Pe răni, tăieturi de seceră, bube de fapt (erupţie cutanată a noilor născuţi n.n.) e bine să pui ban de aur sau de argint”; „Pentru gălbenare e bine să bei apă de pe ban de aur”; „Aur zdrobit în piuă se amestecă în hrana oamenilor şi a animalelor, în caz de molimă”; „Dacă ai dureri de stomac, e bine să bei numai apă de pe ban de aur sau de argint” etc. Copiilor li se punea, de asemenea, în scăldătoare ban de aur sau de argint, iar de Anul Nou fetelor li se punea în aşternut ban sau inel de aur „pentru a stimula ursita”.

 

PRELUCRAREA FIBRELOR TEXTILE

Una dintre culturile agricole cele mai populare în zonă a fost, fără îndoială, cea a cânepii. Era nelipsită din nici o gospodărie, chiar dacă suprafaţa agricolă oferită ei era mult mai mică decât cea pentru cereale. Explicaţia omniprezenţei ei este simplă, cânepa şi mult mai puţin inul oferind materia primă pentru confecţionarea aproape a tuturor pieselor de îmbrăcăminte, a portului popular, a textilelor de interior, a sacilor pentru cereale, a frânghiilor. Este o cultură tradiţională odată ce Herodot, vorbind despre daci, ţinea să remarce: „Le creşte în ţară şi cânepa care este foarte asemănătoare cu inul, afară de grosime şi mărime…Tracii îşi fac din cânepă haine, care aduce foarte mult cu cele de in…”. Oricum cultivarea cânepii şi inului îl precede pe Herodot cu câteva bune mii de ani, venind din neolitic.

Cert este oricum că la 2500 de ani de la sublinierile lui Herodot, ţăranii din zona Beiuşului şi nu numai ei cultivau cu consecvenţă cânepa care, alături de grâu dintre plantele de cultură, era nu numai cea mai prezentă în viaţa cotidiană a ţăranului, respectiv a ţărancei (cu prioritate) ci şi cea mai încărcată cu semnificaţii, ce-i evidenţiau omniprezenţa. Cânepa era cultivată fie în grădini, fie în hotarul satului în locuri speciale, cu pământ mai bun, numite cânepişti. În alternativă, de obicei cu cartoful. Se semăna primăvara şi se recolta de două ori, vara şi toamna, de obicei în clacă, prin smulgere şi tăiere. Lăsată la uscat, apoi îmblătită ca să-i scoată sămânţa, legată în mănuşi, în sarcini, cânepa era pusă la topit în apa Crişului sau în bălţi, una sau două săptămâni. Apoi era scoasă la soare, desfăcută în mănunchi să se usuce bine.

torsul lanii

Operaţia de prelucrare începea de fapt cu meliţarea ei, partea lemnoasă, „pozdărăii”, fiind zdrobiţi între fălcile meliţei. Urma sortarea fibrei textile rămase, prin trei tipuri de piepteni, pe categorii calitative ale fibrei, ce fiecare răspundea în continuare anumitor uzanţe. Astfel fuiorul cel mai fin era folosit ca urzeală şi rareori ca băteală în război, pentru ţesături mai fine, ştergare, feţe de masă, iar cel mai puţin fin, „drugalăii”, pentru băteală la saci, strojacuri – saltele,  lipidee – cearceafuri. După meliţare urma aşezarea caierului pe furca de tors şi apoi torsul propriu-zis, obţinerea firului prin răsucirea manuală a fuiorului, fir adunat pe fus. Torsul era realizat, ca şi meliţatul de altfel, numai de către femei. Era o ocupaţie ce acoperea primele luni de iarnă din viaţa cotidiană a gospodinelor, individuală sau puternic socializată prin organizarea de şezători, de clăci, torsul căpătând dimensiuni ce depăşeau simpla operaţie tehnologică, constituind un cadru de comunicare, de spiritualizare a vieţii satului. Asta pentru toate vârstele, dar şi pentru fete şi feciori în contextul întâlnirilor premaritale, în care furatul fusului de către fecior, restituit în schimbul unor săruturi sau îmbrăţişări, sporea farmecul şezătorilor şi acredita viitoarele relaţii matrimoniale.

Firul tors pe fuse era apoi adunat în ghemuri, prin derularea firelor de pe fusul fixat într-un fusar. De aici erau făcute jirebii pe râşchitor şi înălbite în ciubere, cu cenuşă deasupra unui cenuşer, pe care se turna repetat leşie caldă, ce se scurgea peste jirebiile puse în ciubăr. Odată albite, aşezate pe vârtelniţe, jirebiile erau făcute ghem, depănate. Cele mai puţine ce intrau ca băteală sau nivedeală color  erau vopsite în culori naturale, obţinute din scoarţă de arin, coji de nuci verzi, flori de roibă sau de şuvar etc.

Pentru a obţine nivedeala în care se bătea pânza, urma depănarea jirebiilor pe urzoi. Niveditul era premers de învelitul, ce înfăşura firele de urzeală pe sulul din spatele războiului, aşezând vergi între straturile de urzeală. Niveditul însemna trecerea firelor longitudinale ale ţesăturii, cele în care se bătea apoi băteala, prin iţe, două, trei sau patru iţe, şi spată, prin tehnici speciale, diversificate şi în funcţie de calitatea ţesăturii ce trebuia obţinută. Celelalte fire, deci cele ce urmau să fie bătute în război, erau adunate în gheme de pe jirebiile aşezate în vârtelniţă. Din gheme, prin intermediul socalei, firul era răsucit pe ţevi, care introduse în suveică erau trecute, succesiv, printre firele urzelii şi bătute cu brâglele, care le îndesau în pânză. În timpul ţesăturii se realizau şi primele decoruri, prin vrâste de diferite culori introduse în urzeală în cazul celor longitudinale, sau în băteală în cazul celor pe lăţime. De asemenea, prin numeroase forme de alesătură: cu boţi, cu spetează, cu suveica. Urma înălbitul pânzei, cam după aproximativ aceeaşi tehnică cu înălbitul jirebiilor. După care, utilizarea pânzei în confecţionarea pieselor de port popular, a textilelor de interior, uzualizare care marca nu doar un spor de funcţionalităţi şi semnificaţii, ci şi de exprimare a dragostei pentru frumos, a acelor eleganţe fără egal, specifice artei populare.

