Login

Register

User Registration
Login Close
---

---
Cumpara CANA Tara Beiusului
Cazare transport anunturi shop
A+ A A-

Preistoria Tarii Beiusului

 

Gruia Fazecas

Zona pe care o cunoastem sub numele generic de Tara Beiusului a jucat un rol important în dezvoltarea istorica a spatiului crisanean si cel transilvanean. Pe parcursul tuturor epocilor preistorice, cadrul geografic a imprimat elemente specifice în evolutia comunitatilor umane, conditionându-le în crearea habitatului lor, în primul rând prin resursele pe care le-au gasit aici.

De-a lungul preistoriei, comunitatile umane care au locuit acest spatiu au avut o dezvoltare specifica, dar au jucat si un rol de mediator cultural si material între comunitatile din zona de câmpie a bazinului Crisurilor si spatiul sud-estic al Transilvaniei intracarpatice. Schimburile comerciale au facut posibila patruderea numeroaselor elemente de cultura materiala si spirituala specifice acestei zone, în arii culturale foarte îndepartate. În unele paliere cronologice, comunitatile asezate aici au constituit focare de iradiere culturala; amintim aici contributia zonei la dezvoltarea metalurgiei cuprului în epoca eneolitica (tezaurul de la Beius) si a aurului în epoca bronzului (tezaurul de la Hodis).

Primele cercetari privind preistoria din nord-vestul României au început la sfârsitul secolului XIX prin diferiti arheologi amatori, care colectionau materiale în vederea alcatuirii unor colectii particulare. Constituirea în 1872 a Societatii de Arheologie si Istorie din Oradea si comitatul Bihor, a avut ca efect intensificarea cercetarilor arheologice din aceasta zona, iar ca urmare a eforturilor Societatii, si prin subventii publice, în 1896 se deschide primul Muzeu de arheologie la Oradea, institutie care va coordona la sfârsitul secolului XIX si începutul secolului XX cercetarea arheologica din Bihor.

Un moment deloc neglijabil în ceea ce priveste cunoasterea trecutului în Tara Beiusului îl constituie înfintarea în 1958 a muzeului cu profil etnografic la Beius, cu denumirea de Muzeul raional Beius care, ulterior, si-a schimbat denumirea în Muzeul Orasenesc Beius, iar cu aceasta ocazie a fost înfiintata si sectia de istorie. Dupa Revolutia din 1989, a fost reorganizata expozitia de baza a Muzeului, fiind adusa la standarde stiintifice si culturale moderne. De subliniat ca alaturi de colectii specifice culturii populare românesti din depresiunea Beiusului, muzeul adaposteste si materiale arheologice provenind din acelasi spatiu.

În ceea ce priveste cercetarea arheologica sistematica a zonei, putem spune ca ea debuteaza relativ târziu, daca exceptam descoperirile întâmplatoare de monezi si depozite de cupru sau bronzuri. Primele sapaturi au loc în 1967, la Râpa „La Lunca”, ocazie cu care S. Dumitrascu întreprinde o campanie de cercetari arheologice de salvare într-o asezare de epoca dacica apartinând secolelor III – IV d.Chr. Este urmat de catre I. Ordentlich care în 1971 investigheaza arheologic o serie de puncte din hotarul satului Rabagani. În al optulea deceniu al secolului trecut, R. Popa si N. Chidiosan cerceteaza pe parcursul mai multor campanii, situl de la Sânicolaul de Beius, “Botocana”, unde au fost descoperite doua orizonturi de asezari - unul apartinând epocii neolitice si altul, medieval.

Un merit deosebit privind arheologia Tarii Beiusului îi revine însa lui S. Dumitrascu. Acesta a întreprins sondaje si sapaturi arheologice la Cociuba Mare, Rohani, Râpa, Tinca. De asemenea, Doina Ignat a manifestat interes  în ceea ce priveste cercetarea arheologica a zonei si în special a descoperirilor facute în pesteri.

În 1999 arheologul I. Crisan executa un sondaj arheologic la Sânmartinul de Beius, în punctul numit “La Piatra”, unde a descoperit materiale apartinând perioadei medievale (secolele XI – XIII si XIV - XVI).

Ultimele cercetari în zona au loc în vara anului 2000, când D. Marta a cercetat arheologic, în colaborare cu studentii Facultatii de teologie ortodoxa a Universitatii din Oradea, condusi de catre L. Borcea, biserica medievala de la Seghiste, datata la sfârsitul secolului al XV – lea.

ASPECTE LEGATE DE

CRONOLOGIA PREISTORIEI

Preistoria, în sens larg, este înteleasa ca acea perioada care începe odata cu definitivarea antropogenezei (aparitia omului) si se încheie odata cu aparitia primelor izvoare scrise. Este vorba de o perioada de aproximativ 1,5 milioane de ani, cunoscuta doar prin intermediul descoperirilor arheologice.

Timpul în spatiu este una din cantitatile utilizate în studiul culturilor preistorice - factorul timp, de o importanta extrema, implicând multe metode de determinare a reperelor cronologice. De aici, încercarea de a plasa contexte arheologice pe scara temporala a evolutiei umane a fost înca de la începuturi unul din scopurile fundamentale ale arheologiei. Acesta este si punctul de plecare în rezolvarea tuturor celorlalte probleme de ordin istoric, socio-economic sau cultural. Astfel ca o datare precisa a artefactelor preistorice nu constituie un scop în sine, ci are ca obiectiv clarificarea tuturor structurilor preistorice.

Preistoria a fost divizata în mai multe epoci si etape, în functie de stadiul de dezvoltare pe care l-a cunoscut societatea la un moment dat. Astfel, prima dintre aceste epoci a fost paleoliticulepipaleoliticmezolitic (epoca mijlocie a pietrei), Epoca neolitica (epoca noua a pietrei) este continuata de epoca eneolitica (epoca cuprului). Între eneolitic si urmatoarea epoca se interpune o perioada de tranzitieepoca bronzului. Epoca fierului care urmeaza epocii bronzului cunoaste doua faze mari de dezvoltare în evolutia sa. Daca prima vârsta a fierului numita Hallstatt apartine - la noi - integral preistoriei, cea de-a doua vârsta a fierului numita Laténe (paleoliticul final), urmate de o perioada de tranzitie numita este epoca în care se cristalizeaza triburile dacice si în care apar primele informatii scrise. Totusi, aceasta se leaga organic de perioada anterioara si de aceea am încadrat-o de asemenea în perioada preistorica. (epoca veche a pietrei) si de catre

Aceste epoci preistorice cunosc mai multe faze si subfaze de dezvoltare, precum si o multitudine de manifestari culturale, fiecare cu periodizarea sa interna si care vor fi mai amplu discutate atunci când le vom prezenta în detaliu.

HABITATUL TARII BEIUSULUI ÎN PREISTORIE (RELATIA OM - MEDIU)

Spatiul geografic si conditiile de mediu constituie un element de baza în evolutia habitatului uman dintr-o epoca sau perioada istorica. Structura geografica, începând cu evolutia geomorfologica, formele reliefului si terminând cu clima, hidrografia, flora si utilizarea terenului si a resurselor naturale, reflecta specificul regional propriu al unei zone.

Prin termenul generic de Tara Beiusului se întelege Depresiunea Beiusului alaturi de zona depresionara din jurul Vascaului, care se suprapun peste teritoriul fostelor plase Beius si Vascau, acoperind un spatiu cu o suprafata de 1867 km2,având ca principal ax valea superioara a Crisului Negru.

