Login

Register

User Registration
Login Close
---

---
Cumpara CANA Tara Beiusului
Cazare transport anunturi shop
A+ A A-

Ocupatii secundare

PESCUITUL

Alături de vânătoare, pescuitul acoperea şi el spectrul ocupaţiilor secundare, al îndeletnicirilor locuitorilor zonei, venind şi el din preistorie. Bazinul Crişului Negru, cu numeroşii săi afluenţi, oferea un cadru generos pentru practicarea pescuitului. Speciile de peşti ce populau ecosistemele acvatice specifice locului erau: clean, scobar, mreană, crap, ştiucă, somn, păstrăv, zvârlugă, albioară etc.

Pescuitul tradiţional s-a practicat, fie direct cu mâna la rădăcini sau sub pietre, fie cu instrumente tradiţionale specifice. Dintre ele cea mai cunoscută azi, undiţa de mână, nu era însă foarte frecventă atunci, mai comune erau şirurile de cârlige din fier, legate pe sfori şi aruncate de-a latul albiei râului, de obicei peste noapte. Din fier erau confecţionate de fierarii locali şi ostiile, un fel de furci cârlige puse într-o ţapină de lemn şi acţionate manual. Ele erau înfipte în peştele urmărit pe fundul apei. Acest gen de pescuit se practica şi noaptea, la lumina unei facle care, de obicei, atrăgea peştele. Frecvent era şi pescuitul cu coşuri speciale numite vârşi. Erau confecţionate din nuiele de răchită, legate între ele cu vrej de curpen. De obicei de formă conică, cu o lungime de 1.50-2 m, aveau o gură deschisă în semicerc, cu baza dreaptă pentru a se fixa pe fundul apei. La gură aveau alte împletituri de aceeaşi formă tronconică, aşezate invers, ce permitea intrarea peştelui în vârşă, dar îi bloca ieşirea. Cu mici diferenţe de construcţie, vârşele puteau fi aşezate cu gura împotriva curentului, în cazul unor cursuri mici de apă. Cursul apei era dominat de vârşă, iar marginile ei blocate cu glii de pământ sau pietre, obligau curentul apei, inclusiv peştele să se scurgă prin vârşă unde peştele rămânea captiv. În apele mai mari, liniştite, acelaşi tip de vârşe sau unul asemănător, era pus cu gura pe direcţia de scurgere a curentului în jos. Aceste vârşe aveau în ele agăţată o momeală, de obicei cocă rămasă după extragerea uleiului din seminţele de floarea soarelui sau dovleac. Coca comestibilă atrăgea peştele care, odată intrat în vârşă, nu mai găsea decât foarte rar calea de ieşire. Vârşele erau verificate seara şi dimineaţa, peştele prins era scos printr-o uşă specială, iar momeala schimbată. În vârşe erau aşezate nişte pietre de râu ca să nu le ducă curentul. Oricum, ele erau legate cu sfori sau sârmă de rădăcinile copacilor de pe mal.

Cel mai productiv era pescuitul cu plasă, în variante: halău, sac sau mreajă – prostovol. Halăul – crâsnicul era o plasă din fir de cânepă, o suprafaţă pătrată, cu margine de 1-2 m, cu ochiuri mai mari sau mai mici, în funcţie de dimensiunea peştelui ce se dorea prins. Plasa era întinsă pe capetele unor arcuri de alun – pleviţe, ce se ridicau în semicerc şi erau prinse la vârful unei rude cu care halăul era mânuit de pescar, aşezat în apă sau pe mal. Cu halăul se pescuia în special după ploi, când apele erau tulburi iar peştele nu observa plasa. Lăsată de pe fundul apei, după 5-10 minute plasa era ridicată odată cu peştele care, incidental se deplasa pe deasupra ei. Tot din aţă de cânepă era împletit şi sacul, tot o plasă ca şi halăul, dar altfel aşezată, în forma unui sac mai mare, de unde şi numele, cu gura fixată pe un semicerc din nuiele de alun. În faţă, sacul era manipulat cu un crăcan, introdus în apă la marginea ei, lângă rădăcinile sub care se ascundeau peştii. De obicei un pescar ţinea sacul, altul bătea apa cu o rudă pe la rădăcini, de sus în jos, pentru a alunga peştele spre sac. Când se termina cu bătutul apei, sacul şi peştele captiv erau ridicate la suprafaţă. Uneori, cu mai mulţi saci, într-un pescuit colectiv, mai mulţi pescari ocupau tot cursul apei, transversal, care era bătut în întregime, pentru a speria peştele şi a-l alunga spre sac. Mreja – prostovolul era tot o plasă, circulară, pe margini cu greutăţi de plumb. După aruncarea ei, cu o tehnică specială, mreja ocupa suprafeţe destul de mari de apă, cu diametre de 3-4 m. În general, tot peştele aflat pe această suprafaţă devenea captiv, în buzunarele mrejii şi era scos la mal o dată cu ea.