Alături de fibra textilă obţinută din cânepă sau in, în realizarea ţesăturilor pentru costume, pentru textilele ce decorau interioarele locuinţei sau pentru alte uzanţe gospodăreşti, lâna a fost şi ea o materie primă foarte generoasă şi, de aici omniprezentă. Existenţa ei pornea de la cea de-a doua ocupaţie de bază a oamenilor locului, creşterea animalelor. Păstoritul local şi cel pendulatoriu, mai puţin sau deloc cel transhumant, a fost favorizat de cadrul geoclimatic al zonei cu întinsele fâneţe şi păşuni alpine. În mare, tehnologia prelucrării lânii se suprapune peste cea a textilelor, uzitând în general cam  acelaşi instrumentar. De aceea, pentru a nu deveni redundanţi, o s-o trecem în revistă, pe scurt, evidenţiind doar diferenţierile. Prima diferenţiere ţine chiar de obţinerea materiei prime. Lâna era obţinută prin tunderea oilor, primăvara, în sezonul în care oile oricum îşi schimbau blana, abandonau deci lâna de peste iarnă. Tunsul se realiza cu un foarfece special, de mână, realizat de fierarii locali, la începuturi. După tundere, lâna era spălată apoi scărmănată. Scărmănatul, ocupaţie migăloasă, desprindea firul de lână din laţele blănii tunse de pe oaie, eliminând şi resturile vegetale agăţate în ea. Urma pieptănatul, cu aceiaşi piepteni ca şi la cânepă, stabilindu-se diferenţierile calitative. Lâna cu fir mai lung va fi folosită la urzeală, iar cea cu fir mai scurt, canurile, la băteală. Urma prinderea lânii în caer, pe furci, apoi torsul, cu firul pentru urzeală mai subţire şi mai răsucit pe fusul ţinut în sus, şi cu firul mai gros şi mai puţin răsucit pe fusul ţinut în jos, pentru băteală. După fus, firul era depănat în jirebii pe râşchitor. În stadiul de jirebii, lâna ce se dorea vopsită era introdusă în apa ce conţinea coloranţi, de obicei fără a fi fiartă. Ca şi la cânepă, coloranţii tradiţionali erau de natură vegetală. Se foloseau în acest scop: coajă de arin, coji de nucă uscată sau verde, coji de cânepă, coajă de sânger, gogoşi de stejari etc. în funcţie de culoarea dorită: negru, roşu, verde, albastru – cu nuanţele de rigoare. Urmau urzitul şi învelitul pe sulul războiului, apoi niveditul şi ţesutul propriu-zis, după aceeaşi tehnologie cu a firului de cânepă. După cum erau introduse, în urzeală sau în băteală, firele colorate, mai ales în cazul ţolurilor sau catrinţelor, se obţineau efecte decorative importante. Peste tehnologiile de prelucrare ale ţesăturilor de cânepă, cele de lână trebuiau în plus dubite, în cunoscutele pive sau şteze, instalaţii tehnice despre a căror funcţionalitate şi răspândire în zonă vorbim în altă parte.

razboiul de tesut

Odată trecute prin aceste tehnologii, ţesăturile de lână deveneau materie primă pentru confecţionarea unor piese de port: sumane, cioareci, obiele, laibăre sau ţesături de interior, în special ţoluri, scoarţe sau străiţi, desăgi, uneori chiar saci etc

 

PRELUCRAREA LEMNULUI

De subliniat că în zonă erau prezente şi speciile de conifere şi cele de foioase, cu prevalenţă cele din urmă. Dintre foioase, esenţele cele mai frecvente în pădurile locului erau: fagul, stejarul, cerul, carpenul, ulmul, frasinul, mesteacănul, jugastrul, salcâmul, cornul, alunul, răchita, plopul, sângerul, dar şi nucul, cireşul sălbatic, păducelul, frăgarul etc. Prin calităţile lemnului fiecărei esenţe, acesta era folosit în variate domenii de meşterii locali. Astfel, lemnul de brad, molid, având fibră dreaptă, putându-se prelucra mai uşor, a fost folosit mult la construirea de recipiente de diferite forme şi volume şi cu diverse funcţionalităţi (ciubere, dogăi, cofe, chicuri). Dintre foioase, gorunul fiind cel mai rezistent la intemperii şi la atacul carilor, era lemnul dominant de construcţii. Pentru confecţionarea mobilierului, a instrumentarului gospodăresc,fagul era folosit cu predilecţie, pentru că urmând dispoziţia fibrelor sale, crăpa drept, putea fi uşor prelucrat, ornamentat prin incizie etc. Se degrada însă mai uşor sub influenţa umezelii şi a agenţilor biologici, în primul rând a carilor. Carpenul avea fibra mai densă, dar nu totdeauna dreaptă şi era mai greu de prelucrat. Din el se confecţionau leucele pentru car, colţii la grapă, cozile uneltelor agricole. Cel mai potrivit pentru confecţionarea subansamblelor carului era frasinul, bun şi pentru confecţionarea folurilor, a spiţelor şi butucilor de la roţi. Salcâmul era şi el căutat de meşteşugarii specializaţi în construirea subansamblelor carului, ca şi jugastru pentru juguri, dar şi pentru furcile de lemn. Cornul, esenţă foarte dură, era folosit la confecţionarea măselelor la instalaţiile tehnice de morărit, şuruburilor la storcătoare de struguri, dar şi a dinţilor de spată pentru ţesut. Mesteacănul era bun pentru scări, mături. Din părul sălbatic se confecţionau de obicei presele de ulei şi pivele, tălpile de sanie, fiind rezistent la frecare. Din plop şi din răchită erau scobite albiile, blidele, lingurile dar şi luntrile monoxile. Din nuiele de răchită se împleteau coşurile, gardurile, ca şi din alun de altfel.

Tehnologia prelucrării lemnului în numeroasele meşteşuguri ce-l integra ca materie primă era diversificată, în funcţie de produsul dorit. Astfel, lemnul pentru construcţii era tăiat cu joagărul şi cioplit cu securea cu coada lungă, şpranţul finisat apoi cu securea cu coada scurtă, curbată – barda. Lemnul, prin natura sa, fiind o materie primă perisabilă, ne putem da seama de adevărata dimensiunea a dulgheritului în construcţia de case mai ales dacă ne raportăm la bisericile de lemn. Dintre cele existente încă, cea din Totoreni e singura care vine din sec. XVII (1696), dar, în majoritate, celelalte biserici venind din sec. XVIII vorbesc despre nivelul de perfecţiune atins de constructorii timpului, de dulgherii care le-au ridicat. Despre calitatea muncii lor, uneori vorbesc şi pisaniile scrise, de obicei, la uşa de intrare a acestor biserici. Iat-o pe cea de la biserica din Brădet: „Această sfântă şi dumnezeiască biserică s-a făcut în zilele prealuminatului împăratului a lu şasăle Liopold Karliusu. Meşterii care au făcut biserica aceasta în satul Brădetu au fost din ţinutul Abrudului, anume Mândruţul şi cu Briciu Crăciun iar mitropolit au fost Vichentie mitropolit creştin. Şi toţi brădătanii bătrâni şi cu tineri s-au nevoitu cine cu ce au putut s-au nevoit de au făcut această sfântă şi dumnezeiască bisearică iara când au fost de la naşterea lui Hs văleat 1733…”. Se pare că specificul construcţiei bisericii solicita meşteri strict specializaţi pe domeniu. De aceea, cei doi meşteri înscrişi în pisania bisericii din Brădet erau „din ţinutul Abrudului”, deci nu chiar localnici. Câţiva ani mai târziu, la 1738, de construirea bisericii din Valea Neagră de Jos, conform pisaniei, au răspuns tot doi meşteri: „Iară meşteri au fost întâie meşteri au fost din ţinutul Ardealului Fleanţu Nicoară din satul Agrijiu. Al doile Petrică Gheorghe frate Mândruţului”, adică frate Mândruţului, cel trecut ca meşter în pisania bisericii din Brădet, cel care avea o anumită notorietate, odată ce identitatea fratelui său Gheorghe, meşterul de la Valea Neagră se verifica prin el. Oricum, din nou meşteri din altă parte, specializaţi în biserici. Locuinţele ţăranilor însă le construiau de obicei meşterii locali. Pe o pisanie scrisă pe meşter-grinda unei asemenea locuinţe din Chişcău, meşterii nu-şi mai treceau localitatea de provenienţă, subînţelegând de aici că erau localnici: „Să ştie c-au făcut această casă Negrea Toma, Negre Ioan… Rugaţi pe Dumnezeu să le ierte păcatele”, grăieşte pisania datată la „veleat 1741, mesiţa aprilie 24” de pe o grindă aflătoare acum în patrimoniul muzeului din Beiuş.

