Login

Register

User Registration
Login Close
---

---
Cumpara CANA Tara Beiusului
Cazare transport anunturi shop
A+ A A-

Ocupatii Traditionale

AGRICULTURA

Ocupatiile de baza ale locuitorilor depresiunii Beiusului, ca de altfel ale populatiei rurale românesti în general, au fost, într-o lunga istorie, agricultura si cresterea animalelor. Exista între aceste doua ocupatii o complementaritate functionala ce le impunea o interdependenta totala, mai ales în zonele depresionare, premontane cum e cea a Beiusului. Trebuie spus, însa, înca de la început ca, în ce priveste agricultura, oferta naturala n-a fost prea generoasa, ea impunând aici o agricultura de subzistenta nu una de performanta. Asta pentru ca ea s-a practicat în  talvegul cu sol aluvionar ceva mai fertil al bazinului superior al Crisului Negru, dar mai ales pe terasele diluviale ale dealurilor premontane, urcând spre înaltimile mai domoale sau mai putin domoale ale muntilor ce flancheaza zona, înaltimi cu soluri silvestre, aride în etajele superioare, podzolice sau brune în cele inferioare, oricum, improprii unei agriculturi performante.
Pentru a ilustra resursele naturale reduse ale solului zonei, în ce priveste agricultura este suficient sa mentionam o prima tentativa de clasificare a satelor de aici, în functie tocmai de aceste resurse. Ea a fost facuta în conscrierea urbariala din 1770, cu trimiteri directe la domeniul Vascaului. Ei bine, pentru domeniul Vascaului un singur sat, Baita, era trecut la categoria I, dar si asta, nota bene, nu pentru virtutile de suprafata ale solului, ci pentru cele subterane, miniere. Alte 12 sate erau incluse în categoria a II-a, 14 în categoria a III-a si 4 în categoria a IV-a. Productivitatea agricola a zonei era estimata la 2-3 câble recolta pe câbla de semanatura.
Asta nu înseamna, repetam, ca agricultura n-a fost ocupatia de baza a locuitorilor zonei înca din neoliticul ce a impus sedentarizarea fostelor populatii de vânatori si culegatori. Atesta acest lucru descoperirile arheologice din zona, repertoriul ceramic uzitat, stiut fiind ca populatiile nomade nu foloseau ceramica. Atesta profilul agricol al zonei pentru acele timpuri si depozitele de grâu carbonizat, descoperite la Rabagani, Rohani, Capâlna. Continuitatea practicarii agriculturii, în general la români, poate fi demonstrata si prin originea dacica a unor cuvinte ce definesc domeniul (mazare, sâmbure, strugure, vatra); prin originea romana a unor cuvinte ce definesc operatiile de defrisare a unor paduri pentru a utiliza terenul ca spatiu agricol – respectiv curatura, runcuire, dar si de originea slava, ceva mai târzie, a unor cuvinte ce definesc instrumentarul agricol: plug, coasa, grebla.

 

Casetă text:      „Pe deal, românul ară...”