Aceste forme de pescuit erau practicate de obicei vara, primăvara şi toamna, până când apele se răceau. Iarna peştele era prins fie lovit cu securea, când se înghesuia sub gheaţa subţire la marginea apei, fie cu ostia prin copci, în cazul peştilor mai mari, fie cu halăul, prin dislocarea strategică a gheţii de pe apă. De subliniat că, în timp, pe cursul afluenţilor Crişului Negru, la Stâna de Vale, Vaşcău, Huta etc. s-au organizat şi păstrăvării speciale, astăzi distruse. Mai funcţionează doar cea de la Chişcău.

 

VÂNĂTOAREA

Vânătoarea şi pescuitul au fost în economia omului primitiv mijloace dintre cele mai importante de câştigare a resurselor existenţiale, alimentare în primul rând. În timp însă, o dată cu domesticirea animalelor, în neolitic, ele au rămas aleatorii, devenind ocupaţii secundare. Aşezarea geofizică a Ţării Beiuşului între munţii acoperiţi cu păduri a presupus existenţa aici a unei faune extrem de diverse, începând cu bouri, urşi, lupi, căprioare, mistreţi, vulpi, iepuri, jderi, râşi etc. Să nu uităm că unii exegeţi au încercat să explice etimologia cuvântului „Beiuş” pornind de la maghiarul „Belenyes”, o derivă din „böleny” = zimbru, Beiuşul definind deci un fel de ţinut al zimbrilor. Alţii explică această etimologie din cuvintele „Bela” – rege maghiar şi „nyest” – jder . E de asemenea, de subliniat că sigiliul voievodului Gheorghe de Urviş, care întărea testamentul său la 1592, avea reprezentat pe el un cap de bour.

Tot referitor la fauna zonei şi la vânătoare, e semnificativ faptul că iobagii din Tărcaia, Uileac şi Şoimuş erau obligaţi să dea provizorului primul cerb vânat şi câte un iepure,pentru restul vânatului având drept de vânzare. De Crăciun, satele Fânaţe şi Seghişte dădeau dregătorului un cerb şi câte 2-3 iepuri la fiecare 4 porţi . Să nu uităm de asemenea, că pe sigiliul unor localităţi din zonă sunt reprezentate uneori animale sălbatice, tocmai pentru a evidenţia că locuitorii lor aveau printre ocupaţiile importante şi vânătoarea. Astfel, pe sigiliul din 1775 al satului Seghişte era reprezentată o vulpe sau un lup, pe al Sighiştelului de asemenea; sigiliile acestor sate de la sfârşitul secolului XIX menţineau încă aceleaşi simboluri. La Bunteşti, Cucuceni, Dumbrăvani, Şuştiu, Uileacul de Beiuş apare pe sigiliu un cerb sau o căprioară, la Hârseşti un jder.

