Login

Register

User Registration
Login Close
---

---
Cumpara CANA Tara Beiusului
Cazare transport anunturi shop
A+ A A-

Port Popular

În universul de referinte cosmice, sociale, biologice, istorice ale taranului din depresiunea Beiusului, pentru taranul român în general, portul popular constituia o marca a identitatii sale. O identitate construita într-un timp multimilenar, cu ascendenta neolitica, influentata în devenirea ei de timpii istorici mai mult sau mai putin imediati, de comenzi sau obligatii sociale, de moda, de noi tehnologii, dar destul de putin de initiativa singulara. Orice initiativa singulara în acest domeniu, pentru a se perpetua, pentru a se transmite în timp, trebuia sa fie preluata de comunitate. Or comunitatea prelua numai forme ce reprezentau identitati categoriale, conform mentalitatilor colective ale fiecarui timp. Mutatii importante în acest port popular cu fundament arhaic, specific acestei zone, s-au produs fie prin influente straine, mai accentuate odata cu începutul epocii moderne, fie prin preluarea unor modele sau materiale din comert, proces accentuat pe la începutul sec. XX. Oricum, costumul traditional românesc al zonei, în componentele sale esentiale este parte a unui întreg, fiind unitar ca morfologie, functionalitate si exprimari stilistice cu costumul national românesc în general.

Credem ca esentiala în cercetarea lui este, în primul rând, evidentierea interactiunii între functia utilitara a costumului si cea identitara: „În cercetarea portului bihorean, asadar am constatat nu numai pastrarea functiilor practice, utilitare si estetice ale pieselor de port, ci deopotriva, functiile legate de conditia sociala, economica, de vârsta, de ocupatie si de stare.

 

COSTUMUL TRADIŢIONAL FEMEIESC

Costumul femeiesc tradiţional purtat în zonă se integrează şi el unităţii morfologice a costumului românesc în general. În formele sale vechi, acest costum se mai purta doar în satele din jurul Pietroasei, respectiv Chişcău, Stânceşti, Brădet până în urmă cu jumătate de secol. El era compus dintr-o piesă de bază, o cămaşă lungă de la umeri până sub genunchi, deci nu formată din două bucăţi spătoiul şi poalele, formulă introdusă mai târziu şi generalizată în zonă. În faţă se purta o zadie – catrinţă şi ea rezonând  în unitatea costumului românesc. „Croiul cămăşii lungi se realiza din dreptunghiuri de pânză ţesută în casă, doi laţi pentru pieptul cămăşii, un lat pentru spate şi câte un lat pentru mâneci. Sub braţ se introducea un petic de pânză, triunghiular broschiţă sau lărgitură, care dădea lejeritate mânecii. Piesele componente erau încreţite laolaltă pe fir de aţă groasă, formând gâtul sau gulerul cămăşii, peste care se adăuga o bentiţă îngustă, cu cusături geometrice decorative. La încheieturile mâinii mâneca era încreţită sub un pumnar îngust. Peste creţuri, pe o porţiune de 10-15 cm, se realiza cusătura decorativă pe fire numărate, scăfătura lată, tivită cu colţuri de cipcă sau cu o fodră îngustă.

 

Port popular Beius

Compoziţiile ornamentale ale cămăşii bătrâneşti se raportau întotdeauna la liniile de croi, fiind subliniate de broderia dantelată a cheiţelor, care mascau cusăturile de îmbinare. Ornamentul fin, discret, de la guler, era armonizat cu şirul lat de pui pe brâncă, cusături decorative de-a lungul mânecii sau cu şirul peste cot, realizat de-a latul mânecii. Motivele geometrice, roata, cocârla, calea rătăcită, căliţa fără gătat, pana etc. erau brodate cu fitău alb la cămăşile feteşti sau năbrasc, adică fir răsucit alb-roşu sau roşu-vânăt, la cămaşa bătrânească. Marca de vârstă o dădeau nu numai culorile, ci şi amplitudinea decorului brodat…”.