Omul a cautat întotdeauna un raport cât mai satisfacator între modalitatea de a apara cât mai bine zona locuita si beneficii (care constau în accesul la resurse, diversitatea materiilor prime, pamânt fertil pentru agricultura). Odata  cu progresul tehnic si cultural, omul devine tot mai putin influentat de factorii de mediu, iar influenta sa asupra acestuia este tot mai accentuata.

Vegetatia a impus anumite conditii populatiilor preistorice, care aveau nevoie de pamânt pentru a practica agricultura sau cresterea animalelor. De asemenea, o anumita clima si vegetatie impun un anumit tip de fauna atât salbatica cât si domestica, specifica acestor biocenoze. O prima metoda de a câstiga terenuri pentru practicarea acestor ocupatii a fost despadurirea.

În perioada 5000 – 3000 î.Chr., agricultura s-a raspândit si în zona Beiusului de astazi - arderile frecvente ale padurilor fiind o modalitate de a dobândi teren agricol. În cele mai multe parti ale Europei, în neolitic, agricultura nu era atât de semnificativa încât sa modifice peisajul la orice stadiu, chiar daca agricultorii erau prezenti la un nivel ridicat pe tot continentul la începutul mileniului V î.Chr. Începând însa de la debutul celui de-al doilea mileniu î.Chr. agricultura a exercitat efecte semnificative asupra peisajului european, desi pentru înca o perioada de 1000 de ani, mari zone de padure din centrul si nordul Europei au ramas neatinse de aceasta ocupatie.

Referindu-ne strict la Tara Beiusului, aceste date ne ajuta sa întelegem motivul pentru care în anumite perioade ale preistoriei, când omul nu domina natura, unele comunitati din acest spatiu practicau cresterea animalelor (deoarece avem de-a face cu o vegetatie de silvo-stepa), sau, de ce despaduresc anumite areale, în scopul crearii unor asezari stabile cu teren agricol în apropiere. Locuirile în pestera, mai ales în paleolitic, se datoreaza lungilor perioade de glaciatiune.

Înca de la aparitia omului, înaintea descoperiri si practicarii agriculturii, vânatoarea a constituit o ocupatie constanta. Odata cu primele manifestari neolitice, însa, când, pe fondul unei clime cald-temperate, s-a produs revolutia agricola, iar procesul de domesticire a animalelor  a cunoscut o adevarata explozie, vânatoarea are un aport tot mai scazut în cadrul economiei asezarilor umane. Continuarea practicarii vânatorii în societati agro-pastorale se datoreaza mai ales ciclului sezonier al plantelor si animalelor domestice si salbatice. Spectrul animalelor vânate depindea de speciile aflate în zona apropiata asezarilor si de manifestarile suprastructurale. Majoritatea speciilor salbatice descoperite în asezarile preistorice din Tara Beiusului sunt specifice zonelor cu padure deasa si vegetatie de tufisuri sau medii bogate în apa (castorul, vidra), doar bourul, caprioara si ursul preferând un habitat bogat în iarba cu pâlcuri de padure. Resturile osteologice descoperite aici ale unor animale, precum cerbul, zimbrul, râsul, sau pisica salbatica, ce nu stateau în apropierea asezarilor umane, ne fac sa presupunem si existenta taberelor sezoniere de vânatoare.

Alegerea unui anume loc de asezare nu a fost niciodata întâmplatoare. Printre determinari se gasesc întotdeauna factori generali, absolut indispensabili: apropierea de izvoare, surse de apa – mai ales curgatoare - de terenuri favorabile practicarii agriculturii, pasunatului si vânatorii, existenta unor resurse minerale si posibilitatea de a apara relativ toate acestea, folosind pozitia geografica a locului.

Unii cercetatori presupun si posibilitatea unei corelatii între pozitia siturilor (implicit si bogatia resurselor) si sistemul ierarhic existent între diferite asezari, atunci când avem o privire de ansamblu asupra unei manifestari culturale specifice. Unele dintre situri sunt doar asezari temporare sau “colonii” ale unor alte asezari, care doresc sa exploateze într-un mod economic resurse aflate la o mare departare. La fel, cunoastem centre religioase sau de putere care, desi nu aveau resurse bogate în aria lor de cuprindere,  erau într-o pozitie înalta din punctul de vedere al ierarhiei asezarilor unei anumite culturi.

În functie de clima si ocupatii, omul a creat diferite tipuri de locuinta sau a utilizat diferite adaposturi: de la o simpla adaptare la mediu (pesterile, adaposturile de lânga peretii de stânca), la constructii propriu-zise (bordeie, locuinte de suprafata). Fortificatii pe înaltimi, precum cea de la Sânicolaul de Beius, “Botocana”, au fost plasate astfel datorita pozitiei favorabile pe care o detineau în habitat – usor de aparat si în apropierea resurselor. Un deal mai mic va oferi doar un loc mic pentru locuitori, locuinte mai mici, iar sistemul de fortificare nu chiar atât de puternic.

Tipurile de locuinte, la fel ca si asezarile, difera de la o zona la alta, fiind foarte bine integrate în mediul geografic; oamenii din preistorie aveau cunostinte despre clima (vânturile dominante si periodice, apele pluviale, cantitate si directie, expunerea la soare). În urma cercetarilor, s-a constatat ca dimensiunea locuintelor depinde în primul rând de mediul geografic, alaturi de ocupatii si etapa cronologica în care au fost construite.

Concluzionând, toate elemente fizico-geografice ce sunt prezente în zona Beiusului au constituit argumente solide în stabilirea comunitatilor umane în acest spatiu. Relatia om – comunitate – relief – clima – vegetatie – fauna este mult mai complexa de cât pare la prima vedere.

 

EPOCILE PREMETALICE

EPOCA PALEOLITICA SI MEZOLITICA

Beius

Aceasta perioada a preistoriei omenirii a fost cea mai lunga ca durata dar si cea mai putin cunoscuta. Primele urme de activitate ale celor mai vechi hominide de  pe teritoriul României dateaza de acum 1,5 milioane ani si au fost depistate în zona deluroasa dintre râurile Olt si Arges. Omul acelor vremuri avea ca principale activitati vânatoarea si culesul. Acest fapt a determinat un mod de viata nomad, de conti-nua cautare a vânatului si a radacinilor, tuberculilor sau fructelor oferite de vege-tatie. În sprijinul acestor afirmatii sta si faptul ca asezarile acestor comunitati au un pregnant caracter de adapost sau de tabere de vânatoare, ele având o durata scurta de existenta.

Pe teritoriul României, catre sfârsitul mezoliticului, în cultura Schela Cladovei apare primul animal domesticit – câinele - si probabil primele urme de “domesticire” a plantelor (cultivarea lor constienta).

Cel mai adesea, oamenii paleoliticului se adaposteau în pesteri, sau lânga peretele unei stânci, acestea necesitând un minim de efort în vederea amenajarii spatiului pentru locuit. Asa este si cazul locuirilor umane  din aceasta perioada a pesterilor din Muntii Apuseni.

Iata de ce, principalele descoperiri apartinând epocii paleolitice si celei mezolitice din zona Beiusului sunt localizate în Pestera Zmeilor de la Onceasa, Pestera Magura Sighistel si Tibucoaia de lânga Câmpani, Pestera Meziad, Pestera din Dealul Vârseci de la Pietroasa, Pestera Magura Bihorului, Pestera Ursilor de la Chiscau.

Chiscau

Sunt foarte putine piesele, sau alte urme materiale din zona Beiusului, atribuite acestei perioade care au fost descoperite în context nederanjat. Din care cauza, aceste piese, fie amprente de os, fie cele gasite în albii de râu, ne dau destul de putine informatii privind comunitatile respective.