De subliniat că vânătoarea, dar mai ales braconajul, s-au practicat de către ţărani, pentru tot evul mediu, nu atât cu arme, cât pe bază de capcane. Cea mai simplă dintre ele, laţul sau balţul de sârmă sau de sfoară, era aşezat în poziţii strategice, în găurile din garduri pe unde treceau animale, la intrarea în staule sau în grajduri de vărare, coteţe, pe cărări umblate de aceste animale sălbatice, uneori cu momeală în faţa laţului. După ce animalele băgau capul în laţ, acesta se strângea în jurul gâtului, poprindu-le sau chiar sufocându-le, dacă se zbăteau mai mult. Unele laţuri erau completate cu contragreutăţi sau legate de arbuşti aplecaţi în aşa fel ca, după prinderea în laţ a animalului, acesta să fie suspendat în aer pentru a se sufoca. Frecvente erau şi capcanele, curse metalice făcute de fierarii din sat sau din satele specializate în fierărit. Pe o bază metalică, de obicei rotundă erau montate două fălci semicirculare, cu dinţi, mobilizate de un arc de oţel. Între fălci era aşezată momeala, în funcţie de animalul vânat. Atingerea ei de către animal declanşa o piedică ce ţinea fălcile deschise. Prin închiderea lor ele prindeau piciorul, gâtul animalului. Capcana, cursa era legată cu un lanţ metalic de un punct fix, par bătut în pământ sau copac. Şi aceste curse erau aşezate în locurile frecventate de animale sălbatice, uneori mascate de crengi, altele cu momeala lăsată la vedere, în funcţie de animalul urmărit. Existau şi curse speciale pentru şobolani sau dihori. În cursele metalice puteau fi prinse animale mari: mistreţi, căprioare, lupi, vulpi etc.

 

ALBINĂRITUL

Între ocupaţiile tradiţionale secundare, specifice zonei Beiuşului pe lungi perioade de timp, albinăritul s-a situat şi el pe un loc destul de important, chiar mai important decât am fi dispuşi să credem la o primă evaluare. Stau mărturie despre această ocupaţie în primul rând resursele naturale ale zonei, resurse ţinând de o floră foarte diversă şi bine reprezentată aici, cuprinzând peste 150 de specii melifere, printre care: salcâmul, teiul, murul, măceşul, păducelul, pomii fructiferi, ierburile fâneţelor etc. De asemenea, pădurile seculare, teritoriile predilecte ale albinelor sălbatice au venit şi ele cu oferta lor de miere, obţinută prin bărcuit. Şi clima moderată a zonei a facilitat existenţa acestei ocupaţii.

Stupi

 

Despre importanţa albinăritului în timp vorbeşte şi faptul că, printre prestaţiile iobagilor din zonă, faţă de stăpân, întâlnim frecvent şi dijma stupilor. Şi printre privilegiile pe care iobagii zonei le obţineau apare şi albinăritul. Astfel, la 1422, li se dă voie acestor iobagi să dea dijmă doar un stup din primii zece, pentru restul stupilor putându-se plăti o răscumpărare de 2 dinari pentru fiecare stup. Înseamnă că foarte mulţi locuitori ai zonei aveau fiecare peste 10 coşniţe cu albine. Oricum, dijma stupilor rămâne o constantă şi mai târziu în urbariile satelor, precum cele din 1589 şi 1600, în cazul satelor Tărcaia, Ghighişeni şi Căpâlna, ca şi a celor din crăinicia lui Petre Burda. Pentru a ne da seama de continuitatea practicării albinăritului, mai menţionăm că o statistică din 1936 consemna, în 67 de localităţi înregistrate, din cele de pe valea Crişului Negru, un număr de 338 de ţărani, proprietari ai 1989 stupi rustici şi 238 stupi sistematici. Printre localităţile cele mai bine populate cu stupi: Budureasa, Cărpinet, Criştiorul de Sus, Cusuiş, Tărcăiţa, Hinchiriş, Leheceni, Pietroasa, Roşia, Sălişte de Vaşcău, Sohodol .

Stupii rustici erau de două feluri: cei realizaţi din buduroaie de lemn scobite în interior, căpăcite sus şi jos, cu o deschidere – urdinişul şi cei împletiţi din curpen sau din nuiele, lipiţi apoi cu pământ amestecat cu bălegar pentru o mai bună izolare a stupului.