Ca să ne dăm seama cât de intens era practicat bărdăritul pentru construcţie şi dulgheritul pentru obţinerea cherestelei în zonă, să trecem în revistă o statistică mult mai târzie, realizată în 1936 de doi monografişti ai stărilor economice din Munţii Apuseni, Ioan Ciomac şi Popa Necşe. Iată numărul acestor meşteri pentru zona Beiuşului: Criştiorul de Sus 24, Ferice 10, Pietroasa 28, Sohodol 25, Băiţa 20, Brădet 44, Stânceşti 24, Chişcău 32, Dumbrăvani 28, Hârsăşti 40, Hinchiriş 65, Lazuri de Beiuş 60, Leleşti 15, Măgura 18, Pietroasa 58, Poienii de Sus 12, Săud 18, Sdrigiu 21, Valea Neagră de Sus 14, Valea Neagră de Jos 20. Şi oricum, statistica nu era completă. Nu apar de exemplu meziedanii sau roşienii care, cam în aceeaşi perioadă, încă mai construiau case din lemn sau anexe gospodăreşti, şi nu doar pentru nevoile propriilor localităţi, ci cu desfacere mare şi spre alte localităţi, chiar unele aflate la distanţe mari,  vânzându-le „pe picioare” sau demontate. Nu apar în statistice de asemenea budurenii. Etnografa Maria Bocşe ne propune „să-i înălţăm din uitare” pe câţiva dintre ultimii meşteri lemnari ai zonei: „Iată doar câţiva pe care i-am cunoscut şi i-am păstrat în inimă şi în memorie: Popa Toader din Leleşti, care a construit în viaţa sa 70 de locuinţe, 3 biserici de lemn, 5 şcoli, 10 instalaţii tehnice, monumentale, 5 poduri săteşti; Ioan Morar din Fânaţe care a construit 80 de case, 4 mori, 5 pive de sumane, 15 troiţe de stejar, pentru «dungă de hotar», ca şi o dublă instalaţie – moară de făină având alături o pivă de sumane, ambele acţionate de roţi hidraulice. Această instalaţie a fost transportată în anul 1965 în Dumbrava Sibiului, devenind prima unitate arhitectonică din Muzeul Tehnicii populare din Sibiu; Laza Florian a Donii din Budureasa, strălucit meşter care a construit 170 de case din lemn în 25 de sate bihorene, 5 biserici, 9 şcoli, 30 de fireze (joagăre), teascuri, oloiniţe, edificii…”.

carul traditional

După bărdăşitul lemnelor, pentru construcţia casei, şindrilăritul venea s-o acopere. Şindrilarii se găseau cu deosebire în satele care aveau accesibile păduri de conifere. Şindrila se confecţiona din lemn special, de brad, fie direct în pădure unde era tăiat bradul, fie acasă. Buşteanul era tăiat în butuci cu lungimea viitoarei şindrile, de aproximativ 20 cm care era apoi despicat cu barda pe dimensiunile şindrilei. Bucăţile despicate, şindrilele erau apoi prinse într-un scaun de mezdrit prin presare cu piciorul de către meşter. Acesta le omogeniza suprafeţele cu mezdreaua, apoi le săpa cu horjul pe o margine un intrând, un uluc în care se îmbina cealaltă şindrilă. În final, şindrilele erau uscate şi afumate la foc mic.

Un alt domeniu în care lemnul era materie primă îl reprezenta cel al mobilierului tradiţional, confecţionat practic exclusiv din lemn, şi al recipientelor de păstrat cereale - hambarele.. Acest mobilier însemna cu precădere: masa, patul, lada de zestre, laviţa, scaunele, podişorul, leagănul pentru copil, lingurarul, blidarul. De asemenea, În inventarul fierăriei de la Boi-Vaşcău, din 1600, se preciza că locuinţa din atelier era „o cameră cu cuptorul ei, în ea o masă, lângă perete două laviţe, un pat…”, iar în casa topitoriei de cupru de la Băiţa se aflau „un pat, trei laviţe, pe perete patru cuiere, o rudă pentru haine”. Sigur, acestea sunt documente arhivistice târzii care atestă de fapt un mobilier uzualizat de secole sau milenii.

Acest mobilier de interior se realiza de predilecţie din lemn de fag, dar şi stejar, plop, răchită. Laviţa simplă era aşezată lângă vatră de obicei, pentru odihnă şi dormit şi se realiza dintr-o singură scândură lată. Erau apoi cele două laviţe aşezate lângă paturi, alta în capul mesei în locul lăzii de zestre. Alte laviţe, mai ales cele aşezate lângă paturi sau în capul mesei au avut spătar, uneori frumos ornamentat.

Cea mai accentuat individualizată piesă de mobilier era însă lada de zestre, aşezată în capul mesei, sub geamuri. Ea exprima o comandă socială suficientă pentru a permite specializarea unor meşteri, chiar centre rurale, cu deosebire Budureasa, dar şi Burda, Cresuia, Pietroasa, pe lădărit.

Lada de zestre este un mobilier de mare tradiţie, cu trimiteri posibile în civilizaţiile antice şi, evident, europene. Pentru evul mediu, istoricul David Prodan identifică această ladă de zestre – deci lada cu zestrea miresei, cu „lada de virgina” prezentă în documentele oficiale transilvane la 1594. Deci şi atunci ea era un mobilier tipizat, uzualizat mult înaintea apariţiei centrelor specializate, confecţionat desigur de meşteri prezenţi în fiecare localitate şi, de ce nu, de stăpânul fiecărei case, bărbatul agricultor care între ciclurile agrare mari era om bun la toate, inclusiv la dulgherit.

Pentru confecţionarea lăzilor, lemnul – fagul sau stejarul – era obţinut din pădurile Episcopiei, răscumpărat prin prestaţii iobăgeşti sau prin bani. Trebuia un lemn cu anumite calităţi, din copaci falnici, de o anumită grosime, înălţime şi mai ales fără nodozităţi, pentru a crăpa pe fibră. Doagele lăzilor, respectiv scândurile din care se confecţionau nu erau tăiate cu firezul decât la capete, ci despicate cu securea din trunchiuri tăiate pe lungime sau pe lăţimea (în cazul capetelor) lăzii ce urma să fie confecţionată, de obicei de la baza trunchiurilor. Se tăia iarna când seva era puţină – meşterii erau convinşi că lemnul tăiat în alte anotimpuri era mai puternic atacat de cari. Se lăsa apoi spre uscare, după care era crăpat în doaşte netezite cu mezdreaua, cu o latură mai lată şi una ascuţită. În latura mai lată erau săpate, cu horjul şi vişeul, şanţul – canel în care se fixa latura ascuţită a doagei de deasupra ş.a.m.d., omogenizând astfel suprafeţele lăzii. Aceleaşi şanţuri – caneluri erau săpate în piciorul lăzii pentru introducerea şi fixarea doagelor. Capacul lăzii în zonă era de obicei în două ape, ca un acoperiş de casă. N-ar fi exclus, de altfel, ca în istoria ei multimilenară lada să fi avut conotaţii spirituale similare cu ale casei de locuit. Căpătâiele capacului lăzii, aşezate lateral, erau cioplite separat din bucăţi  masive de lemn, ca şi picioarele, ele contribuind la realizarea structurii de rezistenţă a lăzii.