Pentru o perioada si mai târzie, ilustrativ este depozitul de fier descoperit la Râpa, pe Dealul Morilor, provenind din sec. VIII-IX d. Hr. Printre piesele gasite aici se afla si o secera, evident ilustrând agricultura ce se practica acolo, atunci. La fel si depozitul de seceri, descoperit la Soimi, din sec. X-XI.
Pentru a întelege devenirea agriculturii zonei în ultimul mileniu, trebuie subliniat, în primul rând, faptul ca din sec. XII-XIII, nu se stie datat exacta, tot Domeniul Beiusului, si nu numai, este donat de regalitatea maghiara Episcopiei catolice de Oradea, locuitorii zonei devenind iobagi ai acestei episcopii, cu toate consecintele de rigoare ce decurgeau din acest statut si în practicarea agriculturii. Românii, care traiau în obstii, forma de organizare venind din neolitic, aveau în fruntea lor cnezii si voevozii lor care mijloceau relatiile cu episcopia, inclusiv cele de plata a dijmei. De subliniat ca primele forme de dijma ale lor catre stapânii domeniali constau în dari în animale, respectiv: quinquagesima ovium – a cincizecia oaie din fiecare turma, nu dari în produse agricole, adica a zecea parte din toate produsele pe care le dadea pamântul, cum se întâmpla în satele de câmpie. În plus, fata de iobagii de rând, cnezii si voevozii lor trebuiau sa dea anual dijma o jumatate de panura de pâsla, pentru sa si un cas, resurse evidentiind tot cresterea animalelor ca ocupatie mai productiva.
Dupa 1557 Episcopia Romano-Catolica si Capitlul, pe fondul Reformei, pierd dreptul de proprietate si asupra domeniului Beiusului, drept preluat de nobilii locali. Îsi recâstiga acest drept în prima jumatate a sec. al XVIII-lea, pentru ca în 1781, prin diploma lui Iosif al II-lea, dreptul de proprietate sa fie cedat Episcopiei Greco-Catolice de Oradea.
În timp, marile crize ale istoriei si pandemiile ce au agresat Europa au fost mai putin prezente aici, mai usor de evitat. Padurile apropiate erau oricând spatii de refugiu greu de controlat pentru ocupanti. Animalele domestice si cele din paduri erau o sursa alimentara mai sigura decât recoltele de cereale ce puteau fi arse sau rapite oricând, iar izolarea sporea si ea securitatea populatiei, inclusiv în fata epidemiilor ce au devastat Europa.
De unde un spor demografic continuu, cu fluctuatiile de rigoare, spor ce s-a accentuat îndeosebi în sec. al XVIII-lea determinat si de progresele din agricultura, prin generalizarea introducerii unor plante alimentare aduse din America, respectiv porumbul, cartoful, dar si prin dezvoltarea unei economii de piata. Cresterea demografica impune extinderea terenurilor agricole ce se face cu prioritate împotriva terenurilor ocupate cu vegetatie forestiera, adica a  padurilor. Fenomenul era fara îndoiala vechi, daca evidentiem, asa cum am mai scris,  ca unii dintre termenii care-l definesc, respectiv: runc, curatura
De subliniat ca aceste terenuri obtinute de iobagi prin curaturi, cel putin la începuturi, puteau fi transmise prin mostenire si chiar vândute: „Deci, viind Matica Ion la mine, protopop Vasile, pentru multe nevoi ce au avut, m-au îmbiat cu fistece pamânt din uricul lor si eu am socotit si am luat un darab de pamânt de peste vale, care l-au scos din padure si iesta pamânt slab, oarecât nu-i nici de plug, nici de coasa, numai a-l paste cu marha si am dat pre dânsul 12 forinti bani…”, dupa cum reiese si din aceasta însemnare de pe un exemplar din „Raspunsul contra catehismului calvinesc” de la Delani, datata în 16 septembrie 1744.
Tehnicile de defrisare erau diverse, alternative sau succesive, pentru finalizarea operatiei. Printre cele initiale, de atac a spatiilor ce trebuiau defrisate, tehnicile erau: arsura, ciungirea, uscarea. Arsura realiza despadurirea prin foc, vegetatia forestiera fiind aprinsa, iar pe terenul obtinut se pasunau câtiva ani vitele, pâna ce cioatele ramase se degradau, partial, pentru a putea fi smulse pentru ca pamântul sa poata fi arat cu plugul, sa intre în circuitul agricol propriu-zis. La fel si în cazul celorlalte operatii prealabile de defrisare: ciungire, care consta în taierea crengilor pentru a duce la uscarea trunchiului, secatura – uscarea copacilor prin cojire; târsire – curatirea terenului de tufe, de spini, târsi cu târsa, un instrument agricol special, un fel de sapa cu lama ca la târnacop, cu gura întoarsa lateral.
Dupa ciungire, arsura, târsire urma, peste câtiva ani, operatia finala numita curatura, lazuire, runcuire, cu unele deosebiri în acceptia fiecarui termen si a tehnicilor pe care le presupune. Cu un instrumentar special erau înlaturate resturile vegetatiei lemnoase, cioatele, dupa ce începuse degradarea lor, putrezirea partiala. Subliniem ca toate aceste operatii tinând de procesul de defrisare au lasat în urma lor toponime aproape în fiecare sat. De unde toponimii precum: Arsura, Ciungi, Sacatura, Târsâturi, Runcu, Curatura, Lazuri, Râturi etc.
Tot în urma operatiilor de defrisare în vederea obtinerii terenului agricol sau de pasunat au rezultat si alte toponime, extrem de frecvente, precum: Poiana, Raristea, Preluca, Ograda, Câmp definind deschideri de spatii limitate pentru agricultura sau pastorit în spatiul împadurit.
Cert e ca aceste operatiuni venind din timpuri vechi s-au accentuat în finele evului mediu si începuturile epocii moderne, în sec. XVIII îndeosebi, dublând sau triplând chiar suprafata agricola sau de fânate a multor sate din zona. Desigur, aceste defrisari au fost realizate si cu alte scopuri, în special pentru obtinerea materialului lemnos necesar bocseriilor pentru topitorii. Dar si acele terenuri, acolo unde s-a putut, au fost integrate circuitului agricol sau pastoral. sunt de origine latina, deci presupun prezenta sa în perioada ocupatiei romane, dar acum se accentueaza.