Se practica în mod frecvent, cum am mai menţionat, şi bărcuitul stupilor sălbatici ce colonizau prin scorburile copacilor din păduri. Tehnicile bărcuitului erau diverse. Stupii sălbatici erau descoperiţi urmărindu-se, dimineaţa, zborul albinelor care se întorceau la stup. Dimineaţa, deoarece atunci ele zboară după nectar mai în apropierea stupilor, deci puteau fi urmărite mai uşor. Pentru aceasta, bărcuitorul prindea 3-4 albine într-un corn, le lăsa acolo să se umple cu mierea adusă cu el de acasă şi pusă în corn, ca să poată zbura mai repede spre stupul lor sălbatic. Uneori li se presăra făină pe aripioare, ca să poată fi urmărite mai uşor. O dată depistat, stupul sălbatic putea fi valorificat în mai multe feluri. Dacă era o bortă ce putea fi retezată cu firezul, se trecea la tăierea şi transportul ei acasă, cu albine cu tot. Dacă borta nu putea fi detaşată, stupul primitiv era afumat cu pucioasă, deasupra lui era tăiată o gură ce comunica într-o coşniţă special adusă de acasă de stupar, stropită cu miere şi frecată cu mentă pentru a fi atractivă albinelor. Albinele, fugind de fum şi atrase în coşniţă, erau duse acasă. La fel şi fagurii din stupul sălbatic, ce era despicat după capturarea albinelor. Această capturare a stupilor sălbatici se făcea la începutul verii, pentru ca stupul capturat să se poată reface până la intrarea în iarnă. Se practica însă şi bărcuitul prin uciderea stupilor sălbatici şi luarea fagurilor. Asta de obicei toamna, când stupii erau deja plini de miere. Uciderea lor se făcea prin introducerea în bortă a unei cârpe aprinse, îmbibată cu sulf, urmată de închiderea urdinişului. Aşa albinele mureau şi fagurii putea fi scoşi din bortă.

Mierea obţinută din stupi putea fi consumată împreună cu fagurii sau stoarsă. Ceara rămasă din faguri era folosită în confecţionarea lumânărilor, iar cu resturile obţinute din prepararea ei, voştina, se ungea lâna de oaie înainte de a fi ţesută. Turtele de ceară se mai vând şi astăzi în târgurile zonei, lângă mierea de stupi. Lumânările foloseau la iluminatul casnic dar şi în ceremonialul religios. Tot din ceară de albine erau confecţionate şi cruciuliţele ce se lipeau pe meştergrinda casei, la sfinţirea ei sau la mort. În legătură cu specializarea zonei în confecţionarea lumânărilor, e de consemnat menţiunea din chestionarul  statistic 1820 ce subliniază că locuitorii zonei „Confecţionează din seu astfel de lumânări, încât mai bune nu sunt în tot regatul” .

 

CULESUL ÎN NATURĂ

Tot valorificând oferta cadrului natural, în cazul acesta a florei spontane, între ocupaţiile secundare specifice zonei, culesul în natură a fost şi el o prezenţă constantă, acoperind solicitări venind nu doar din sfera alimentaţiei, ci şi din cea a medicinii populare – etnoiatriei, din obţinerea coloranţilor naturali folosiţi la textile, lână etc. Culegerea fructelor de pădure a fost într-o preistorie îndepărtată chiar o sursă de alimentaţie importantă a omului. Revoluţia neolitică însă, respectiv descoperirea agriculturii, domesticirea animalelor a limitat rolul culesului în natură ca sursă alimentară a omului, dar nu l-a exclus. Printre fructele de pădure, căutate şi astăzi, se află: afinele, murele, măceşul, zmeura, alunele, mărul şi părul pădureţ, cireşul sălbatic, cornul, consumate fie direct, fie conservate în diferite formule. Culesul se realiza în recipiente, coşuri, cu mâna sau cu un pieptene special în cazul afinelor. O importanţă deosebită a avut şi culesul ciupercilor şi bureţilor comestibili şi ei consumaţi direct sau conservaţi prin uscare. Dintre ei, cei mai cunoscuţi: roniţe (Amanita cesareea), pitoance (Boletus edulis), buretele şerpesc (Macrolepiota procera), gălbiorii (Cathalerus Cibarius), oiana (Russula Virecens), păstrăvul de fag (Pleorotus ostreatus), iuţarii (Lactaius piperatus) etc.