Odată încheiată, se realiza ornamentarea lăzii. Cu horjul-pârcălamul erau incizate pe suprafaţa exterioară a lăzii, în faţă pe capete şi pe capac un sistem ornamental complex, geometrizat, cu evidente conotaţii simbolice, funcţionale în antropizarea mediului, cândva, dar pentru ultimii meşteri semnificaţiile erau dispărute, rămase mai mult exerciţii de stil, artistice oricum. După aceleaşi tehnologii, cu aceeaşi morfologie, aproximativ cu acelaşi sisteme ornamentale erau realizate şi lădiţele mici, pentru podoabe, piese mult mai rare însă în inventarul mobilierului tradiţional din zonă.

De serie mare erau hambarele pentru depozitatul cerealelor – grâu, secară, porumb, orz, ovăz sau a făinii, tărâţelor etc. Mult mai mari  ca volum, între 1,5 - 2 m lungime şi 1,50 m înălţime, cu variabilele de rigoare. Şi ele aveau aceeaşi morfologie ca şi lăzile de zestre şi aceleaşi tehnologii de prelucrare, doar că erau mult mai puţin sau deloc ornamentate. Ele deserveau o piaţă de desfacere mare, incluzând şi Câmpia de Vest unde producţia agricolă impunea frecvenţa lor mai accentuată. Hambarele erau duse în târguri, demontate de obicei, montate direct în gospodăria cumpărătorilor, cu cuie de lemn, bătute în structurile de rezistenţă, pe găuri făcute cu sfredelul dinainte.

Cred că nu greşim dacă vorbim despre civilizaţia noastră tradiţională ca despre o civilizaţie în primul rând a lemnului. La cele deja enumerate drept funcţionalităţi de bază ale utilizării lui, respectiv construcţia caselor, anexelor şi mobilierului, aceeaşi prezenţă accentuată o avea lemnul ca materie primă şi în confecţionarea inventarului agricol. În 1169, într-un act de danie al mănăstirii Sâniob, din apropierea Oradiei, erau menţionaţi cei care făceau „vase, zăvoare de porţi şi alte lucrări de lemnărie”. Acest inventar al funcţionalităţii lemnului includea şi confecţionarea uneltelor agricole, începând cu plugul ce avea coarnele, grindeiul, cormana, tileaga în întregime din lemn, continuând cu grapa pe structură de lemn şi uneori şi cu colţi de lemn. De asemenea furcile de lemn pentru paie sau fân presupuneau o tehnologie specială. Prăjina de fag, cireş, frasin, salcâm era despicată la un capăt în trei coarne, distanţate prin icuri şi fixate într-un jug special pentru a fi curbate, proces accentuat prin fierberea lor în cazane speciale. Apoi furcile erau uscate şi afumate, ca şi fructele, în şuşnic, la foc mic. Şi la confecţionarea greblei cozile era despicată în două la un capăt pentru a putea angrena grebla propriu-zisă, realizată cu dinţii din lemn de corn, sânger, frasin, fixaţi în găurile date cu sfredelul în talpa greblei.

Confecţionarea carului presupunea de asemenea un inventar întreg de angrenaje, fiecare realizate dintr-un anumit lemn, într-o anumită formă. Roţile, loitrele, şireglele, jugurile impuneau specializări stricte. Mai ales rotăritul solicita şi lemn special, mai rezistent, şi instrumentar special în prelucrare. Foloseau barda pentru cioplitul pieselor, strungul pentru rotunjirea butucului, sfredelul pentru perforarea lui, pârcălamul pentru trasarea curbelor de la foluri, mezdreaua pentru finisarea spiţelor, vişeul pentru săparea în foluri şi în butuc a locurilor de îmbinare a spiţelor, trasul cercurilor pe roată realizându-se de asemenea cu un instrument special etc. Aproape fiecare sat avea meşterii săi specializaţi în confecţionarea carelor sau a unor subansamble ale lor, dar erau şi centre specializate în frunte cu Budureasa, Burda, Meziad, Rotăreşti. Carul acoperea, să nu uităm, unul din sectoarele vitale ale economiei agricole, cel al transportului. Alături de care, pe timp de iarnă, erau săniile, mai uşor de confecţionat însă. Tot la nivelul inventarului agricol am putea trece şi confecţionarea buţilor, a butoaielor, ciuberelor, căzilor, dogăilor cu care moţii dominau piaţa, dar şi meşterii locali cunoşteau tehnologiile şi le exercitau, îndeosebi în cazul celor confecţionate din stejar sau frăgar. În 1819, în Beiuş lucrau 4 dogari, în Uileac 3, iar în Gurani „foarte mulţi, din meşteşug, adecă din confecţionarea vaselor pentru măsurat câştigă bani”. De asemenea şi buturile, scorburi de copaci mari la care era adăugat fund de scânduri, erau folosite ca recipiente de depozitare sau ca stupi.

Mult mai comune, realizate tot din lemn, cu o teslă specială – scoaba – erau coveţile, albiile pentru spălat rufe, pentru frământat pâinea, săratul slăninii şi cărnii de porc, albiile folosite ca leagăn pentru copii, troacele de diferite dimensiuni, pivele de zdrobit sare, mere sau seminţe, scobite majoritatea în lemn de plop. La fel, după aceleaşi tehnici se scobeau luntrile monoxile de plop, frecvente cândva pe cursul Crişului Negru, folosite la pescuit, la trecerea râului când veneau apele mari etc. În inventarul casnic, lingurile mari şi mici, căucele se lucrau după aceleaşi tehnici. Prezente în inventarul gospodăresc erau şi scările de lemn, specializaţi în confecţionarea lor fiind meşterii din Cresuia, cei care mai practică meşteşugul şi în zilele noastre, urmând aceeaşi piaţă de desfacere spre câmpia de vest, ca şi stră-, strămoşii lor. Piaţă încă operativă, cu atât mai mult cu cât Cresuia e centru unic specializat în scărărit pentru tot vestul ţării. Specializarea satului a fost facilitată de prezenţa în apropiere a pădurilor de conifere, specie ideală pentru realizarea scărilor prin trunchiul drept, lipsit de nodozităţi ale fibrei sale. Lemnul pentru scări, ca orice lemn pentru prelucrări speciale, era tăiat iarna, când avea sevă mai puţină. Dus acasă, era prelucrat încă verde, respectiv crăpat în lungime în două (sau tăiat la joagăr) dacă avea grosimea necesară pentru doi suli de scară, fasonat apoi cu mezdreaua şi găurit cu sfredelul pentru introducerea fuşteilor din alun - treptele scării. Era apoi lăsat să se usuce, montarea scării începând numai când lemnul era uscat, pentru o mai bună fixare a lui.