Totusi, avem câteva date care ne conduc la concluzia ca aceasta parte a Bihorului a fost locuita, chiar daca nu de la debutul epocii paleolitice (odata cu aparitia omului), începând undeva pe parcursul paleoliticului inferior (cca. 800.000 de ani în urma).

Ciur Izbuc

În acest senssunt foarte valoroase descoperirile din Pes-tera Ghetarul de la Vârtop si din Pestera de la Ciur – Izbuc. În prima au fost desco-perite 3 urme de pasi ai asa-numitului „om de la Vârtop”. În cea de-a doua pestera au fost descoperite, la 500 de metri de gura pesterii, circa 280 de urme de pasi umani, încalecate de urme de labe ale unor ursi de caverna. Daca la Vârtop specialistii au stabilit ca avem de-a face cu cele mai vechi urme plantare din România (au o vârsta de 80.000 de ani), cele de la Ciur – Izbuc sunt mult mai recente, ele având o vechime de „numai” 15.000 ani. Tot în pestera de la Ciur – Izbuc a fost descoperita o figurina incizata pe caninul unui urs de pestera.

Principala urma materiala a populatiilor ce au locuit acest spatiu (ca de altfel de oriunde) în paleolitic, o constituie uneltele realizate din piatra: atât cele de mari dimensiuni (cutite, topoare, ciocane) cât si cele de mici dimensiuni (aschii, vârfuri de sageti etc.). Artefactele erau realizate prin tehnica cioplirii si erau legate de obicei cu fibre vegetale de un mâner sau încastrate în oase lungi si crengi (fiind fixate cu rasini), pentru a le spori randamentul.

Alte urme provenind din aceasta perioada sunt uneltele, armele si podoabele realizate din os sau corn de cerb, însa ele apar doar sporadic si s-au pastrat doar fragmentar pâna în zilele noastre. Tot din os se realizau si podoabe care constau din coliere executate din oasele si  dintii  diferitelor animale, printre care si Ursus Spelaeus (ursul de pestera). O buna dovada în acest sens sunt cele din Pestera Meziad si Pestera Ursilor unde a fost descoperit un numar impresionant de oase ale acestei specii, unele din ele cu urme de prelucrare.

Observam deci ca, pentru paleolitic si mezolitic, informatii privind adaposturi cu vetre de foc si ateliere de cioplire a pietrei provin mai ales din zonele carstice cu multe pesteri, multe dintre ele locuite, unde sursa de materie prima (piatra) era la îndemâna.

EPOCA NEO-ENEOLITICA

De-a lungul paleoliticului si mezoliticului, atitudinea omului fata de lumea înconjuratoare nu a înregistrat nici o transformare radicala. Omul se multumea sa ia ceea ce i se oferea de catre natura. La sfârsitul mezoliticului, însa, atitudinea omului fata de mediul ambiant a suferit o schimbare cu consecinte revolutionare pentru specia noastra.

Aceasta prima “revolutie” a transformat oamenii din culegatori în producatori activi, stapâni pe resursele lor alimentare. Ei au început sa însamânteze, sa  cultive pamânturile si sa îmbunatateasca recoltele prin selectionarea plantelor, precum si a pomilor fructiferi. De asemenea, omul a reusit sa îmblânzeasca unele specii de animale, oferindu-le hrana zilnica si protectia sa. Aceste doua fenomene sunt strâns legate între ele.

Putem considera drept revolutionara noua economie si  modul în care ea s-a repercutat în primul rând asupra curbei demografice.

Urmele unei economii mixte se întâlnesc în aproape toate asezarile din vremea revolutiei neolitice, unde cresterea vitelor întregeste cultura cerealelor. Se presupune ca initial au fost consumate produsele principale ale acestor animale domestice: carnea, pielea; ulterior ele fiind folosite si pentru tractiune (vitele), lapte, lâna (ovicaprinele). De asemenea, vânarea animalelor salbatice avea ca prim scop apararea recoltelor si a comunitatii, dar venea sa diversifice si dieta. Noile rezerve permit comunitatii sa traiasca în perioada anotimpurilor neprielnice si sa îndure seceta sau anii cu recolte slabe, fara sa fie lovita în existenta ei. O alta urmare a acestui tip de economie este faptul ca o comunitate nu este cu nimic tributara produselor pe care un alt grup i le-ar putea furniza prin troc sau negot. Aceasta autarhie economica nu înseamna neaparat izolare.

Aparitia manifestarilor neolitice, în spatiul pe care îl avem în vedere în prezenta lucrare, este deci o consecinta a generalizarii practicarii agriculturii, cresterii animalelor si aparitiei ceramicii.

NEOLITICUL. CULTURA STARCEVO – CRIS

Prima manifestare culturala apartinând neoliticului în acest spatiu este cultura Starcevo – Cris. Evolutia acestei culturi în date absolute se încadreaza între 7500 si 6250 î.Chr. si a fost periodizata în patru etape principale, fiecare dintre acestea având mai multe faze interne de dezvoltare.

Din epoca neolitica cunoastem, în zona, locuiri în pestera precum cele din Pestera II din Dâmbu Colibii de pe valea Sighistelului (com. Câmpani) si Pestera din Dealul Vârseci de la Pietroasa, dar si asezari deschise, pe terasele mai înalte ale cursurilor de apa, precum cele descoperite la Rabagani (în apropierea izvoarelor termale). Râpa la “Dealul Morii”, Cociuba Mare la punctul “Fântânita” (între sat si valea Rataselului) si Tasad, toate apartinând culturii Starcevo – Cris, începându-si evolutia la nivelul etapei III B a acestei culturi . La Râpa, în locul numit “Sub padure” sau “Câmpul de Sus” – în dreapta soselei Râpa – Tinca – a fost cercetata o asezare neolitica Cris descoperindu-se un bordei cu ceramica, unelte si o figurina feminina din lut ars. Toate aceste asezari au un singur nivel de locuire. În Pestera Meziad, cu ocazia amenajarii turistice, au fost descoperite fragmente ceramice neolitice apartinând culturii Tisa) iar la Zavoi (com. Sâmbata) a fost descoperit un buzdugan (sceptru - maciuca?) din piatra apartinând aceleiasi perioade. Ca piese de armament mai amintim cele doua topoare neolitice din piatra descoperite în raza satului.

Rabagani Ceramica Neolitica

Asezarile culturii Starcevo – Cris, datorita ariei vaste de raspândire pe un relief diversificat sunt de mai multe tipuri, fiind pe lunci, pe terase mai joase sau înalte, pe dealuri, în depresiuni (mai ales de tip caldare), pe pante, în pesteri. Locul ales pentru asezare este în functie de conditiile geografice oferite: apa potabila, apa curgatoare, paduri, terenuri pentru agricultura si pasunat, si resurse litice pentru confectionarea uneltelor. În etapa actuala a cercetarilor se poate constata existenta unor asezari principale, plasate pe marile drumuri de acces, care au avut un important rol economic, social, religios si poate “politic”, în jurul carora graviteaza asezari mai mici care au, mai ales, un rol economic. Acestea sunt asezari permanente. Exista apoi locuiri sezoniere, în loc deschis sau în pesteri, întemeiate de o parte a comunitatii, cu scop economic, pentru o perioada de câteva luni, într-o zona în care cresc animalele, exploateaza si prelucreaza rocile, vâneaza, culeg fructe din flora spontana sau pescuiesc ori culeg scoici. Tipurile de asezari sunt numeroase, ele putând fi: fara un plan prestabilit, dispersate, grupate în jurul unei constructii mari, constructii organizate pe strazi etc.