Dacă această ofertă naturală a fost valorificată, însă, în contexte economice similare în zone geografice foarte largi, ceea ce particularizează accentuat zona este culegerea de plante medicinale, satul Poenii de Jos fiind singurul din România specializat în culegerea şi vânzarea plantelor medicinale. Fără îndoială, această practică este una tradiţională, şi nu se ştie momentul exact când ea a devenit una comună locuitorilor întregului sat. Cert e că medicina populară e o practică ancestrală şi în zonă şi în spaţiul carpatic în general. Vorbesc de vechimea ei Dioscorides din Anazarba, cel care l-a însoţit pe Traian în campaniile sale militare, iar apoi, Pseudo-Apoleius. Cei doi, în primele secole ale acestei ere, consemnează în lucrările lor 42, respectiv 37 denumiri dacice de plante medicinale.

Varietatea florei spontane pe valea Crişului Pietros a venit cu o ofertă natură generoasă pentru toţi locuitorii ei, cei din Poienii de Jos fiind însă singurii care s-au specializat, în masă, în valorizarea lor. În jurul anului 1900, în sat existau peste 100 de familii specializate în preparatul şi desfacerea pe piaţă a produselor medicale naturiste. Poenarii acopereau cu oferta lor de piaţă întreaga Românie, în secolul XIX şi o parte a Ungariei. Iată doar câteva din cele 60-70 de plante medicinale culese şi vândute de ei, cu recomandările terapeutice de rigoare, consemnate de Maria Bocşe şi Ana Marossy, într-o cercetare de teren realizată în urmă cu 40 de ani:

1         turiţa mare, Agrimonia eupatoria, recomandată pentru gastrită;

2         pirul, Agropirum repens, pentru hipertensiunea arterială;

3         părul Maicii Domnului, Asplerium trichomanes, pentru întărirea părului: „Planta se fierbe, iar cu zeama rezultată se freacă pielea capului pentru întărirea rădăcinii părului” inf. Avrămuţ Teodor;

4         breiul sau untul pământului, Bryonia alba, pentru vindecarea reumatismului. „Breiul are o rădăcină groasă, care se poate săpa oricând, dar e mai bună cea extrasă în

5         luna aprilie. Rădăcina se curăţă de coaja de deasupra, apoi se răzuieşte şi se bagă în spirt sau ţuică curată, punându-se astfel la gălăstit. După două zile e bun leacul pentru frecţie pe locurile dureroase. Uneori breiul se întrebuinţează şi prin frecţii directe, cu rădăcina plantei, doar curăţită de coajă. Provoacă usturimi, iar pielea se băşică, dar durerea trece ca luată de vânt” – inf. Andru Maria.

De subliniat că practica medicinii naturiste era însoţită de multe ori şi de cântece rituale specifice. În cazul de mai sus, al frecţiilor cu Untul pământului, pe locurile dureroase, descântecul rostit suna aşa: „Se luă Maria pe cale/ Pe calea cea mare/ Se-ntâlni c-o fată mare/ Sau prunc mare/ Cu Saveta, Ion, Gheorghe etc./ - Femeie/ Omule, unde te duci?/ Pe cale, pe cărare?/- Da mă duc că mi-am scrântit piciorul./ - Da stai că eu ţi-oi pune la loc, / Şi te-oi freca, şi te-oi îndrepta: / Os cu os, vână cu vână, carne cu carne, piele cu piele/ Încheietură cu încheietură/ Şi iar os cu os, / Şi ţi-oi pune la loc toate oase cum au fost” – inf. Derebenţ Eva).