Porumbul

Porumbul vine târziu în lumea cerealelor europene, inclusiv în tara noastra, fiind adus, asa cum se stie, de una din expeditiile lui Columb, de pe continentul american. A patruns surprinzator de repede într-un sistem traditional de valori agricole stabile în primul rând prin oferta sa extrem de generoasa. Desi nu va putea detrona grâul de pe piedestalul sau de planta de elita, la nivel european l-a concurat serios, creând fata de el o stare de complementaritate accentuata sau substituindu-l uneori, trecând înaintea celorlalte cereale traditionale europene, respectiv: secara, orzul, ovazul, meiul, alacul. Având un randament superior lor, atât ca productivitate cât si ca integrare în regimul alimentar al omului si al animalelor, a fost minunea care a salvat populatii numeroase, mai ales dintre cele aflate în perioade de criza alimentara, fiind pâinea saracului pentru multa vreme: „…pre multe locuri saracimea numai cu bucate facute din farina de cucuruz, traieste” 19. La randamentul superior se adauga faptul ca putea fi consumat imediat ce intra pe rod, deci mult înainte de coacere, fiert sau fript, putând fi si conservat multa vreme în timp. Apoi, el se semana în cultura asociata cu alte doua plante alimentare, fasolea foarte importanta în alimentatia omului si dovleacul, din a caror samânta se extragea uleiul alimentar. Era mai putin pretentios ca grâul la sol, putând fi cultivat mai multi ani în succesiune pe acelasi teren, si mult mai adaptabil pentru zonele colinare, terenurile înalte, climat mai rece.

Desi nu exista date decât relativ mai târziu, de dupa 1700, care sa ateste cultivarea lui în zona depresionara a Beiusului, procesul a început, evident, anterior, odata ce, înca în 1686, Dieta Transilvaniei întrunita la Alba Iulia se vede obligata sa constate ca „Saracimea a început în multe locuri sa se abtina în foarte mare masura de la semanatul grâului si se bazeaza doar pe a porumbului, în mod viclean si pamânturile destinate culturii grâului sunt acoperite de aceasta cultura” si ca atare sa impuna: „Pentru ca acest viclesug al taranimii, pagubitor pentru stapânii de pamânt, sa nu se raspândeasca, am hotarât… ca nimeni dintre cei saraci, sub pedeapsa gloabei de 6 florini, sa nu îndrazneasca a ocupa pamânturile dedicate grâului…” 20. Deci, la sfârsitul secolului al XVII-lea, deja, în Transilvania porumbul concura grâul, desigur si pentru virtutile sale alimentare dar si pentru ca sustragea acele terenuri de la plata dijmei. Oricum el se impune, cu prioritate, în zona de deal si de munte, mai adaptabil la acele terenuri. De aceea, la 1720, în Rosia, Sohodol, Corbesti se semana numai porumb 21. Generalul austriac Andres Hachik, presedintele Guvernului Transilvaniei între 1764-1768, constata: „cultura porumbului este mai frecventa decât cea a altor plante”

În timp, desigur, raportul dintre grâu si porumb se va echilibra, evidentiindu-se complementaritatea lor, începând de la cultivarea în rotatie pe acelasi teren si continuând cu valorificarea lor. O valorificare în care „grâul curat” reprezinta statutul de idealitate, iar porumbul statutul de rezistenta. De subliniat ca cultura porumbului grabeste si o relativa tehnicizare a muncilor agricole, prin întrebuintarea unui instrumentar agricol pentru semanatul lui pe rânduri si pentru prasilele ulterioare, în care munca omului era usurata de tractiunea animala.