În lungul exerciţiu al purtării sale, cămaşa a căpătat numeroase conotaţii rituale sau de profilaxie magică, precum: „În cazul unor epidemii, ca măsură de profilaxie magică se confecţiona «cămaşa ciumii», lucrată într-o singură seară, de la asfinţitul soarelui până la miezul nopţii. Nouă bătrâne torceau fuiorul de cânepă, ţeseau pânza şi coseau cămaşa pe care o descântau de molimă şi apoi o duceau şi o lăsau la hotarul satului ca «dar pentru ciumă» (orice epidemie fiind considerată ca «pui» al ciumii), cu putere de a înlătura toate bolile şi necazurile comunităţii întregi”.

Noua variantă cu spătoi şi poale în locul cămăşilor lungi respectă în general structurile de croi şi cele ornamentale ale vechii cămăşi, cu decoraţiuni pe piept şi pe spetezele umerilor. La spătoi apar totuşi două variante de deschidere  pentru îmbinare, la unele cu gura spre piept, la altele cu gura spre spate. Aplicaţiile de broderii pe dantele sau fodră de la guler, de la pumnari, mânecile încreţite, bufante induc şi ideea asimilării unor formule ale costumului medieval de curte.

Poalele ce completau spătoiul în costumul femeiesc erau confecţionat din 4-6 laţi încreţiţi, cel puţin în varianta mai târzie de sfârşit de sec. XIX, ca şi gacile largi la bărbaţi, rezultat al unor influenţe foarte probabil cu aceeaşi sorginte. Puternic  încreţite sus, erau prinse în pumnată, iar jos se desfăşurau într-o suită de fodre dantelate. În faţa poalelor se purta zadia – catrinţa, formulă arhetip venind din preistorie, oricum comună costumului românesc în general.

 

COSTUMUL BĂRBĂTESC

Iată descris acest port bărbătesc, din zona Beiuş – Vaşcău, de prof. I.S. Selageanu, în notele sale de călătorii, publicate în Famillia, în 1872: „Cămaşa scurtă fără guler…mâneci libere, unele în pumnăşei ciuntiţi, fitău puţin; la grumaz două balţuri din fitău roşu; capul cu părul lung, negru se acoperă cu căciulă de miel şi pălării cu obadă de rând nici lată ca la ardeleni nici îngustă ca la ungureni; brâul cu curea, picioarele în opinci, în spate cojoc, peste umeri suman până la genunchi; zicem peste umăr pentru că poporul şi în frigu ni ţî să pare că e prin Italia cu habiţele aruncate peste umeri; iarna peste tot bituşă albă. Sumanele poartă felurite decoraţiuni şi tivituri mai pe toată vâlceaua altele, se osebeşte aşa zicând sătean de sătean”.

Piesele principale ale costumului bărbătesc au fost, în timp: cămaşa, cojocul, sumanul, gacile, cioarecii, zadia, bituşa, opincile, cuşma, clopul. Cămaşa bărbătească tradiţională cu mâneca largă fără pumnari, încheindu-se la gât în creţuri pe un şnur cu ciucuri descrişi de I.S. Selageanu, după o tipologie tradiţională a cămăşii ţărăneşti româneşti s-a mai păstrat în zonă doar în satele din jurul Roşiei. Ea a fost înlocuită cu o cămaşă cu pumnari brodaţi ce prindeau creţurile mânecii bufante, cu guler înalt la gât, brodat, şi cu platcă brodată pe umeri ca şi pieptul de asemenea brodat, dar şi ornamentat cu şiruri verticale de bumbi de sticlă colorată, cumpăraţi din comerţ. Cămăşile pentru bărbaţi erau diferenţiate pe vârste, cele fecioreşti fiind mai puternic ornamentate. Copiii până la 5-6 ani purtau cămăşi lungi, până sub genunchi.