Tot ca meşteşug specializat în prelucrarea lemnului trebuie trecut şi spătăritul, Valea Neagră de Jos ajungând un centru specializat în aşa ceva, funcţional până în urmă cu câteva decenii. Spetele erau confecţionate din lemn de rug, cu dinţii din lemn tare de sânger sau corn, încastraţi în lemnul fălcile spetei cu aţă de cânepă. Vălenii, foarte mulţi specializaţi în confecţionarea spetelor, le negociau pe toată câmpia de vest, prin târgurile de ţară. Tot în industria textilă casnică, furcile de tors din alun, cele mai târzii lucrate la strung, întreg războiul de ţesut, socala, ţevile, vârtelniţa, urzoi, brâglele, lipidauăle erau confecţionate din lemn.

Frecvente erau şi împletiturile din nuiele, de la cele folosite în construcţia casei, uneori a pereţilor, a cioncurilor, la cele folosite pentru lese la car, pentru şuşnice de uscat fructe, pentru coşuri de pleavă, coşuri de dus merinde la câmp sau posâtă la nou-născut. Şi ele presupuneau specializări, deşi tehnicile lor erau relativ accesibile şi nu presupuneau scule speciale. N-am putea să finalizăm acest capitol despre prelucrarea lemnului fără să evidenţiem folosirea masivă a lui în instalaţiile tehnice ţărăneşti: mori, oloiniţe, pive, vâltori, joagăre etc.

 

PRELUCRAREA LUTULUI. CERAMICA (OLARITUL)

Ceramica este numai una din formele prin care ingeniul oamenilor acestor locuri a ştiut să valorifice resursele naturale complementare ale lumii Beiuşului pentru satisfacerea necesităţilor lor, nu doar materiale. Pământul, nu totdeauna generos în cazul culturilor agricole, venea, aşa cum am mai văzut, şi cu alte oferte. Pe lângă numeroasele, comentate deja, să trecem în revistă şi „miraculoasa metamorfoză a lutului cu apa şi focul”, pentru naşterea ceramicii populare tradiţionale, atât de bine reprezentată în Ţara Beiuşului prin centre specializate precum: Criştiorul de Jos, Leheceni, Sălişte de Vaşcău, Cărpinet, Leleşti, Valea Neagră de Jos.

Desigur, ceramica nu este o invenţie a oamenilor acestor locuri, ea este o prezenţă pandemică la nivelul civilizaţiilor umane. Ea a apărut în neolitic, odată cu sedentarizarea fostelor populaţii de vânători şi culegători şi transformarea lor în agricultori. Pentru zona noastră, aşa numita cultură Starcevo-Criş (7500-6250 î.Hr.) ne lasă relicte ale acelui prim orizont ceramic la Răbăgani, în apropierea Izvoarelor termale, la Râpa în Dealul Morii, la Cociuba Mare sau Tăşad. Despre ele şi despre alte orizonturi ale evoluţiei ceramicii în zona noastră, cititorul a găsit deja

ceramica decorativa

Acum ne vom ocupa de ceramica de tip tradiţional produsă în zonă şi funcţională până în zilele noastre, vom vorbi despre originea ei şi despre lunga continuitate, a acestei ceramici, rurale prin excelenţă, poate mai puţin decorativă decât ceramica de târg din alte centre, dar mai arhaică prin structuri, mai spiritualizată ca decor şi funcţionalităţi. Atât în ce priveşte tehnologia obţinerii acestei ceramici cât şi morfologia, funcţionalitatea şi formele de decor, foarte probabil ultimele secole, poate chiar ultimul mileniu nu au produs modificări importante. Găsim în morfologia ei arhetipuri venind din ceramica greacă, din cea romană cu deosebire, din cea dacică câte ceva ş.a.m.d. Dincolo de toate, ceramica locului a ajuns la reprezentări care vizează perfecţiunea, idealitatea, câştigate şi prin exerciţiile milenare ale creării acestor forme, şi de ce nu, prin ingeniozitatea şi vocaţia creatoare a meşterilor locali.

Ca să ne dăm seama de extensia fenomenului în timp şi spaţiu, să încercăm o diacronie a atestărilor documentare ale lui, pe plan local. Atestări care, repetăm, vin foarte târziu, faţă de vechimea olăritului local. Aşa, în urbariul domeniului Beiuş, de la 1600, apar ţărani cu patronimul Olaru, provenind evident dintr-o exercitare la nivelul unor generaţii precedente a olăritului. În inventarele fierăriei domeniale de la Boi – Vaşcău sunt trecute: „un vas de pământ, două oale noi de pământ”, iar în cel al topitoriei de cupru de la Poiana e trecut un „cuptor verde” – trimitere directă la sobele de teracotă, „caminiţele de căhăli” ce, sigur, se confecţionau şi atunci şi mai târziu în Cărpinet sau  Leheceni. În 1733 sunt menţionaţi în satul Tărcaia 7 olari, în Beiuş un olar, la Negru 1 olar, dar fără îndoială existau şi în jurul Vaşcăului, conscripţia subliniind că pământul nu era acolo favorabil agriculturii, dar era o argilă excelentă pentru ceramică. „Haec possio Territorium exiguum habe et nimium sterile panem ut plurium ollis argilaceis gvaeritat”. Conscrierea de 1770-71 înregistra 19 olari la Tărcaia, 3 olari la Uileac, 6 olari la Negru şi 7 olari la Remetea. Se poate observa uşor că sunt menţionaţi numai olari din satele cu populaţie ungurească, faptul însă nu exclude, ci dimpotrivă, induce ideea că ei existau şi în satele româneşti. Nu erau însă menţionate de către administraţia maghiară şi ele, ci preferenţial cele ungureşti pentru că menţionarea lor aducea automat satelor respective unele beneficii prin clasificarea lor într-o categorie suspusă. Realitatea e confirmată de faptul că peste doar câteva decenii (1809), în satul Cărpinet existau 43 de cuptoare de ars oalele, iar în Câmpanii de Sus 17. În Leheceni în 1803 erau 60 de cuptoare de ars ceramică, iar câţiva ani mai târziu (1809) – 98. În Sălişte de Vaşcău erau, în 1813, 59 de cuptoare iar în Criştiorul de Jos 12 cuptoare.

Iată consemnat fenomenul cu mai bine de o sută de ani în urmă, de geograful austriac Adolf Schmidt, nu numai ca producţie, ci şi ca desfacere şi mai ales ca origine şi virtuţi estetice: „… cea mai răspândită este meseria de olar… În Cărpinet, Criştiorul de Jos, Fânaţe există mulţi olari, iar în Leheceni şi Sălişte fiecare a doua casă are cuptor de ars oale. Din valea Crişului ies afară sute de care încărcate cu tot felul de produse meşteşugăreşti, îndreptându-se către târgurile din regiune, dar în primul rând spre Banat. Un rol principal îl au ulcioarele de apă: formele lor frumoase surprind pe orice călător. Unele amintesc de-a dreptul de cele antice şi, involuntar, nu poţi scăpa de gândul că între rămăşiţele de obiecte romane, în care românii sunt foarte bogaţi, aparţine şi acest sortiment de forme care, la timpul său, era propriu într-un grad înalt olăriei italice, antice”.