Culesul porumbului, a stiuletilor se facea cu mâna, ei fiind depozitati acasa în gospodarie în cosuri speciale, facute din nuiele împletite si apoi din leturi, desfacatul stiuletilor iar apoi sfarâmatul lor, fiind si un prilej de claca, implicit de spiritualizare a acestei plante care, însa, n-a putut concura grâul în zona aceasta a spiritualizarii sale. Bobul era facut pisat în râsnita sau la mori, fiind utilizat în alimentatia omului, în pâine sau în mamaliga. De asemenea, în hrana animalelor, cu prioritate a porcilor ce erau îngrasati de Craciun, a gainilor, gâstelor, în abracul vitelor. Frunza de porumb era si ea hrana curenta pentru iarna la vite. Pâna si cocenii erau folositi pentru încalzitul interioarelor iarna, pentru fiertul laturilor la porci, îndeosebi în satele mai îndepartate de paduri.

Tot în cadrul culturilor alimentare, asociata direct cu porumbul, la fel ca dovleacul sau fasolea, era si floarea soarelui.

Cartoful

Companion al porumbului, în transferul sau din America spre Europa, cartoful s-a integrat cu ceva mai multa greutate celorlalte culturi agricole pentru faptul ca, spre deosebire de porumb care se suprapunea prin tehnicile utilizate în cultura celorlalte cereale traditionale aici, cartoful era un alt produs, de undeva de sub pamânt, deci si cu o eventuala încarcatura malefica si nu avea în economia agricola europeana un precedent, o planta similara ca tehnica de cultivare si registre de utilizare.

Iata de ce Adunarea generala a comitatului Bihor, în 1820, facea apel la episcopul Samuil Vulcan sa gândeasca ceva pentru a învinge asemenea retineri. Drept care acesta, într-o pastorala „Învatatura cum s-ar putea românii ce locuiesc partile roditoare a acestui comitat pune în acel stat ca ei din fructul pamântului si dupa lucrul mâinilor sa poata traire…” îndemna, printre altele: „Deoarece crompele si pahonca (hrisca) în orice pamânt se fac si rodesc, pentru aceia de cumva or începe românii cu dinadinsul a le prasi si cultiva, n-or avea lipsa ori scadere întru cele ce sunt spre hrana vietii lor… Plugarul, gradina sa de lânga casa cu crompe, napi, fasole si alte legume sa o umple, oprit fiind în acelasi loc de acum înainte a mai semana malai…”

Interdictia de a semana malai – porumb în gradina casei se referea la faptul ca noile culturi, pentru a fi supravegheate mai îndeaproape au fost cultivate mai întâi în gradinile caselor si abia mai târziu în hotar. Porumbul, care deja avea vechime în cultivare la 1820, trebuia deci exilat în afara gradinii ca sa lase loc altora. Oricum cartoful era deja comun în zona Beiusului, chiar si înaintea acestei pastorale, fiind un aliment important în perioada foametei mari ce a bântuit între anii 1813-1817. În aceasta idee e de mentionat plângerea taranului Nan Marian din Cresuia, în anul 1817, împotriva abuzurilor paznicilor de câmp din Cresuia si Budureasa, de care, pentru ca el n-a putut sa-si restituie la timp împrumutul de cereale facut în anii anteriori de la administratia domeniala, dar mai ales pentru ca nu le-a putut oferi acestor paznici drept hrana nimic în afara de cartofi „a fost batut, batjocorit, legat si tras pe ulita”

Pentru a întelege naturalizarea cartofului, chiar daca mai târzie, si în zona Beiusului, ar trebui sa subliniem ca la origine el era planta de baza pe platourile înalte ale Boliviei si ale Perului, deci era adaptat unui spatiu geofizic atât de comun depresiunii Beiusului. Semanat în cuiburi, la plantarea lui era mai usor de îngrasat pamântul cu gunoi de grajd. Apoi, cartoful era o planta foarte productiva, cultivarea lui nesolicitând suprafete mari de teren, ciclul de vegetatie nu era lung, putând fi cultivat si în zonele unde animalele erau duse la varat. În alimentatia omului a fost o prezenta comuna, inclusiv în prepararea pâinii. La fel în hrana animalelor, cu deosebire pentru porci.