O cămaşă specială, relaţionând în viaţa purtătorului la conjuncturile sociale, era cea cusută special pentru bărbaţii ce plecau la război, cămaşă căreia „după ce «cu lacrimi o spălau» şi «la lună o uscau» îi coseau la subsiori, pe dinăuntru, pe partea inimii, legătură de izbândă, o batiste brodată, în care puneau fir roşu de lână, busuioc, usturoi, bănuţ de argint, hodolean şi rotopască ca să-l apere pe flăcăul ostaş de boli şi molime, de duşman şi de glonţ, de amărăciune şi de dor. Această legătură de izbândă era păstrată sub veşminte chiar după ce «rânduielile oastei» îl dezbrăcau de cămaşa investită prin credinţă şi magie cu puteri de apărare…”.

Cioarecii erau din ţesătură îngroşată în dube, venind pe un tipar arhaic dacic, strânşi pe picior, cu un prohab în faţă, cu cusăturile marcate uneori cu postavuri colorate. În sezonul cald se purtau izmene lungi, înlocuite în a doua jumătate a sec. XIX cu izmenele largi, cu brăcinar, croite din 5-6 laţi, preluate pe filiera ungurească şi slovacă, şi de aici, purtate doar în zona de vest a ţării. În faţă, peste gaci, bărbaţii purtau şi ei zadie. Piesa care personalizează mai accentuat costumul bărbătesc în zonă era cojocul, de aceea asupra lui vom reveni.

În cazul costumului popular local, în zona Beiuşului ca şi în alte zone ale ţării, o piesă de prestigiu era sumanul, venind şi el dintr-o veche tradiţie dacică. Pentru evul mediu, documentele vorbesc şi ele, direct sau indirect, despre sumănărit. Cnezii satelor de aici aveau obligaţia să dea 7 sumane sau cojoace „septem birras sen gubas”. Documentele atestă în 1342 şi construirea de noi pive în Bihor . În tarifele vamale stabilite în 1478 pentru târgurile din Beiuş şi Oradea, între mărfurile importante apar şi hainele de postav, respectiv sumanele şi păturile de lână. Şi peste aproape 400 de ani (între 1802-1844) aceleaşi tarife vamale prevedeau rezervarea „unui spaţiu mai mare pentru gubaş” = sumănar – deci pentru meşterii specializaţi în producerea şi vânzarea sumanelor. În această idee, Sârbeştiul a fost un centru specializat, populaţia satului practicând aproape în totalitate sumănăritul. Pănura era ţesută în sat sau cumpărată din alte părţi, inclusiv din zona Sibiului, bătută în ştezele, dubele atât de numeroase din zonă – vezi şi capitolul rezervat instalaţiilor tehnice – iar pentru decor era folosit postavul subţire, divers colorat cumpărat din comerţ. Desfacerea produsului se făcea pe o piaţă mare locală, dar extinsă şi pe toată câmpia de vest. Sumanele erau lucrate fie acasă în Sârbeşti, fie în satele cumpărătorilor, direct la domiciliile lor.

 

COJOCUL TRADIŢIONAL

Cojoacelor tradiţionale le rezervăm un capitol special, în care ne permitem o analiză mai detaliată a lor. Realizăm acest excurs, care a constituit de altfel în urmă cu vreo 35 de ani, tema unei comunicări susţinută de subsemnatul la centenarul muzeului naţional de artă, pentru a da cititorului o imagine posibilă asupra încărcăturii simbolice a ornamenticii în arta populară românească în general, în acest caz în arta costumului. De asemenea asupra vechimii sale. Aproape pentru fiecare formă de manifestare a culturii româneşti tradiţionale se pot face asemenea incursiuni în timp. Acest tip de discurs ar depăşi însă viziunea sintetică impusă unei monografii, de aceea operăm cu el doar ca acest pars pro toto.