4         rostopască, Chelidonium majum, pentru dureri de ficat;

5         ţintaură, buruiană de friguri, Centarium umbelatum, pentru gripă, febră;

6         scaiul, Dypsacus lacitionus, pentru astmă şi boli de ochi;

7         ghinţaura, Gentiana cruciata, pentru ulcer;

8         jnapăn, Juniperus comunis, pentru curăţirea pietrei la rinichi;

9         sângele de nouă fraţi, Pulmonaria officinalis, pentru stomac şi ficat etc.

Tot din flora spontană era obţinută şi materia primă din care se preparau culorile pentru vopsitul ţesăturilor de cânepă, in, lână, a pieilor etc. Aşa, pentru obţinerea culorii negre se foloseau: coaja de arin, coaja de nucă coaptă, nucile de stejar; pentru culoarea roşie – roiba; pentru galben erau folosite cojile de măr pădureţ, de sânger sau de ceapă; pentru cafeniu, frunzele de nuc; pentru albastru, coaja de arin mai puţin fiartă.

 

POMICULTURA

Peisajul deluros, solurile nu prea fertile au obligat locuitorii zonei, aşa cum am văzut, în primul rând la o mai accentuată preocupare faţă de creşterea animalelor, atât cele de tracţiune, cât şi cele pentru lapte, lână etc. mai accentuată decât în satele de câmpie. Tot pentru valorizarea resurselor solului, locuitorii zonei au practicat mult mai accentuat decât în satele de câmpie pomicultura şi parţial viticultura. Poamele, fructele erau utilizate şi ca resurse alimentare pentru propriul consum, dar constituiau şi o marfă importantă pe piaţa de schimb cu satele de câmpie. Prunii şi merii erau cultivaţi şi intercalat cu culturile agricole, de obicei pe marginile grădinilor, dar şi în culturi exclusive, pe pantele însorite ale dealurilor, prin fâneţe. Nucul a fost şi el cultivat cu insistenţă în special pe văile pietroase ale Crişului şi ale afluenţilor săi, spaţii în general improprii altor culturi domestice.

Cultura prunilor a căpătat, fără îndoială, extensie după asimilarea în zonă a tehnologiilor de distilare pentru obţinerea alcoolului. Prunele destinate distilării pentru obţinerea pălincii erau culese şi depozitate în ciubere sau dogăi de mare capacitate, lăsate să dospească, să „facă pod” o lună, două sau mai mult şi apoi duse la cazan ca borhot. Cazanele de fiert ţuică, alambicurile erau confecţionate de ţigani nomazi, din aramă. Erau aşezate pe un catlan-cuptor în care ardeau lemne. Deasupra aveau un comănac ce concentra vaporii obţinuţi din fierberea prunelor şi îi dirija pe conducte într-un fel de butoi de răcire, de condensare a vaporilor pentru obţinerea votcii sau răchiei. În perioada fierberii, în cazan borhotul era mereu amestecat cu o instalaţie acţionată manual prin învârtirea unei manivele. În zona Beiuşului şi în general în Transilvania, răchia era fiartă a doua oară pentru a câştiga în tărie şi a se obţine pălinca propriu-zisă.

Pentru preparatul pălincii erau folosite şi alte fructe: mere, pere, coarne etc. Borhotul rămas după stoarcerea strugurilor era şi el fiert după aceeaşi tehnologie, obţinându-se tescovina.