Dupa toate caracteristicile, locuintele erau familiale, cu un numar destul de mic de membri. În general, bordeiele sunt primele locuinte realizate într-o asezare. Asa cum a fost sesizat în sapaturile de la Râpa, Tinca si în ruptura malului Crisului Negru la Beius, aceste bordeie erau sapate în pamânt 60 – 90 cm, peste groapa fiind ridicata o structura de lemn de tip acoperis în doua ape, uneori având doua încaperi. Forma lor era rectangulara sau ovala, cu vatra de foc în interior. Dimensiunile celor descoperite variaza între 3,1 x 2,1 x 0,85 m. si 1,4 x 1,2 x 0,7 m. La Râpa a fost descoperit un bordei adâncit în pamânt, la 1,15 m. de la suprafata de calcare actuala. Avea o forma oval – alungita, neregulata. Ca inventar amintim aici o dalta din piatra si o figurina (idol?) din lut.

Alt tip de locuinta, dintre cele descoperite aici, era cea de suprafata care avea o forma rectangulara si dimensiunile cuprinse între 5,6x2,5 si 2,1x1,7m, uneori având doua încaperi si o “pivnita”. Locuintele construite din bârne si lemne despicate erau pe talpi, rar s-au observat urme de gropi de stâlpi. Podeaua caselor era din lemn despicat, din lut batatorit sau din pietre de râu. Acoperisurile erau în doua sau patru ape, fiind realizate din paie, lemn (sindrila) sau stuf.

Vetrele de foc se aflau în interiorul locuintelor si mai rar în exterior. Dupa tehnica de confectionare, vetrele erau: neamenajate, construite din lut, pe pat de cioburi ori pietre. Forma acestora este rectangulara, semicirculara sau ovala, ele putând fi adâncite, cu groapa pentru cenusa, cu gardina si simple. Cuptoarele cercetate sunt putine, ele fiind folosite pentru coacerea mâncarii (pâine), uz gospodaresc si pentru ars ceramica.

Ceramica culturii Starcevo – Cris, care este principalul element de identificare a fazelor acestei culturi avea urmatoarele caracteristici: pasta vaselor era degresata cu nisip si pleava tocata marunt, arderea buna (710 - 920°C); lustruirea foarte buna – aproape de luciul metalic, aspect monocrom; vopsirea cu pasta rosie, alba, crem cu puncte alungite dispuse în benzi verticale, buline ordonate în zig – zag, triunghiuri. Repertoriul formelor ceramice era foarte sarac, fiind alcatuit din: strachini, castroane globulare si boluri cu picior inelar. Vasele antropomorfe, din ultima faza a culturii, sunt considerate ca piese de cult, fara a li se cunoaste totusi functionalitatea.

O categorie deosebit de importanta pentru definirea etapelor de dezvoltare si a legaturilor cu alte medii culturale o constituie plastica din mediul crisoid. Existenta idolilor antropomorfi si zoomorfi, a sceptrelor, ne determina sa credem ca exista o viata comunitar- religioasa foarte bine închegata. Idolii zoomorfi redau foarte realist animale domestice, salbatice si pasari. Prezenta acestor reprezentari, în toate asezarile apartinând culturii Starcevo – Cris, indica existenta unor sarbatori si ritualuri legate de cresterea animalelor si vânatoare. Idoli antropomorfi sunt mai stilizati si respecta anumite canoane. Se cunosc mai ales idoli feminini care sunt de mai multe tipuri. Acest tip de piese e strâns legat de cultul fecunditatii si fertilitatii.

Din seria reprezentarilor ceramice fac parte si altarasele ceramice de mici dimensiuni si de diverse forme. Ele aveau trei functii: rol magic pentru arderea ofrandelor sau a unor mirodenii cu ocazia unor sarbatori, un rol pur functional în iluminat si ca suport pentru idoli.

Alte obiecte realizate din lut sunt putine si se leaga de ocupatii, mai ales, de pescuit, fiind specifice asezarilor care se aflau în apropierea unui curs mare de apa. S-au descoperit greutati pentru navod, sau pentru alte întrebuintari; ele au diverse forme: ovale, sferice, conice, cubice. O categorie deosebita de piese din lut sunt pintaderele – folosite la decorarea ceramicii, a tesaturilor si chiar la tatuaje.

Specifice acestei culturi, chiar daca ele lipsesc în zona de care ne ocupam, sunt mormintele care nu formeaza necropole. Cele circa 40 de schelete descoperite în toata aria culturii sunt plasate în cadrul asezarii, sub podeau casei sau între locuinte. Mortii erau înhumati, dar sunt frecvente cazurile de incineratie. Mortii înhumati erau depusi în pozitie chircita pe o parte cu orientare aleatorie (în functie de anotimp în cele mai multe cazuri), dar cu privirea spre rasarit. Sunt întâlnite si morminte duble. Inventarul funerar era sarac, în unele cazuri, mortul a fost depus pe un pat de cioburi, oase, scoici, pietre; alteori au fost aruncate în groapa fragmente ceramice si ofrande de carne.

Din piatra erau realizate diferite piese precum lame, piese componente pentru seceri, cutite, razuitoare, vârfuri de sageti sau sulite, topoare, ciocane, zdrobitoare etc. Principalele  roci folosite erau obsidiana, silexul si jaspul. Dupa modul în care aceste piese erau prelucrate, observam doua categorii: piese de mici dimensiuni (microlite) care nu erau slefuite si piese slefuite (topoare, ciocane, dalti). Piesele slefuite sunt din punct de vedere cantitativ putine si au o varietate tipologica mica, deseori fiind folosite pâna la epuizare, ceea ce denota si lipsa sau necunoasterea surselor de piatra. Astfel de unelte neolitice au fost descoperite în hotarul satului Ginta, Sânicolaul de Beius, Meziad, Râpa si Rabagani la “Dealul Viei”.

Obiectele din os si corn sunt destul de putine, reprezentând unelte si arme: vârfuri de sageti pentru arcurile de vânatoare, strapungatoare, spatule, lustruitoare si daltite din os confectionate din peretii oaselor lungi de bovidee, sapaligi. Podoabele din os, canini de urs si cochilii sunt: margele, pandantive, inele si bratari.

Din punct de vedere cronologic, nu cunoastem nici o alta manifestare culturala neolitica ulterioara culturii Starcevo – Cris în spatiul discutat. Acest lucru credem ca se datoreaza faptului ca zona Beiusului nu s-a bucurat de o cercetare arheologica sistematica privind epoca neolitica.

 

ENEOLITICUL. CULTURA TISZAPOLGÁR

Eneoliticul reprezinta si pentru zona noastra o etapa istorica relativ framântata si complexa, atât datorita fenomenelor economice si sociale noi, generate de aparitia si dezvoltarea metalurgiei cuprului, cât si a influentelor etno-culturale venite dinspre sud si est. În locul micilor comunitati agricole stabile, specifice sfârsitului epocii neolitice, se va petrece un fenomen de uniformizare culturala ce va duce la aparitia unor cercuri si orizonturi culturale noi, pe teritorii întinse. Epoca se caracterizeaza printr-o stabilitate a comunitatilor omenesti, un spatiu de manifestare clar delimitat geografic, dar si o viata economica si culturala deosebita.

Majoritatea cercetatorilor evidentiaza importanta începuturilor metalurgiei aramei în raport cu mutatiile produse în cadrul  comunitatilor neolitice târzii si care au dus la aparitia unui nou mod de viata, dezvoltat pe parcursul epocii eneolitice.