 

Cojoc Beius

 

Înainte de a trece la discutarea motivelor ornamentale conţinute, trebuie să menţionăm că în zonă exista în tipologia cojoacelor româneşti tradiţionale patru modele distincte, a căror purtare era delimitată aproximativ de spaţiul geografic, modele cu diferenţieri în ornamentică şi parţial în croi. Notăm că toate cele patru tipuri de cojoace au aproximativ aceeaşi tipologie; sunt fără mâneci, sunt relativ scurte, se deschid în faţă, au spatele confecţionat dintr-o singură bucată de piele iar faţa din două „aripi”, unite cu spatele prin cusături verticale sub braţ.

 

Cojoc Barbatesc

 

Cele patru tipuri sunt:

- cojoace „cohăneşti”, adică de la „Cou” (Vaşcău), centru de confecţionare şi zonă de utilizare. Au modele distincte pentru fecior şi fată.

- cojoace „binşeneşti”, adică de la Binş (Beiuş), centru de confecţionare şi  zonă în care erau purtate. Şi ele au modele distincte pentru bărbat şi femeie.

- cojoacele „concineşti”, purtate în zona Roşia, dar confecţionate şi la Beiuş şi la Roşia. Aveau acelaşi tipar şi pentru bărbat şi femeie.

- cojoacele „poienăreşti” confecţionate în satul Poieni şi purtate în satele din jur. Şi ele cu acelaşi tipar pentru ambele sexe.

Ansamblul ornamental al tuturor acestor cojoace este împărţit în mai multe câmpuri comune tuturor, cu conţinuturi specifice pentru fiecare câmp. Acestea sunt:

1         partea din faţă formată din cele două aripi, ornamentate de sus până jos.

2         buzunarele decorative, deci nefuncţionale, câte unul de fiecare parte, aşezate în josul aripilor, sub braţ.

3         un câmp ornamental ce acoperă sub braţul, cusăturile ce leagă „aripile” cu „spinarea”.

4         spatele cojocului cu un singur câmp ornamental coerent.

Acest câmp ornamental al spatelui la cojoacele cohăneşti şi binşeneşti pentru bărbaţi şi la cele concineşti cu tipar comun pentru bărbaţi şi femei, este grupat în jurul unei coloane verticale care urcă de jos în sus. La umeri coloana este flancată de două arcuri de cerc ce se deschid pornind oblic de la capul coloanei, pe linia omoplaţilor, spre subţiori. La cojocul „poienăresc” coloana lipseşte de pe spate. La primele trei tipuri coloana se lărgeşte spre bază, într-un trunchi de con la cele „concineşti”, şi prin două forme ovoidale la cele „cohăneşti” şi „binşeneşti”, aşezate de o parte şi de alta a coloanei. Denumirile motivelor din ansamblul ornamental al spatelui, în limbaj de „breaslă”, deci al cojocarilor ce le realizau, erau strict tehnice. Ei numeau coloana „şerincă” sau „primă”. În schimb, denominaţia populară menţionează pentru coloană expresii precum: „şercan” (zmeu), „corbaci”, „şerpalău”, toate inducând sugestii de interpretare, sugerându-le o funcţionalitate simbolică.

Din punctul nostru de vedere, acest ansamblu decorativ al spatelui este elementul central din sistemul simbolic al decoraţiei cojoacelor bărbăteşti din zonă. El este o reprezentare relativ stilizată a actului ce funcţiona ca element central, real sau mimat, în riturile de iniţiere ale civilizaţiilor agricole, respectiv comuniunea celor două principii, masculinul cu femininul. Coloana este o sugestie falică evidentă, deschiderile ovoidale de la bază întregesc imaginea principiului masculin, cele două arcuri de cerc sugerând deschiderea vulvară.