Grâul

Înca din timpurile sedentarizarii populatiilor nomade, grâul a fost planta de cultura care a influentat cel mai mult civilizatia umana, cultura de referinta a umanitatii europene si nu numai. De aici, valoarea sa alimentara a fost dublata de una simbolica. În toata aceasta istorie, chiar si dupa introducerea porumbului în cultura, grâul „ramâne însa, cereala de prestigiu, cereala râvnita, etalonul bunastarii, cultura care nu poate lipsi din nici o gospodarie, daca nu din ratiuni care tin de pâinea cea de toate zilele, în mod obligatoriu pentru pâinea investita cu puteri augurale, apotropaice pentru pâinea prin care se intra mai usor în dialog, într-o comuniune benefica cu divinitatea, cu sufletele stramosilor, cu alte forte care, în gândirea taraneasca, sunt acreditate cu puteri supranaturale; grâul si pâinea sunt însotitoarele obisnuite ale momentelor fundamentale ale existentei umane; grâul si pâine sunt aceleasi sustinatoare obligatorii ale omului în tentativa de a trece cu bine momentele de criza potentiala ale calendarului anual…” 10. „Grâul si pâinea rituala sunt însotitoarele obligatorii ale omului în ritualurile de trecere a pragurilor importante ale vietii: la nastere, sub forma boabelor ce se pun în prima scalda a noului nascut, la cununie, prin colacul ritual ca si prin boabele de grâu aruncate asupra mirilor, la înmormântare prin alaiurile rituale, pomenile, prin grâul sau pâine pusa în mormânt…Grâul si pâinea vor constitui apoi principalul mediator cu lumea mortilor, revenind cu insistenta în diverse ocazii, ale stradaniei celor vii de a pastra relatii cu lumea de dincolo care altfel, în gândirea traditionala, se poate constitui în potentiale pericole pentru ordinea fireasca” 11. Asupra acestei valorizari spirituale a grâului vom reveni, însa, în alta parte a studiului.

Caseta  text:      Semanatul grâului

De subliniat, oricum, ca grâul este valorizat în aceasta ipostaza, ostentativ aproape, cu atributul de „grâu curat” – „colac de grâu curat”. Valorizarea sa spirituala, de predilectie în aceasta ipostaza, exprima statutul sau de idealitate, care era însa dublat în viata reala de un statut de compromis. În cultura agricola grâul curat era dublat de grâul amestecat cu secara sau orz, sau de orz amestecat de ovaz, pentru un spor de productivitate. Terenurile agricole ale zonei, sarace în general cum am mai spus, limitau cultura grâului curat în favoarea amestecurilor cu secara sau ale celor cu orz si ovaz, mai rezistente si mai productive, mai putin pretentioase la variatiile climaterice. În zona Beiusului, terenurile semanate cu grâu si cele semanate cu „pabulum” (amestec) erau aproximativ egale, productia anuala se diferentia totusi cantitativ în favoarea uneia sau alteia dintre culturi mai mult în functie de mersul vremii.

De exemplu, în anul 1695, din cauza frigurilor persistente, primavara si chiar vara, cultura amestecata de orz si ovaz mai rezistenta la frig a fost mai mare cantitativ. În anul 1696, când calamitatile au lipsit, recoltele de grâu au fost mai mari. De aceea satele Sudrigiu, Remetea, Hinchiris, Curatele dau dijma dupa 225 cruci de grâu si doar 55 de cruci de orz amestecat; Ioanisul, Suncuiusul, Miziesul si Teleacul dau dijma dupa 203 cruci de grâu si 69 de cruci de orz amestecat cu ovaz 12.