Ca date mai apropiate, în 1952, etnograful Tancred Bănăţeanu semnala la Leleşti 50 de meşteri ce practicau meşteşugul cu consecvenţă dar şi alţi ştiutori, la Valea de Jos 10 olari activi, la Cărpinet 30, la Criştior 30, iar în Leheceni doar 25 de familii nu practicau olăritul. Azi mai lucrează sporadic un singur olar, Gheorghe Bocşe, secondat de nepotul său, cu studii de artă, Raul Bocşe.

Tehnologia confecţionării ceramicii începea cu alegerea lutului, de obicei de două categorii – unul roşcat, îmbogăţit cu oxizi de fier şi altul alb cenuşiu, care erau amestecate pentru a spori calităţile vaselor. Scoaterea lui se făcea din locuri speciale, de unde era cărat acasă, mărunţit, udat şi frământat în jimpuri speciale, înconjurate cu nuiele împletite, de obicei la umbră, stropite, ca să fie umede. În jimp era adus o dată lutul pentru un an întreg, lăsat acolo să se omogenizeze, să dospească. Când intra în lucru, era luată cantitatea necesară, tăiată mărunt cu mezdreaua pentru a înlătura impurităţi, rădăcini, pietre, bătută cu maiul, frământată şi ruptă în bucăţi mici, apoi lucrate pe roata, căreia, pe discul de jos, cu piciorul, olarul îi imprima o mişcare de rotaţie, iar pe cel de sus modela oala. Se năşteau din lutul cleios forme ce adesea sfidau perfecţiunea. Gura vasului, toarta mai ales în cazul ulcioarelor, cănţilor cu sau fără ciur, dar nu numai, se făceau separat pe faze de lucru succesive, aşa cum se realiza şi ornamentarea incizată, cea prin aplicarea brâielor alveolare, sau cea prin desenarea de ornamente cu pensula, cu coloranţi naturali obţinuţi tot din pământuri speciale, de obicei din locurile cu concentrări de oxizi de fier. Apoi vasul era pus la uscat, pe poliţă în atelier, dar şi în alte spaţii, la umbră, ca să nu se crape.

Când aveau produse pentru umplerea unui cuptor, vasele uscate erau aranjate în cuptoarele de piatră tronconice, special construite, cu guri pentru întreţinerea arderii, acoperite cu un „arneu”. Arderea dura în jur de 6-7 ore, după care cuptorul era lăsat să se răcească, apoi oalele erau scoase pe deasupra cuptorului. Cele ce trebuiau smălţuite erau băgate din nou în cuptor şi arse 3-4 ore. Smalţul – litarga era obţinut din comerţ sau direct de la topitoriile de aramă de la Poiana sau de la Băiţa, amestecat uneori cu oxid de cupru sau de mangan  pentru a marca cromatic transparenţa smalţului, pentru a spori virtuţile estetice ale vaselor.

Morfologia ceramicii specifice zonei era extrem de variată, dar tipizată, în relaţie directă, evident, cu uzualizarea ei. Varietatea ce pornea de la cratiţele pentru fiert laptele la oalele de făcut sarmale, de la olcuţele înalte şi subţiri pentru prins laptele la oale mari, folosite la nunţi, de la oalele de dus mâncarea la lucrătorii de pe câmp la bărdacele mari de păstrat seminţe, de la blidele pentru mâncat la cele decorative pentru pus pe perete, la cănţile pentru apă cu ciur şi „ţâţă” cu care era dusă apa la lucrători pe holde etc. Oricum, atât în tehnologia confecţionării lor cât şi în perfecţiunea formelor şi ornamentelor se ajunsese la un rafinament aproape incredibil prin simplitatea şi ingeniozitatea lui, rezultat evident şi al spiritului creator al oamenilor locului, dar şi al unui exerciţiu milenar care a eliminat mereu accidentalul în favoarea prototipului cu statut de idealitate.

Oala mare pentru majun

Dincolo de cera-mica tradiţională, pro-filată pe realizarea de recipiente preponderent alimentare, de uz gospodăresc, unele cen-tre din zonă s-au specializat şi pe producerea de cahle de teracotă pentru încălzi-rea interiorului. „Camini-ţele de cahăli” cu un nume caminiţă venind probabil de la Cameniţa – localitate în Polonia – explică şi filiera de pătrundere a tehnologiei şi modelelor în zonă. Cahlele erau confecţio-nate din lut presat în forme speciale de lemn, uscate şi apoi arse ca şi cealaltă ceramică. Smălţuite, cu un fundal verde, dar şi nesmălţuite; cele smălţuite, realizate de obicei la Criştior şi Leheceni, iar cele nesmălţuite la Leleşti. Au fost asimilate mai târziu în producţia locală, dar, am mai văzut deja, la 1600 o asemenea caminiţă de cahăli, de culoare verde era trecută în inventarul topitoriei de aramă de la Poiana. Ornamentele de pe cahle, obţinute prin presarea în formele de lemn, frumoase, explică, credem, şi  traseul lor dinspre zona nord-central europeană, în evul mediu târziu. Aşa Crucea de Malta cu crini, de sorginte europeană alternează aici cu mai autohtonele rozete solare încadrate în reprezentări vegetale.

Ornamentica ceramicii din zonă, în general puternic stilizată, geometrizată chiar, vine dintr-un fond arhaic de credinţe şi forme – cele care structurează, mentalităţile colective ale populaţiilor de agrarieni. Unele câmpuri ornamentale sunt impuse sau facilitate de tehnologia de prelucrare a ceramicii, altele de formele pe care le decorează.

Apar frecvent motive comune în arta populară românească. Printre ele, reprezentările solare, pomul vieţii, spirala ce, în mare, echivalează grafic dominanta riturilor de fertilitate şi fecunditate specifice civilizaţiei umane îndeosebi începând cu neoliticul. Majoritatea acestor motive exprimă ideologii ale acelor timpuri, în parte şi timpului în care meşterii le-au creat. În general, însă, pentru meşterii de acum ele sunt desemnificate, au denumiri mai mult tehnice, ornamentale, cu un conţinut decorativ.