Exploatat initial la suprafata, cuprul natural a fost extras, începând cu epoca eneolitica în adevarate cariere sau mine, în zonele bogate în astfel de rezerve. De subliniat ca primele rezerve cuprifere exploatate în Europa s-au dovedit a fi cele din Carpatii Apuseni si Balcani. Cronologic, acest moment are loc la debutul culturii Tiszapolgár.

Cultura Tiszapolgár face parte din marile civilizatii eneolitice, atât prin continutul ei bine conturat, cât si prin arealul ocupat, sau influentele pe care le exercita asupra culturilor vecine, contemporane ei. Spatiul ocupat de aceasta cultura cuprindea partea de la est de Tisa, estul Slovaciei, nordul Serbiei si vestul României.

Coroborând toate datele de care dispunem, putem concluziona ca civilizatia Tiszapolgár în vestul României, cu cele doua faze de dezvoltare ale sale, A si B, îsi are limitele cronologice absolute între anii 3500 si 3200 î. Chr.

Desi se cunosc peste 100 de asezari apartinând acestei culturi – informatiile sunt minime. Au putut fi identificate patru tipuri de asezari: asezari situate în zone joase, asezari în zona deluroasa, asezari în zona montana si piemontana, si locuirile în pestera, care au fost mai degraba refugii temporare sau locuiri sezoniere ocazionate de exploatarea resurselor minerale sau practicarea unor vânatori la mare distanta de asezarea de baza. În privinta existentei unor sisteme de fortificatii artificiale ale asezarilor, mentionam ca pâna în prezent nu exista date certe care sa ateste acest lucru în întreg arealul culturi

În zona pe care o discutam, cea mai importanta asezare a culturii Tiszapolgár, a fost descoperita la Carasau (com. Cociuba Mare) unde în partea de sud a satului, în punctul numit de localnici „Cetate” a fost descoperita o cantitate impresionanta de ceramica apartinând acestei culturi.

Ceramica neolitica Carasau

În anii 1972 – 1973 cu ocazia cercetarilor arheologice efectuate pe promontoriul numit Botocana din raza satului Sânicolaul de Beius, sub stratul feudal a aparut un strat de cultura eneolitic. Acesta apartine culturii Tiszapolgár si se încadreaza în prima faza de dezvoltare a acestei civilizatii. Asezarea este destul de mica în suprafata si ocupa doar zona centrala a platoului si contine doar un singur strat de cultura. Materialul arheologic este deosebit de variat, bogat fiind mai ales în fragmente ceramice, piese si unelte din piatra slefuita.

Privitor la asezarile acestei culturi, subliniem faptul ca nu au fost semnalate date sa ateste urme ale unor incendii care sa fi dus la încetarea locuirii într-o anumita asezare; lucru ce ar presupune diferite conflicte intertribale sau patrunderea violenta a unor populatii razboinice în arealul culturii.

Daca tinem cont de tipologia geografico–etnografica a asezarilor care reflecta structural diferentele între ele, atunci putem remarca doua tipuri principale: asezari compacte (majoritatea) si asezari rasfirate. Primele au o suprafata în general mica de locuit fiind amplasate pe o forma de teren bine determinata: promontoriu, terasa s.a.m.d.  Al doilea tip include asezarile aflate în locuri deschise, fara limite naturale clare unde locuintele sunt împrastiate, ori poate organizate în grupuri.

În functie de grosimea stratului de cultura putem deosebi asezari de lunga durata (care contin un strat consistent format din mai multe nivele de depuneri) si asezari sezoniere cu un strat de cultura foarte subtire. Datorita duratei scurte de timp în care s-a manifestat aceasta cultura, stratul de locuire este destul de subtire: 20 – 30 cm.

Întinderea asezarilor variaza de la cele sub un hectar (unde presupunem ca se aflau pâna la 20 de locuinte) si pâna la cele cu o suprafata de peste 2 ha si care aveau probabil peste 50 de locuinte. Însa majoritatea sunt de pâna la 2 ha. Din datele pe care le detinem în prezent nu rezulta daca asezarile erau organizate dupa un plan mai mult sau mai putin preconceput.

Mobilitatea purtatorilor acestei culturi poate fi explicata prin cauze cum ar fi, de exemplu, intensificarea activitatii de crestere a animalelor domestice (ceea ce necesita cautarea continua de pasuni) si începutul metalurgiei aramei.

Datele despre tipurile si tehnica de constructie a locuintelor purtatorilor culturii Tiszapolgár din vestul României sunt relativ putine si de multe ori incomplete. Sapaturi recente au ajutat la întregirea informatiilor mai vechi, fapt ce ne-a ajutat sa deosebim doua tipuri de locuinte.

În interiorul acestor locuinte si mai ales a gropilor, a fost descoperit un bogat material ceramic, element de cultura indispensabil în analiza fenomenului cultural (durata si evolutie). Dupa aspectul general, ceramica poate fi clasificata în ceramica grosiera, semifina si fina. Formele ceramice prezinta o varietate relativ mare: pahare (cel mai reprezentativ tip ceramic pentru olaria acestei culturi), cani, vase de provizii, borcane, oale, boluri cu picior, pocale cu picior înalt (gol pe dinauntru si perforat), cupe, vase miniaturale. Ornamentatia ceramicii acestei culturi este considerata saracacioasa si rigida datorita numarului mic de elemente ornamentale: proeminente, perforatii si impresiuni (folosit cel mai frecvent într-o varietate bogata de forme). Purtatorii culturii Tiszapolgar renunta la pictarea vaselor cu toate ca procedeul era bine cunoscut si larg folosit în neoliticul târziu sau în culturile eneolitice contemporane învecinate (de ex. cultura Cucuteni). Alte piese realizate din lut erau greutatile pentru razboaiele de tesut (de tip vertical), fusaiolele, linguri din lut, figurine zoomorfe.

Piesele de piatra descoperite sunt realizate în doua tehnici de prelucrare diferite: prin cioplire (mai rudimentare) - lamele pentru seceri; prin slefuire, care erau de doua feluri: perforate (topoare-ciocan, buzdugan, topoare de lupta, margele din marmura) si neperforate (topoare plate trapezoidale, dalti, tesle).

Din cornul provenit din vânarea cervideelor sau din oase se realizau obiecte precum: topoare-ciocan (folosite ca arme), plantatoare, strapungatoare, sule si ace, iar din colti de mistreti realizau podoabe (amulete).

Zona cuprifera din vestul României avea cea mai mare  densitate de zacaminte de cupru din Europa. Din cupru erau realizate piese de podoabe precum inele, margele si bratari, fiecare de mai multe tipuri si variante. Aceste piese realizate din arama au fost gasite cu predilectie în morminte. Alt tip de artefacte realizate din cupru îl constituie topoarele, utilizate mai ales ca arme si mai putin ca unelte ori, poate însemne reprezentând statutul economic sau social al posesorului lor. Mentionam aici depozitele de asemenea piese descoperite la Josani si Cotiglet.

Daca tinem cont ca multe din depozitele gasite sunt obiectul unor descoperiri întâmplatoare si ca, probabil, multe piese s-au pierdut ori au fost încorporate prin retopire în piesele de bronz în perioada ulterioara, avem imaginea unei intensitati deosebite a metalurgiei aramei si a unei circulatii masive de piese finite în zona. Nu credem ca este aici locul unei analize amanuntite referitoare la tipurile si variantele acestor topoare, dar mentionam principalele tipuri de topoare descoperite în zona: topoare – ciocan, Mezokeresztes si Jászladány.