Iata pentru anul 1697 o statistica, pentru satele din zona Beiusului, a raportului dintre cantitatile de grâu si de pabulum (amestec orz si ovaz), realizata de Barbu Stefanescu dupa documentele din Arhivele statului, filiala Oradea: „Diferente de productivitate si mai mare, în favoarea orzului amestecat cu ovaz, în anul 1627, în satele din zona Beiusului, la Finis, Totoreni, doar 3/8 C.D. din crucea de 17 snopi de grâu fata de 6/8 C.D. din cea a «pabulum-ului». Chiar daca în ceea ce priveste numarul de cruci orzul amestecat este constant inferior, cantitatile obtinute prin treierare devin comparabile cu cele ale grâului, datorita diferentei de productivitate: în grupul de sate Baleni, Tarcaia, Briheni si Susti se obtin 210 cruci care, cu o productivitate de 4/8 C.D. la crucea treierata, dau în dijma o cantitate de 11 C.D; tot în aceste sate se obtin 130 cruci de pabulum care, la o productivitate de 6/8 C.D. din crucea treierata, dau în dijma o cantitate de 96/8 C.D.; în grupul de sate Carpinet, Sohodol, Hotarel, crucea de 25 snopi da prin treierat 4/8 C.D. la „pabulum”; în consecinta, dintr-o productie totala de 355 cruci de grâu se obtin la dijma 16 6/8 C.D., iar din 240 cruci „pabulum” se obtin în dijma 18 C.D.; situatia este similara la Sârbesti, Leheceni, Varzarii de Jos unde din 330 cruci de grâu se obtin de dijma 16 4/8 C.D., în vreme ce din 270 cruci de „pabulum” se obtin tot în dijma 20 2/8 C.D…” 13 etc.

Începând însa din sec. XVIII, si grâul curat, dar mai ales amestecul, vor fi concurate puternic în productia agricola de porumb, asa cum vom vedea.

Pentru a ne da seama de soiurile de grâu ce se cultivau atunci, sa-l citam pe iluministul ardelean Gh. Sincai: „Grâul, carele e de mai multe feluri:

a) rosu, carele e de toamna sau de primavara, iaste paros (tepos) sau golas;

b) alb, carele e tepos sau golas si numai de toamna; grâul de toamna cel paros este mai roditor decât cel golas si farina lui satioasa, însa aluatul din farina celui de primavara este mai vârtos;

c) spelta sau teancul (lat. Triticum spelta) e prea roditoriu, mai ales cel de toamna si farina lui este foarte alba si buna de colaci, de placinte; se seamana pre mai multe locuri în Tara Ungureasca si într-unele în Ardeal cu mare folos al plugarilor, pentru ca semanat numai în pamânt de mijloc rodeste de douazeci pâna la treizeci ori atâta cât s-au semanat;

d) muchiat sau în dungi…ce se agoniseste în Tara Ungureasca pre lânga Tisa iar în Ardeal pre mai multe locuri, cu foarte multe graunte care semanându-se mai departe de laolalta rodesc mai multe spice; acesta numai toamna se seamana;

e) cel de Sirmium, caruia îi zic ungurii grâu minunat; acesta se seamana înainte de 40 de Sfinti, semanându-se mai rar, fiestecare graunt aduce cinci, sase si sapte spice si spicele cele mai mari au în sine de la saptezeci pâna la o suta douazeci si patru de graunte; de unde se poate vedea cât e de spornic si de folos plugurilor a-si prasi si semana grâu de acest minunat.

f) îmblatoriu, carele se seamana într-un an toamna si într-altul primavara; grâu acesta se seamana pe mai multe locuri si macinându-se da cea mai buna faina”

Nu avem date exacte ca sa stim care si câte de aceste soiuri au fost cultivate în istoria milenara si în zona Beiusului, probabil, însa, într-o proportie mai mare sau mai mica toate, alternativ sau în succesiune. Oricum, cel „îmblatoriu” se mai semana în urma cu un deceniu în Cristiorul de Jos.