Pentru a ne da seama cât de repede s-a generalizat această tehnologie a distilării prunelor în cazane speciale pentru obţinerea pălincii, dăm o statistică a acestor pălincării pentru zona Beiuşului, după Registrul de dijme din 1733. Aici sunt menţionate, câte o pălincărie în satele: Negru, Ţigăneşti, Păcăleşti, Belejeni, Şebiş, Leleşti, Bunteşti, Săud, Ferice, Poenii de Jos, Chişcău, Dumbrăvani, Bărăşti, Hotar, Vărzarii de Sus, Leheceni, Sălişte de Vaşcău, Poiana, Criştior, Şoimuş, Drăgoteni, Pocola, Ioaniş, Şuncuiuş, Urviş, Burda, Budureasa, Sălişte de Beiuş, Bălăşeni, Cucuceni, Petrileni, Fânaţe; câte două pălincării în satele: Ţigăneşti, Leleşti, Cociuba Mică, Gurani, Sudrigiu, Lunca- Urseşti, Cărpinet, Călugări, Sohodol-Izbuc, Briheni, Căbeşti, Sânmartin, Feneriş, Uileac, Curăţele, Cresuia, Talpe, Mierag, Tărcăiţa, Ghighişeni, Ştei, Hârsăşti, Seghişte, Sighiştel; câte trei pălincării în satele: Brădet, Sârbeşti cu Folteşti, Vălani cu Pietrani, Beiuşele, Hinchiriş, Lazuri de Beiuş, Cusuiuş, Câmpanii de Jos; câte patru pălincării în: Vaşcău, Meziad, Remetea, Rieni; câte cinci pălincării în: Forău cu Josani; câte şase pălincării în satele: Şuşti, Totoreni; opt pălincării în Băiţa; 11 în Tărcaia şi câte 12 pentru Finiş şi pentru Negru. Deci, fix 180 de cazane de fiert ţuică. Producţie, nu glumă. E remarcabilă densitatea lor în satele cu populaţie maghiară, din apropierea târgului de la Beiuş, unde se valorifica mare parte din producţie. Dacă vreţi o comparaţie, în aceeaşi perioadă în zonă funcţionau 95 de mori, deci ceva mai puţin decât cazane. Raportarea pălincăriilor pe comunităţi ne dă şi o imagine reală asupra întinderilor livezilor de pruni, în fiecare sat.

Iată consemnat momentul strict pentru Beiuş, în chestionarul statistic din 1820: „Pe lângă aceasta fierb vinars foarte tare şi cu gust plăcut din prune, cireşe, zmeură, pere sălbatice, mure, porumb şi grâu în cantităţi mari, pe care evreii îl vând în diferite părţi ale regatului şi îl exportă peste graniţă”.

Soiurile de fructe erau în general cele tradiţionale. Pentru prune, comune erau prunele roşii, corcoduşele şi prunele albuţe, mai târziu negruţele şi bistriţele, prune mai dulci din care se prepara de obicei magiunul. Pentru meri, tot soiuri tradiţionale: merele dulci, tomnatice, cormoşe, busuioace,  domneşti, mai târziu ionatane, batule. Perii, merii gutui erau ceva mai rari, ca şi cireşii şi vişinii, de altfel. Pentru meri şi peri, existau şi soiurile sălbatice, pădureţe, ca şi pentru cireşi de altfel. Din merele şi perele pădureţe se prepara cidrul – cigheriul, o băutură frecvent utilizată, dar foarte acră, de unde expresia comună „acru ca cigheriul”. În valorificarea produselor din flora spontană, locuitorii zonei, alături de merele şi perele pădureţe, adăugau şi altele precum: murul, zmeura, afinele, coarnele, alunul, fragii, ciupercile, fie pentru rachiuri speciale, fie compoturi sau ca hrană, prin uscare în cazul ciupercilor.

Fructele, cu deosebire merele şi perele, prunele erau uscate la soare, pe leasă de nuiele, uneori în instalaţii speciale numite şuşnice, care produceau căldură în vederea uscării, alteori băgate în cuptor, după coacerea pâinii sau în cuptorul mai puţin încălzit. Din prune se prepara, însă, mai ales mierea de prune, magiunul. Erau folosite de obicei prunele târzii, bistriţele şi negruţele, mai dulci. Erau fierte într-o căldare specială, de aramă, în care se învârtea cu un instrument din lemn, ca să nu se prindă prunele de fund şi ca să se omogenizeze magiunul. Acesta, pus în oale mari de lut, era hrană importantă peste iarnă, alături de prunele uscate, consumate direct sau fierte.