Olul de nunta

Tipic în acest sens este, ca să dăm un exemplu, un ornament specific pe un anumit tip de ol, ornament de serie aici, mereu acelaşi, dar care nu se mai găseşte în nici un sistem ornamental din România. Interpelat, unul dintre olari care făceau asemenea oluri, ne-a spus că ornamentul se numeşte „desăgi”, pentru că grafic desenul induce şi această reprezentare. Tocmai pentru că este absolut singular în ornamentica română, am încercat decodificarea lui pornind de la date aparent adiacente. La solicitările noastre, meşterul ne-a mai spus că olurile decorate cu reprezentarea respectivă erau de fapt oluri de nuntă. Că olarul cerea pe ol un preţ simbolic, peste preţul pieţei, mirii trebuiau să-l cumpere căci el era integrat în ritualul nunţii. Olul trebuia umplut cu apă, simbol de fertilitate şi fecunditate în toate civilizaţiile de tip agrarian, din care tânăra pereche bea înainte de a intra în locuinţa sa, uneori existând şi tradiţia să spargă olul de uşa de la intrare. Ritualul era unul propiţiar, ca tânăra pereche odată trecându-l, să aibă copii numeroşi în căsnicia lor. Reprezentarea de pe ol este una evident de iniţiere sexuală, de fapt o reprezentare stilizată a momentului unirii principiului masculin cu cel feminin, ultimul simbolizat de cele două vrejuri – spirală ce marchează frecvent zona pubiană a idolilor antropomorfi feminini din neoliticul românesc. Semnul s-a păstrat până în zilele noastre, tocmai pentru că era desemnificat, educaţia creştină, mai pudibondă, l-ar fi eliminat dacă nu şi-ar fi pierdut semnificaţia originară. Subliniem că reprezentările falice, momentele comuniunii sexuale erau specifice tuturor riturilor zeilor vegetaţiei, cele mai comune rituri ale populaţiilor agricole din neolitic până în antichitatea târzie. Toate populaţiile mediteraneene, printre altele, deci şi cele cu care ne înrudim, practicau aceste rituri de iniţiere, ca gen proxim al lor, indiferent că este vorba de cel dedicat lui Isis şi Osiris divinităţile egiptene ale vegetaţiei, lui Atys şi Cibele de la tracii din Asia Mică, Iştar şi Dumuz, ai populaţiilor din bazinul Tigrului şi Eufratului. La Eleusis, lângă Atena, momentul ceremonial de apogeu al riturilor de iniţiere, în cinstea Demetrei, era manipularea rituală a unor substitute ale reprezentărilor sexuale, simbolizând actul comuniunii. La Roma se practica ceremonia publică cu exhibări ale organelor sexuale, cu emascularea în ideea comuniunii cu divinitatea feminină etc. Facem aceste precizări nu dintr-o falsă  pedanterie, ci pentru a da cititorului materialul probator, pe baza căruia să discearnă şi din ce timpuri vine reprezentarea respectivă, ce semnificaţie poate avea şi ce vechime au tradiţiile zonei.

Ca să întregim imaginea valorizării simbolice a ulciorului cităm în continuare: „În ograda mirelui, mireasa înconjura de trei ori un scăunel de vatră pe care era pus un urcior de lut plin cu apă. Printr-o mişcare bruscă cu piciorul trebuia să răstoarne ulciorul, apa revărsată aducând «copii sănătoşi şi naştere uşoară…»” sau „Într-un moment al ritualului nupţial, numit «adăparea miresei», aceasta purtând un urcior pe cap trecea peste o punte din sat, apoi «spărgea» olul lovindu-l de mal şi-i lăsa cioburile să plutească departe, până la Apa Sâmbetei, pe Celălalt tărâm pentru a anunţa strămoşii că s-a închegat noua familie”. Sau o altă informaţie de la Bursaşiu Ilie, unul dintre ultimii olari ce mai realizau olul de nuntă în urmă cu trei-patru decenii, faptul că mireasa se aşeza deasupra olului respectiv umplut cu apă, cu palma sub fund având atâtea degete deschise câţi copii îşi dorea în căsnicie. Oricum aceeaşi imagine de pe olul de nuntă o găsim valorizată pe cojoacele bărbăteşti din zonă, context de care ne ocupăm în altă parte a acestui demers.

Desigur, ceramica tradiţională, în diferitele ei ipostaze, făcea parte accentuată din universul uman imediat, cel mai antropizat. Omul se identifica cu ea, se recunoştea în ea. Nu cred că speculăm dincolo de limite dacă afirmăm chiar că această ceramică are uneori sau induce forme antropomorfe, mai ales în cazul olurilor, cănţilor, dar şi a bărdacelor, mai bogate în forme steatopige ca ale idolilor antropomorfi din neolitic. În general, fiind recipiente, ele propun structuri feminine ca forme genezice, ca reprezentări ale creaţiei universale care, în ultimă instanţă, purced din pântecul feminin. De altfel, civilizaţia română structurând o spiritualitate dominant antropocentrică, cum am încercat să demonstrăm în două din cărţile noastre anterioare conţine acest antropocentrism exprimat atât de nivelul formelor cât şi al fondurilor, un antropocentrism cu care ne vom mai întâlni şi în alte contexte.

 

VĂRĂRITUL

Tot oferta naturală stă şi la baza acestei specializări în vărărit a numeroşi locuitori ai Ţării Beiuşului din sate precum: Izbuc, Coleşti, Câmp, Câmp-Moţi, Criştiorul de Jos, Cărpinet, Ponoare, Briheni, Şuşti, Şuştiu, Lazuri, Roşia, Meziad, Sohodol. O specializare venind şi ea dintr-un ev mediu îndepărtat, pe fondul existenţei în zonă, mai mult decât în orice parte a României, a rezervelor naturale, respectiv a calcarelor din care se ardea varul. La început, exploatarea calcarului şi arderea lui ca piatră de var a fost limitată doar la nivelul solicitării locale, în cadrul economiei naturale. În timp însă, solicitările crescânde ale economiei de piaţă au intensificat procesul de specializare a localnicilor în producţia şi desfacerea varului.

Iată o imagine de epocă a producţiei de var de aici: „În 1738, pentru «clădirile noi» din provizoratul Beiuş, ardeau var Hoza Mihai şi Astaloş Petru din Sohodol. În 1740, în provizoratul Vaşcău, pentru nevoile bisericii (probabil din această localitate), Hoza Marian şi Hoza Toader primeau pentru varul ars ca zilieri suma de 15,29 florini renani (14 crăiţari pe zi), iar Hoza Crăciun şi Hoza Marian din Cărpinet, pentru 12 căruţe de var (ars cu lemnele stăpânului de pământ) 5 florini renani. Pentru huta de sticlă din Hăşmaş (jud. Arad), acestui stăpân feudal erau date din provizoratul Beiuş, la 15 iunie 761, 10 căruţe de var. În 1770, pentru acelaşi provizorat al Beiuşului, se ardeau 4 cuptoare de var: unul de 30 de căruţe, de către Hoza Teodor, unul de 25 de căruţe de către Hoza Gavrilă din Meziad”.

Capacitatea unui cuptor era de la 2000-3000 kg la 7000 kg dar putea fi şi mult mai mare. Arderea dirijată dura în funcţie de capacitatea cuptorului şi de tehnici locale, după care gurile erau închise. Faptul că arderea era finalizată se cunoştea după culoarea flăcării, când aceasta albea ieşind prin crăpăturile acoperişului cuptorului. Munca la un cuptor era destul de complexă şi de aceea se lucra în tovărăşii, împărţirea varului între participanţii la tovărăşie făcându-se în funcţie de aportul fiecăruia. Varul ars şi răcit era transportat la târguri în căruţe cu coviltir. Căruţele vărarilor din zona Beiuşului, cu deosebire ale celor din Izbuc, Ponoare, Cărpinet, Meziad au străbătut secole la rând câmpia în vest, în nord până spre Satu Mare, în sud până la Timişoara trecând şi prin câmpia maghiară, spre Debreţin, Gyula etc. Varul era vândut fie pe bani, fie pe cereale. Vărăritul e una dintre puţinele ocupaţii – meşteşuguri tradiţionale care se mai practică şi astăzi, deşi e tot mai mult concurat de oferta industrială diversificată. Totuşi, în jurul anului 2000 în Izbuc mai lucrau 104 vărari, majoritatea autorizaţi, în Călugări 10, în Briheni 5, la Roşia 2, la Meziad 7, la Sohodol 2, la Câmp – Moţi 16.