Ritul funerar practicat era înhumatia în pozitie chircita sau întinsa cu scheletul culcat pe partea dreapta (barbatii) si pe stânga (femeile). În general orientarea scheletelor este V – E. Inventarul funerar este compus din vase, arme, unelte si podoabe, precum si ofrande constând în animale tinere, domestice sau salbatice. O caracteristica a acestei culturi este separarea clara a cimitirelor fata de asezari.

CULTURA BODROGKERESZTÚR

Manifestarea culturala ce urmeaza populatiei Tiszapolgár în acest spatiu este cultura Bodrogkeresztúr, care se plaseaza la sfarsitul epocii eneolitice. Acest fenomen cultural reprezinta o etapa importanta în evolutia cronologica si culturala a neo – eneoliticului din nord – vestul României.

Apropierile tipologice în ceea ce priveste ceramica, uneltele si armele de cupru, podoabele si piesele de cult, precum si trasaturile comune în ritualul de înmormântare, ne determina sa afirmam ca principala componenta genetica a culturii Bodrogkeresztúr este mostenita din mediul culturii Tiszapolgár. Evolutia acestui fenomen etno - cultural cunoaste trei etape de dezvoltare: faza de tranzitie de la cultura Tiszapolgár la cultura Bodrogkeresztúr, faza clasica (A sau I) si faza finala (B sau II). Manifestarile acestei culturi se dateaza în perioada cuprinsa între 2300 – 2100 î. Chr.

Aceasta manifestare culturala are o arie geografica bine stabilita. Granita sudica si vestica o constitue Dunarea în nord ea se întinde pâna în Slovacia iar în est pâna la Muntii Apuseni si ai Banatului. În aceasta arie se constata o locuire intensa în bazinul Crisurilor.

În ceea ce priveste asezarile descoperite apartinând acestei culturi, frapeaza numarul mic al lor în raport cu numarul mare al descoperilire funerare. Cea mai plauzibila explicatie ar fi cea dupa care locuirile ar fi de scurta durata, fapt ce a facut ca depunerile stratigrafice sa fie nesemnificative. Asezarile acestei culturi se plasau pe malul apelor curgatoare, lacuri sau mlastini. Pentru a avea o minima protectie împotriva variatiilor de debit, ele sunt situate pe locuri putin mai înalte.

Cea mai cunoscuta asezare apartinând acestei culturi în arealul pe care îl analizam în prezenta lucrare este cea descoperita la Sighistel. Este vorba de o asezare de dimensiuni medii dar foarte bine conservata. Aceasta consta în locuinte de suprafata si anexele acestora (gropi menajere, gropi de provizii, vetre de foc si o serie de artefacte). Din punct de vedere cronologic descoperirea se plaseaza în faza clasica – târzie a culturii.

Locuintele sunt fragile, pe structura preponderent lemnoasa, lipitura cu lut fiind superficiala. Toate aceste caracteristici ne dau dreptul sa afirmam ca locuirile sunt de scurta durata, neexistând preocuparea asigurarii unori structuri masive a locuintelor, precum în epocile anterioare. Caracterul general al asezarilor si locuintelor confirma supozitia dupa care locuirea de scurta durata este legata – se pare – de economia preponderent pastorala a purtatorilor acestei culturi.

Necropolele reprezinta principala manifestare, alaturi de descoperirile funerare izolate, a culturii Bodrogkeresztúr. Numarul si corelatia mormintelor în necropole este semnificativa pentru statutul social si pentru locul individului în societate. Sesizam în primul rând ca cimitirile sunt de dimensiuni medii (în jur de 50 de morminte), fiind adesea plasate în zona foarte joasa din apropierea asezarilor. Credem ca exista o legatura între aceasta observatie si ritualul de înmormântare. Retinem ca înhumatii sunt gasiti la mica adâncime si ca mormintele nu se întretaie, fapt ce ne face sa afirmam ca înmormântarile au fost practicate într-o perioada scurta de timp si au avut, dupa câte se pare, un semn tombal.

Ca si în cazul celorlalte culturi preistorice, ceramica reprezinta principala urma de cultura materiala. Prin studiul  evolutiei acesteia se poate defini atât momentul de geneza, cât si aspecte de evolutie etnoculturala ale purtatorilor culturii. Ceramica a fost lucrata cu mâna si poate fi împartita în trei categorii: fina, semifina si uzuala/grosiera. În ceea ce priveste compozitia pastei ceramicii, aceasta este - în marea majoritate a cazurilor – nisipoasa, cu bobul mai mult sau mai putin fin (în cazul ceramicii fine si semifine) si mai rar pietricele (ceramica semifina si grosiera). Ca degresant este folosit mâlul amestecat cu paie sau cu paiete de mica, iar în cazul speciei grosiere apare ca degresant pleava tocata. Consecinta directa a tehnologiilor cunoscute în epoca, arderea ceramicii este, de cele mai multe ori, buna. Repercusiune fireasca a modului de ardere a ceramicii, culoarea vaselor nu reprezinta un repertoriu coloristic asa de variat ca în epocile anterioare. Gama culorilor trage spre cele închise: cenusiu, brun, negru. Principalele forme ale ceramicii respective sunt: strachina, castronul profilat, strachina – castron, paharele, ghiveciul de flori, farfuria si tigaia de peste, strachina cu picior, oala cu sau fara picior sau cu fundul ascutit, cesti – fiecare dintre acestea având mai multe variante tipologice. Cele mai spectaculoase ornamente sunt cele incizate. Acestea sunt realizate prin zgârierea suprafetei moi a vasului cu un obiect ascutit. Ele sunt  dispuse sub diferite forme: triunghiuri incizate sub buza vasului sau spirale îmbucate ori simple, ori meandre trasate din 3 – 4 linii paralele, triunghiuri hasurate în ghirlanda. Alte ornamente întâlnite sunt impresiunile, ciupiturile cu unghia (ce creaza un efect asemanator celui în spic de grâu). Foarte rar se foloseste pictura pe vas, barbotina ori canelura. Toartele au si ele uneori un caracter de decor, neputând fi identificat în cazul unora nici un caracter functional.

Ca si în epocile anterioare, uneltele de piatra sunt realizate din silex sau obsidiana, prin tehnica cioplirii. Uneltele slefuite sunt realizate din roci mai tari, sau de duritate medie. Uneori acestea pot fi perforate.

Referitor la uneltele realizate prin cioplire din silex sau obsidiana, în asezari se pastreza gama tipologica diversa din epocile anterioare, data fiind aria larga de utilizari. Se pot întâlni: razuitoare si lame, lama – ferestrau, cutite din silex, vârfuri de sageti, topoare slefuite si pisaloage. În zona de care ne ocupam a fost descoperit accidental un astfel de topor din piatra la Budureas. Acest tip de piese sunt întâlnite si inventarul mormintelor.

Uneltele obtinute din os si corn sunt specifice asezarilor, nefiind pâna acum descoperite în componenta inventarului funerar. Din os s-au obtinut strapungatoare, mosoare, ace de undita, pumnale si sapaligi. Din lut au fost realizate greutati pentru razboaiele de tesut sau pentru plasele de pescuit.

Având în vedere numarul mare de descoperiri de unelte si arme din cupru în arealul acestei culturi, s-a încercat definirea epocii, drept una a cuprului. Daca ar fi sa luam în considerare doar aceste bunuri materiale, am fi tentati sa fim de acord dar, atunci când analizam materialele arheologice în complexitatea lor, observam ca aceasta epoca este legata în evolutia sa de cele anterioare, dezvoltându-se mai degraba ca o continuare finala a eneoliticului.