De subliniat ca Sincai asociaza grâului si alacul, prin acel Triticum spelta - teancul, care de fapt avea denumirea latina de triticum monococcum. O alta cereala veche, poate cea mai veche în istoria civilizatiei umane despre care în antichitate Pliniu cel Batrân spunea ca „este dintre toate grânele cel mai tare si rabda mai mult la ger…”. Calitate care, foarte probabil, l-o fi impus si în zona noastra, mai ales ca valorifica bine solurile argiloase ale zonelor colinare. De subliniat ca în urma cu minim trei decenii, o misiune japoneza de cercetare depista înca alacul în Maramures, unde mai era cultivat în primul rând pentru paiul sau, ce se preta în mod deosebit la confectionarea palariilor.

Secara

Secara, a doua ca importanta dintre graminee, era cultivata fiind mai putin pretentioasa si mai usor adaptabila la solurile sarace ale zonei, în special la cele de deal si de munte, dar si la altitudini la care grâul nu rezista climatic sau nu mai era productiv. Era, în egala masura si planta alimentara si furajera, fiind folosita pentru pâine în amestecul cu grâul sau nu numai. Era de asemenea folosita si la acoperirea caselor, pentru ca avea paiul mai lung decât grâul. Gh. Sincai mentioneaza: „Secara carele e de trei feluri: secara de rând, care este cam vânata, secara alba si secara rodita sau muscaceasca. Cea alba e mai buna decât cea vânata; ci cea muscaceasca e mai buna si decât cea alba pentru ca si în paie e mai tare sau mai teapana si mai mult rodeste si faina înca îi este mai buna” 15.

Asa cum am mai mentionat, ea era cultivata atât singura, cât si în amestec cu grâul, fiind utilizata cu prioritate în panificatie.

Orzul

Orzul, a treia cultura cerealiera traditionala ca importanta, cultivat direct sau în asociere cu ovazul, era folosit în primul rând pentru hrana animalelor, dar în vremuri de restriste, foamete, saracie, s-a întrebuintat si în alimentarea omului, fie în pâine, fie în prepararea unor terciuri. Tot Sincai îl califica „de trei feluri: de doua dungi, de patru dungi sau muchiat si golas”

Ovazul, care, spune Sincai, „se poate semana pe orice pamânt” 17, e destinat cu prioritate consumului animalier, în special cailor, dar în cazuri de criza si pentru alimentarea umana.

Floarea soarelui

Floarea soarelui, rujoanca, nu era însa o cultura intercalata în porumb, ci de obicei delimita holdele cu porumb, pe capetele si razoarele lor, în primul rând pentru a le proteja de animale. Desigur, în anumite cazuri erau si culturi speciale, separate. Întreaga tehnologie a cultivarii ei, ca si perioadele de semanare si recolta erau aproximativ comune cu ale porumbului.

Cânepa

Între plantele de baza ale culturilor agricole ale zonei, cânepa ocupa si ea un loc important, chiar daca valoarea ei nu era una alimentara, ci tehnica. Întreg inventarul vestimentar al locuitorului rural, ca de altfel si cel al textilelor de interior pornea de la cânepa, de la fuiorul obtinut din ea prin melita sau de la lâna oilor si pielea animalelor. De aceea, în fiecare gospodarie, în gradina casei dar mai ales în hotar, existau locuri speciale, cânepistii, în care cele doua culturi, cânepa si cartoful, puteau alterna, prin rotatie. Asupra cultivarii si utilizarii ei vom reveni.

Meiul

Meiul „din carele se face pasat foarte bun pentru hrana oamenilor, se îngrasa cu dânsul, mai ales cu farina lui daca se opareste si se face laturi, porcii, se hranesc mai cu seama gainile si puii…” 18 este cel care a concurat, cu milenii în urma grâul, în culturi. Apoi a intrat într-o recesiune pronuntata în favoarea grâului si, mult mai târziu, în cea a porumbului. Oricum, solicita un sol mai pretentios, fiind cultivat, de aceea, mai mult la câmpie si mai putin la deal.

Ioan Degau/Nicolae Branda

Cauta in site

PANTANO
RECLAMA TA  la tara Beiusului EMF EXTREME WEST COMPUTERS BEIUS STIRI DOI LUPI APUSENI HUNTING GUARDIA SECURITY