Care sunt argumentele ce susţin această afirmaţie ce intrigă prin ineditul ei? Iată-le:

1) Sugestia grafică a reprezentării nu contrazice ci confirmă ipoteza prin figurativul ei realist, chiar dacă puţin stilizat;

2) Frecvenţa unor asemenea reprezentări în costumele de ceremonie ale ritualurilor agrare antice, asupra cărora vom reveni;

3) Nealterarea motivului în timp şi spaţiu, de la un meşter la altul induce ideea unei comenzi precise ce nu putea fi eludată sau denaturată, a unui conţinut simbolic, chiar dacă în timp el s-a estompat;

4) Cojoacele cu această coloană pe spate au voie să le poarte doar bărbaţii, pentru femei existând alte tipare speciale;

5) Purtarea cojocului era condiţionată de vârsta purtătorului. Tocmai prin conţinutul lor iniţiatic, prin simbolica sexuală inculcată, el putea fi purtat doar începând cu adolescenţa, când purtătorul avea deja potenţialul exprimat de simbolica ornamentată. Copiilor le era interzisă purtarea cojocului tradiţional, înlocuit cu un pieptar de o altă morfologie;

6) În momentele peţitului, de importanţă unică în stabilirea actului matrimonial, cojocul devenea nu doar o piesă de port ci un substitut simbolic al purtătorului, exprimându-i calităţile ce-l fac apt pentru abordarea actului matrimonial. Când mergea în peţit, feciorul îşi lăsa cojocul în casa fetei. Dacă fata a doua zi îi scotea cojocul în târnaţ, înseamnă că nu-l dorea de soţ. Dacă-l lăsa în casă, însemna că cererea în căsătorie era acceptată .

7) Funcţia simbolică, prevalând asupra celei practice, determina purtarea cojocului atât iarna cât şi vara. Or, în căldura verii un cojoc îmblănit era cel puţin inoportun. Nu putea fi însă abandonat tocmai din cauza conţinutului simbolic al ornamenticii sale, exprimând identitatea sexuală, socială şi, vom vedea, chiar cea de vârstă a purtătorului.

8) Corelaţia indestructibilă dintre purtător şi cojoc e subliniată şi de faptul că, odată adoptat în adolescenţă, cojocul devine un alter ego al persoanei purtătorului şi nu va putea fi înstrăinat sau abandonat niciodată. La moarte, el trebuie îngropat cu proprietarul. Nu putea fi moştenit decât eventual după realizarea unui ritual de exaugurare.

9) La nuntă, prezenţa cojocului era obligatorie, atât pe mire cât şi pe mireasă.

10) La moartea cuiva apropiat, participanţii la funeralii îşi întorc cojocul pe dos, semnificând abolirea propriilor funcţii vitale exprimate prin simbolica virilă a cojocului.

11) Un alt argument important în favoarea ideii că pe spatele cojocului bărbătesc din zonă este de fapt simbolizată o imagine falică, constă într-o excepţie revelatoare conţinută de tipologia acestor cojoace. Am spus că această coloană apare exclusiv în cazul cojoacelor bărbăteşti, cu o singură excepţie, cea a cojoacelor „concineşti” care erau purtate de bărbaţi dar şi de femei, având acelaşi tipar pentru ambele sexe. Putea fi purtat însă numai de femeile măritate, deci după ce trecuseră de iniţierea sexuală. De aceea erau şi numite „concineşti”, de la „conci” – sistem de adunare a părului femeilor în „conci”, o împletire ce era primul act ce legifera practic căsătoria, „învelirea” fetei.

12) Despre funcţia simbolică a acestor cojoace poate vorbi şi faptul că ele trebuiau întoarse pe dos în cazul unor urgii naturale, furtuni, tocmai pentru a nu supăra – sfida forţele malefice. De asemenea, cojocul era bătut cu bâta când strâjele furau laptele de la vaci.

Ioan Degau/Nicolae Branda

Cauta in site

PANTANO
RECLAMA TA  la tara Beiusului EMF EXTREME WEST COMPUTERS BEIUS STIRI DOI LUPI APUSENI HUNTING GUARDIA SECURITY