Cuptoarele pentru ars varul erau fie îngropate, săpate în pământ, de obicei într-o pantă de deal, fie de suprafaţă. Părţile constituente ale unui cuptor sunt: „cuptorul propriu-zis, numit şi varniţă sau camniţă în zonă, locul unde arde focul – numit, de regulă, vatra cuptorului, locul de unde începe să fie clădită piatra – numit talpa cuptorului (în satele din zona Munţilor Codru Moma) şi părcan (Meziad, Sohodol), locul sau gura de alimentare cu lemne a focului – numit gura cuptorului, locul pe unde se scoate cenuşa numit fisc (această denumire presupunem că are legătură cu modul de «impozitare» a celor care practicau vărăritul de către autorităţile vremii – probabil că prezenţa cenuşii – aşa cum «fumurile» în cazul caselor – era luată drept un indiciu pentru funcţionarea unei varniţe), locul sau gura pe unde se introduce piatra şi se scoate varul – numit gura sau vârful varniţei”.

Piatra de var, respectiv calcarul era şi este adusă din zone speciale, aflate, în general, în hotarele satelor care practică vărăritul, dar, de multe ori, cuptoarele se zideau chiar în acele zone.

Lemnele sunt aduse din pădure, cantitativ la fiecare căruţă de piatră arsă în cuptor trebuind o căruţă de lemne – la 20 de căruţe de piatră, douăzeci de căruţe de lemne. În ultimul timp, lemnul, fiind costisitor, s-a practicat şiarderea cauciucurilor uzate în locul lemnelor. Clăditul pietrei de calcar în cuptor se face după o tehnologie specifică, pentru a evita surpările, pentru a proteja focul şi a dirija corect fluxul de aer ce întreţine arderea. O ardere ce durează între 3 zile şi 3 nopţi şi 6-7 zile şi nopţi, în funcţie de localităţi, de mărimea cuptorului etc, dirijată mereu ca intensitate prin guri de aerisire.

De subliniat, pentru ultimii ani, un contact interesant realizat între vărarii din Meziad şi o echipă din Anglia, venită la Meziad în 2005 să înveţe tehnologia tradiţională a arderii varului, pentru a o utiliza în Anglia la restaurarea monumentelor istorice. În acelaşi schimb, anul următor vărarii din Meziad au fost duşi în Anglia, demonstrând acolo, cu resursele locale ale englezilor aceeaşi tehnologie. Relaţia de colaborare a fost condusă de doamna Brigitte Gubbins şi realizată prin mijlocirea Muzeului din Beiuş.

 

PRELUCRAREA PIEILOR.

Desigur, creşterea animalelor ca ocupaţie de bază a locuitorilor lumii depresiunii Beiuşului, dar şi vânătoarea ca ocupaţie secundară au fost surse bogate de materie primă nu doar în alimentaţie (prin valorificarea cărnii, laptelui), ci, printre altele, şi în prelucrarea pieilor şi utilizarea lor în confecţionarea unor piese importante ale costumului popular sau în acoperirea altor utilităţi ale gospodăriei. Pentru costumul popular cuşmele, cojoacele, bituşile, cizmele, opincile, chisâgurile, curelele, straiţele erau indispensabile, ca şi hamurile, frâiele, ciururile cu fund de piele etc. în alte utilităţi. De subliniat că uzitarea pieilor în confecţionarea îmbrăcămintei vine din timpuri greu de precizat ale evoluţiei omului ca specie, având o vechime a utilizării infinit mai mare decât obişnuitele fibre textile. În această perspectivă, chiar dacă datele arheologice sau documentare ne lipsesc, trebuie să-i atribuim acestei uzitări şi pentru Ţara Beiuşului o vechime similară atestării habitatului uman în zonă. Acest timp multimilenar a fost suficient pentru a se putea construi tipologii specifice ale pieselor de port, unele cu funcţionalităţi depăşindu-le pe cele strict practice, de protecţie împotriva somaţiilor climatice, funcţionalităţi intrând în zona valorizării simbolice a relaţiilor purtătorului cu cadrul social sau natural, exprimând vârstele, sexul, demnităţile, conţinând virtuţi apotropaice etc. Asupra vechimii utilizării pieilor aici, documentele vin desigur mai târziu, primele menţiuni găsindu-se în urbariile domeniale feudale ale Beiuşului din sec. XVI-XVII, ce evidenţiau printre obligaţiile iobagilor şi cele ale dării unor blăni de oaie sau capră, dar şi de vulpe, urs, nurcă, jder, lup etc. O realitate ce demonstra şi utilizarea lor locală, ca sursă de venit, căci doar sursele de venit erau cele impuse cu dări. În această idee, urbariul din 1600 menţiona, printre altele, şi existenţa la Beiuş a 9 cojocari. În 1733 sunt consemnaţi la Beiuş 20 cizmari şi mulţi pielari, tăbăcari iar în Vărzarii de Jos 2 cizmari. În 1735 apar consemnaţi la Beiuş 33 cizmari şi 4 cojocari. În 1770 conscrierea menţionează la Beiuş 88 de cizmari, 5 cojocari, 1 şelar, 5 tăbăcari; 2 pielari în Curăţele, unul în Nimăieşti, altul în Dumbrăvani. Cert e că, în jurul lui 1900, la Beiuş lucrau aproximativ 40 de cojocari, tot cam atâţia la Vaşcău, în Poienii de Jos 17 dar şi mulţi alţii la Delani, Nimăieşti, Cîmpanii de Jos, Roşia, Finiş etc. Astăzi mai lucrează, sporadic, doar 2 bituşeri în Delani.

După belitul pieilor, prima fază a prelucrării lor în vederea tăbăcirii era înmuierea într-un ciubăr cu apă sărată. După o zi erau scoase, prinse într-un aşa-numit „război” de lemn şi curăţate de carne cu scafa, o lamă prinsă într-un mâner de lemn paralel cu ea, sau cu una prinsă într-un cârlig special acţionat cu piciorul. Apoi pieile erau întinse şi presărate cu tărâţe de grâu şi făină de porumb, după care, rulate, erau introduse într-un alt ciubăr cu apă foarte sărată, numită dubeală unde erau ţinute mai mult timp, apoi recurăţate iar pe o lamă specială etc. Pentru confecţionarea cojoacelor, căciulilor se foloseau de obicei piei de miel sau oaie.

Dintre piesele de port, fără îndoială pe primul loc au stat cojoacele. Deşi puternic ornamentate, presupunând deci o specializare deosebită şi inducând, de aici, ideea unor influenţe de târg, cojoacele din Ţara Beiuşului păstrează din punctul nostru de vedere tipologii arhaice, nu doar funcţionale în plan practic, pentru apărare de frig, ci şi încărcate de semnificaţii, de valori simbolice ce exprimau statutul social şi biologic al purtătorului, explicitate în câmpurile ornamentale ale piesei.

Ioan Degau/Nicolae Branda

Cauta in site

PANTANO
RECLAMA TA  la tara Beiusului EMF EXTREME WEST COMPUTERS BEIUS STIRI DOI LUPI APUSENI HUNTING GUARDIA SECURITY