La noi, primele descoperiri de obiecte de cupru apar de fapt în aria culturii Starcevo-Cris (faza târzie) si a culturii Vinca (faza timpurie). Dupa acest moment cronologic, urmeaza un orizont în care aceste piese aproape dispar.

Topoare cu bratele in cruce, depozitul de la Josani

Reaparitia uneltelor din cupru se datoareaza dezvoltarii metalurgiei acestui metal în eneoliticul dezvoltat si final. Aceste obiecte de cupru sunt obtinute, în continuare, prin procedeul baterii la cald a cuprului nativ, sau prin topire. Faptul ca în eneolitic cuprul constituie o materie prima valoroasa si destul de rara, se constata si din aparitia depozitelor de tip tezaur, ce constituiau însemne ale prestigiului social al posesorilor.

În cultura Bodrog-keresztúr principalele unelte si arme de cupru sunt topoarele. Dintre numeroasele tipuri de topoare de cupru, cele caracteristice culturii de care ne ocupam, par a fi arondate seriei cu brate în cruce de tip Jásladány, Nogradmarcál Székely – Nádudvár, Mezökeresztes ori topoarele cu ceafa cilindrica.

Numarul si greutatea topoarelor de cupru cu brate în cruce ne face sa ne întrebam unde au fost zacamintele de minereu exploatate si unde se realizau (prin topire si turnare) ele. Daca urmarim zonele în care au fost descoperite aceste tipuri de topoare, vom constata ca ele se concentreaza în Transilvania, în jurul Muntilor Apuseni, ceea ce corespunde – în mare – cu actualele zone de exploatare a cuprului. De asemenea, constatam pentru Muntii Apuseni si corelatia dintre zacamintele de cupru si cele de sare. Din pacate, informatiile cu privire la turnarea acestor piese sunt extrem de lacunare, deoarece nu s-au gasit înca tiparele necesare acestei operatii. Bavurile pieselor ne indica însa, cu certitudine, faptul ca ele se obtineau din tipare.

În zona pe care o avem în vedere, au fost descoperite doua depozite de topoare din cupru cu bratele în cruce apartinând culturii Bodrogkeresztúr: la Beius si la Josani. Primul este compus din doua piese si are o greutate de 1,327 kg. Cel de-al doilea, este compus din 6 piese si are o greutate de 4,329 kg. Din punct de vedere tipologic ele apartin tipului Jászládány, variantele Târnavita, Orsova, Sincai si Petresti. Un alt topor cu bratele în cruce a fost descoperit la Pocol. Deoarece, la acest stagiu de dezvoltare a civilizatiei umane, realizarea unor astfel de piese presupuneau un imens volum de munca, târnacoapele de cupru eneolitice sunt interpretate ca fiind folosite ca semn de prestigiu de catre posesorul lor care, mai mult ca sigur, detinea o importanta pozitie în comunitatea careia îi apartinea.

În mormintele cercetate în Ungaria, exista diverse podoabe de cupru. Descoperiri de acest fel nu apar însa si la noi. Mai cunoastem descoperi de aur privind aceasta categorie de piese la Camin (jud. Satu Mare) si Ostrovu Corbului.

Putem concluziona afirmând ca, cel putin în Muntii Apuseni dar si zona de care ne ocupam, se gasea un puternic centru metalurgic al prelucrarii cuprului si al aurului pentru acest palier cronologic al eneoliticului, centru din care iradiaza câteva tipuri specifice de unelte, arme si podoabe.

Stim deja ca în culturile anterioare, în special în decursul epocii neolitice, plastica zoomorfa si antropomorfa din lut este foarte bine realizata. Foarte rar apar si exemplare realizate din piatra, probabil piese straine de mediul local. În cultura Bodrogkeresztúr reprezentarile plastice din lut sunt însa extrem de putine. Apar însa si altare de lut folosite în cadrul procesului ritual sau, poate, la iluminat. Acestea au corpul patrulater, pereti înalti cu lobi la colturi, cu piciorul în sectiune rotunda sau sub forma literei L. De departe, cea mai importanta categorie a plasticii în lut, piatra, cupru sau aur din aria acestei culturi erau idolii en violon. Aceste piese de dimensiuni mici – cu exceptia unor piese unicat de aur, ce pot fi de mari dimensiuni – sunt realizate din lut. Functia acestor obiecte, este mai greu de precizat, dar erau larg raspândite, având o importanta pan-culturala, din moment ce pot fi gasite în medii culturale diferite, pâna în spatiul anatolian (Troia, nivelele I si II).

În ceea ce privea ritul funerar, decedatul este îngropat abia dupa ce dispare rigiditatea cadavrului, de multe ori presat în groapa , fapt ce nu s-ar fi putut face în cazul în care mortul se afla în primele trei – patru zile de la deces. Înmormântarea se facea dupa legi aspre, ceea ce ne duce cu gândul la o organizare sociala bine structurata. Directia decedatilor era E-V, cu mici devieri, fapt ce poate fi pus în legatura cu traditia culturii anterioare - Tiszapolgár. Mormintele chircite pe partea stânga apartin femeilor, pe când cele chircite pe partea dreapta apartin barbatilor. Diferentierile dintre sexe continua si în ceea ce priveste inventarul; în mormintele de femei numarul de vase este vizibil mai mare.

Descoperirea a numeroase tezaure de aur în aria culturii Bodrogkeresztúr ne determina si ea sa credem ca populatiile eneolitice apartinând acestei culturi detineau un monopol asupra accesului la zacamintele aurifere, cuprifere (zona Baita), si de sare din Muntii Apuseni si din interiorul arcului carpatic.

Cultul fertilitatii si fecunditatii este caracteristic în continuare, comunitatilor eneolitice. Dupa cum se stie, cultul fertilitatii si fecunditatii este o caracteristica a populatiilor stabile, agrare.

Sfârsitul culturii Bodrogkeresztúr se petrece prin cucerirea ariei acestei populatii de catre noi populatii, caracterizate de un stil de viata nou, specific populatiilor ce aveau ca principala ocupatie cresterea de animale. Procesul de disolutie este foarte rapid, predominarea noilor tipuri de materiale petrecându-se rapid. Sfârsitul culturii Bodrogkeresztúr se plaseaza înainte de aparitia în zona depresiunii Beiusului a purtatorilor culturii Cotofeni din perioada de tranzitie spre epoca bronzului.

PERIOADA DETRANZITIE LA EPOCA BRONZULUI

Cultura Cotofeni

În nord-vestul României, în perioada de tranzitie la epoca bronzului sunt documentate doua culturi arheologice: cultura Baden si cultura Cotofen. Prima este raspândita mai ales în partea de nord a acestei regiuni, în timp ce manifestarile Cotofeni sunt întâlnite mai ales spre Câmpia Crasnei si sudul Crisanei (implicit si zona Tarii Beiusului).

Componenta importanta a proceselor care au marcat finalul perioadei eneolitice, cultura Cotofeni a contribuit totodata substantial la nasterea civilizatiei epocii bronzului în spatiul transilvanean. Din punct de vedere al cronologiei, aceasta cultura urmeaza imediat dupa manifestarile culturii Bodrogkeresztur si îsi încheie evolutia înainte de aparitia culturii Makó perioada cuprinsa din punct de vedere  al cronologiei absolute în intervalul 3000 – 2500 î.Chr.

Purtatorii acestei culturi sunt caracterizati de un stil de viata mobil, datorita modului de viata predominant pastoral – în continua cautare de pasuni.