VITICULTURA

Şi cultura viţei de vie a avut la noi, încă din vremea dacilor, o importanţă deosebită, o tradiţie sănătoasă am zice, cel puţin până la reforma lui Deceneu care, se spune c-ar fi stârpit via, bănuim tocmai din cauza abuzurilor în folosirea vinului. Dincolo de acea reformă, via a rămas o prezenţă constantă şi mai târziu. Pentru a ne da seama de acest lucru, să menţionăm că, la 28 octombrie 1451, episcopul Ioan Vitez acordă beiuşenilor o diplomă prin care Beiuşul este declarat oraş liber şi ridicat la rangul de „civitas”. Aceeaşi diplomă conferă beiuşenilor dreptul de judecată, realizat de un scaun de judecată format din 12 juraţi, aleşi dintre oamenii importanţi ai zonei, conduşi de un jude. Ei bine, între drepturile şi îndatoririle juraţilor, la punctul 11 se specifica: „Judele şi juraţii să nu intre în scaun de judecată decât numai în orele de dimineaţă, antemeridiene, iar după masă niciodată să nu judece pe nimeni, fiindcă atunci sunt plini de vin – vino repleti - , la caz, această sentinţă să nu aibă nici o tărie”. Or, dacă şi aleşii poporului, în acele postmeridiane ale zilelor anului 1451 erau deja plini de vin, nu e greu să ne închipuim că nici muritorii de rând nu se prea exceptau de la nărav. Şi ca să existe vin trebuia să fie şi viţa.

Cam în acelaşi context, câţiva ani mai târziu, pe la 1478, episcopul Pruis donează oraşului Beiuş şi satelor cu populaţie maghiară din zonă teren liber pentru viţă şi vinărit. În plus: „Dacă cineva i-ar împiedica în cultivarea viei, să plătească 20 florini aur, dacă cutare ar îndrăzni să vânză vin în târgul Beiuş, câtă vreme proprietarii de vii, Ungurenii de aici şi din împrejurime nu şi-au valorificat produsele lor, plăteşte 20 fl. Cel ce scapă vreo vită în viile lor plăteşte 3 mărci”. Acelaşi episcop limitează dijma de vin doar la cantităţile mai mari de un butoi, adică cele ce depăşeau uzul casnic. Oricum, cu toate aceste  scutiri, la 1778, 35 de sate din domeniul Beiuşului dădeau dijmă cam 67000 litri de vin, deci de pe producţia ce depăşea uzul local. Evident, şi celelalte vreo 50 de localităţi ale zonei produceau vin, însă doar pentru uz propriu.

La 1771, pe pământul alodial de la Vintere – Rogoz se cultiva viţă de vie pe un teren de 670 de „săpători” (cât lucra un săpător pe zi). Pentru lucrarea acestui teren iobagii trebuiau să presteze 7604 zile cu palmele şi 712 zile cu animalele, în fiecare an . Strugurii, atunci sau mai târziu, erau recoltaţi în coşuri speciale, apoi zdrobiţi cu picioarele în dogăi din care mustul curgea pe o gaură din marginea de jos a dogăii. Ciorchinii rămaşi erau storşi în teascuri cu pene sau cu şurub de lemn – şaitău. Culesul strugurilor, surechiul era un ceremonial asortat şi cu producţie de vin din anii precedenţi. În timp, cultura viţei de vie a pierdut mult teren, primul concurent fiind, evident, băuturile obţinute prin distilare, respectiv pălinca, comună şi ea oricum începând cu sfârşitul sec. XVII. Un alt motiv al recesiunii cultivării viţei de vie ar fi faptul că solul sărac al zonei era productiv doar în cazul soiurilor tradiţionale, care nu mai pot rezista într-o economie de piaţă populată cu vinuri din soiuri speciale. Oricum, viţa a rămas o prezenţă perenă în gospodăriile locuitorilor, pentru uzul familiei. Ea se află şi astăzi întinsă pe la streşinile caselor, peste curţi, prin grădini.

Ioan Degau/Nicolae Branda

Cauta in site

PANTANO
RECLAMA TA  la tara Beiusului EMF EXTREME WEST COMPUTERS BEIUS STIRI DOI LUPI APUSENI HUNTING GUARDIA SECURITY