Zona Beiusului este destul de bogata în descoperiri apartinând culturii Cotofeni. Locuiri apartinând acestei culturii au fost gasite în stratul II de depuneri din Pestera Meziad, Pestera Magura Sighistel (com. Câmpani) si pestera Magura Bihorului (com. Câmpani), unde a fost scos la lumina un bogat material ceramic. La Râpa, pe “Dealul Morilor” – terasa a Crisului din stânga soselei Râpa – Tinca cercetarile arheologice au relevat o asezare de lunga durata, fapt reliefat de descoperirea a mai multor nivele de locuire apartinând culturii Cotofeni

Pornind de la  formele de relief pe care sunt amplasate locuirile Cotofeni, se disting asezari pe forme de relief joase (grinduri, pe terase) si asezari pe forme de relief înalte (pe boturi de deal, pe vârfuri stâncoase, în pesteri). Ceea ce trebuie remarcat, în general, privind asezarile culturii Cotofeni este faptul ca marea majoritate a descoperirilor reprezinta locuiri modeste ca extindere în timp si spatiu, situatie care indica o preponderenta a locuirii de tip sezonier, o mobilitate crescuta a unor comunitati restrânse, determinata în principal de o anumita strategie de subzistenta.

Fata de numarul impresionant al descoperirilor Cotofeni, cercetarile sistematice reduse nu permit consideratii prea ample privind tipurile de locuinte si mai ales modul lor de amplasare în interiorul asezarilor. Cu toate acestea, exista o serie de observatii stratigrafice clare, care ne permit sa oferim o clasificare a principalelor tipuri de locuinte în: locuinte de suprafata si locuinte adâncite (bordeie). Bordeiele sunt atestate atât în faza a II-a cât si în faza a III-a. Ele pot avea forme circulare sau ovale, mai rar, rectangulare, adâncimea lor de la nivelul de calcare variind între 0,40 – 1,50 m., unele fiind prevazute cu un prag sau treapta pe una din laturi. Din punct de vedere social, locuintele de dimendiuni reduse utilizate în cadrul culturii Cotofeni par sa fie resedinte unifamiliale, diferite de casele mai spatioase, de obicei cu mai multe încaperi si chiar cu doua nivele, cunoscute din perioada neoliticului târziu si eneoliticului în aria culturii Tisza.

Sistemele de subzistenta si strategiile de exploatare a resurselor naturale n-au fost analizate decât sumar în studiile consacrate perioadei eneolitice si începutului epocii bronzului pe teritoriul României. Modificarile care au survenit în aceasta etapa, concretizate în noi strategii de productie si distributie a hranei, au fost mentionate doar la modul general, fara a exista suportul documentar necesar. Si pentru cultura Cotofeni s-a afirmat o pronuntata tendinta de mobilitate, reflectata prin numarul mare de locuiri sezonieire, socotindu-se ca ea ar fi creatia unor grupuri de pastori nomazi sau seminomazi, teorie combatuta ulterior. Din pacate, în majoritate asezarile culturii Cotofeni nu au facut obiectul unor studii arheozoologice, care ar fi putut contribui la confirmarea sau infirmarea practicarii pastoritului.

În cadrul ceramicii se pot distinge doua grupe principale: ceramica fina si cea grosiera. Ceramica fina cuprinde vasele confectionate dintr-o pasta omogena având ca degresant nisip. Pasta este bine framântata, modelarea peretilor este atenta, grosimea lor fiind redusa si destul de uniforma. O mare atentie s-a acordat prelucrarii  suprafetei exterioare si interioare a vaselor, aceasta fiind lustruita în majoritatea cazurilor. În ceea ce priveste gama cromatica a ceramicii fine, în general predomina cenusiul. Ceramica grosiera se diferentiaza în special prin natura degresantului utilizat. Tratamentul suprafetei vaselor este si el diferit, de obicei practicându-se doar o netezire mai mult sau mai putin atenta, rareori întâlnindu-se o lustruire superficiala. Culoarea cea mai des întâlnita este caramiziul, mai rar diversele nuante de cenusiu.

Si aici în ceea ce priveste tipologia ceramicii Cotofeni, strachinile reprezinta forma cea mai frecventa folosita, apoi castroanele, cestile, canile, amforele, oalele, paharele, vasele cu forma globulara, vase – borcan, ulcioare.

Principalele forme de realizare a decorului întâlnite în cadrul ceramicii Cotofeni sunt: prin adâncire, în relief, prin încrustatie. Aceste tehnici duc la realizarea  unei game  diverse de motive ornamentale: forma “ramurilor de brad”, benzi hasurate dispuse vertical sau orizontal, forma “scheletului de peste”, “tabla de sah”, împunsaturi succesive, alveole, ghirlande, striuri, canelare, brâuri, butoni (de diferite forme).

Din lut se mai realizau o serie de obiecte cu rol utilitar sau decorativ: fusaiole, greutati pentru razboiul de tesut, mosoare, linguri, lustruitoare si margele de diferite forme.

Utilajul litic apartinând culturii Cotofeni se caracterizeaza atât prin reducerea semnificativa a cantitatii pieselor folosite, cât si prin saracirea repertoriului functional. Principalele tipuri de unelte coplite includ lamele, razuitoarele si gratoarele. Ceea ce reprezinta însa fenomenul definitoriu pentru industria litica cioplita este utilizarea în proportie covârsitoare a materiei prime disponibile în aria de subzistenta a fiecarei comunitati. Numarul obiectelor din piatra slefuita este relativ redus fata de perioada neolitica. Ca materie prima pentru confectionarea lor au fost utilizate bazaltul, andezitul, marna calcaroasa si chiar gresie. Se realizau topoare (tip dalta sau perforate), râsnite, frecatoare, cutite curbe, pandantive si margele.

Uneltele si podoabele lucrate din os, corn sau dinti de animale sunt prezent în numar mare atât în asezari cât si în morminte. S-au descoperit sule, sapaligi, daltite, spatule, piepteni pentru decorarea ceramicii, pandantivi realizati din dinti perforati de animale.

Analizele facute privind metalurgia cuprului în perioada de tranzitie spre epoca bronzului evidentiaza scaderea brusca a cantitatii de metal aflate în circulati. Pâna în prezent exista putine dovezi privind practicarea mineritului de catre comunitatile Cotofeni, exploatarea zacaminelor cuprifere facându-se probabil prin procedee simple, baza putând-o constitui cuprul nativ, usor accesibil în epoca respectiva, care putea fi prelucrat prin ciocanire la rece, urmata sau nu de o calire, pentru care era suficienta o temperatura de 150oC.

Repertoriul pieselor realizate din cupru cuprinde: arme (pumnale de diferite tipuri), unelte (sule, topoare plate, cutite, ace, dalti), podoabe (pandantivi de tip ochelari, bratari, coliere, margele).

Idolii antropomorfi reprezinta cea mai numeroasa categorie de piese cu destinatie magico–religioasa din aria Cotofeni. O parte din piese sunt simple, altele sunt decorate în tehnica inciziilor sau a împunsaturilor succesive. Acestia provin din locuinte, neavând cazuri certe în care ei sa poata fi asociati unor complexe cu evident caracter cultic.

Problema riturilor si ritualurilor funerare practicate de purtatorii culturii Cotofeni continua sa fie extrem de controversata.

 

 

Cauta in site

PANTANO
RECLAMA TA  la tara Beiusului EMF EXTREME WEST COMPUTERS BEIUS STIRI DOI LUPI APUSENI HUNTING GUARDIA SECURITY