Login

Register

User Registration
Login Close
---

---
Cumpara CANA Tara Beiusului
Cazare transport anunturi shop
A+ A A-

Sărbători Populare şi Religioase

Prin rosturile ei în divizarea şi măsurarea timpului, sărbătoarea poate fi percepută ca dimensiune fundamentală a timpului, cu rol semnificativ în consacrarea evenimentelor vieţii omului, dar mai ales în organizarea ciclului calendaristic. Ritmarea ciclică a timpului concret, ca funcţie prevalentă a sărbătorii în calendarul popular, conferă acesteia un rol important în momentele de regenerare periodică a timpului, de renovare a lui. Ea marchează astfel, pe lângă momentele importante din viaţa omului, începuturi şi sfârşituri ale unităţilor de timp în care a fost împărţit anul în gândirea populară.

1.Sărbătorile primăverii( sărbătorile Ciclului Pascal) încep odată cu Lăsatul Secului de dinainte de Postul Paştilor şi se termină cu Rusaliile.

1.1. Sărbătoarea de Lăsatul Secului este marcată în special de obiceiuri legate de cultul morţilor: pomene, parastase, dar şi alte rituri: aprinderea focurilor rituale, strigarea peste sat, etc. Aici termenul de Lăsatul Secului s-a cam pierdut. Se ştie doar că este ultima zi a Câşlegilor de iarnă (perioadă în care se pot face nunţi între Crăciun şi Paşti) în care se mai poate mânca „de dulce” (adică cu carne sau alte produse animaliere). De acum încolo se intră în Postul Mare. Această sărbătoarea întotdeauna va cădea duminica, deoarece şi Paştele cade tot duminica.

Sâmbăta după-amiaza femeile încălzesc cuptorul, două, trei la un loc şi fac tot felul de mâncăruri, care mai de care mai delicioase. În primul se coace pâinea, apoi se fac plăcinţele cu mălai în frunze de varză, teiţei cu nucă sau cu mac, poame coapte, etc.

Fiecare membru al familiei trebuie nu numi să mănânce ci şi să se sature ca nu cumva să mai poftească mâncare „de dulce” în Postul cel Mare.

În această zi, în trecut se ţineau cele mai mari şezători. Toţi tinerii se adunau la o casă din sat; fetele veneau cu „pancove” (gogoşi) şi cu plăcinte coapte direct pe plita sobei. Era ultima noapte până în ziua de Paşti în care tinerii se mai puteau distra, în post la şezători participând doar femeile, care făceau „ţoluri” (un fel de pături frumos ornamentate), preşuri dar mai ales haine pentru toţi membrii familiei, pentru a fi frumoşi în ziua de Paşti.

De cum începe Postul Mare ( postul de dinaintea Paştelui), gospodinele încep să trebăluiască prin casă, gospodarii prin ogrăzi, reparând gardurile. În casă sunt aduse războaiele de ţesut, pentru ca femeile să poată ţese pânze pentru hainele de sărbătoare.

Postul Mare (Postul Paştilor, sfânta şi marea „patruzecime”) începe de lunea după Lăsatul Secului şi până în Duminica Paştilor, după Liturghie, când se săvârşeşte după miezul nopţii.

În trecut, în postul mare tot creştinul postea, la fel şi locuitorii acestei zone, unde de altfel oamenii erau cu mare frică de Dumnezeu. Azi, mulţi se îndeasă la bucate oprite de Dumnezeu, mâncând în post cărnuri ori brânzeturi, ceea ce altădată era nepermis. Cât despre nunţi, boteze şi hore nici nu poate fi vorba.

Şapte săptămâni, cât ţine postul Paştelui, în fiecare sâmbătă femeile duc la biserică prescuri pentru pomenirea morţilor. Astfel aceste sâmbete sunt numite Sâmbetele Morţilor.

În Sâmbăta Mare, în zorii zilei, femeile mai vârstnice din casă duc la biserică o pască ( prescură mai mare făcută doar de Paşti) şi o sticlă de vin. Această pască este tăiată în bucăţele şi este stropită cu vin, iar noapte după slujba de Înviere făcută la ora 12 noapte se face slujba de sfinţire a „paştilor”, apoi acestea sunt împărţite sătenilor.

1.2. În 9 martie de Sărbătoarea celor 40 de Sfinţi , pe dealuri din jurul satelor se aprind focuri. Sunt tăiate crengile de pe un copac şi pe trunchi se bagă cauciucuri. În jurul focului se adună toţi băieţii tineri din sat şi se încinge o petrecere pe cinste. Fetele de măritat, care rămân acasă îşi fac o turtă din făină de grâu pentru aflarea norocului. Această cocă sete făcută doar din făină, apă şi sare multă. Noaptea fetei i se face sete şi se visează că sortitul ei îi va aduce apă.

În seara de „Cei 40 de sfinţi”, la apusul soarelui, femeie ies cu un clopot în mână şi cu „cantă” (urcior) cu apă în care s-au pus boabe de grâu şi înconjoară grădina, curte şi ograda spunând:

„Ieşiţi broscoi, ieşiţi şerpoi,

De sub talpa căşi noastre,

Mergeţi’ în codrii pustii

Unde vacă nu mujeşte,

Cu săcure’ nu ciopârţeşti,

Pe D-zo’ nu pomeneşte,

Acol’ să aveţi locu’,

Acol’ să vă aşezaţi

Şi casa sfântă să mi-o lăsaţi.”

1.3. Sântoader este prima zi de sâmbătă din postul mare. Sărbătoarea este dedicată calului Sfântului Toader şi acum se prepară alimente rituale precum grâul fiert şi îmbunătăţit cu nucă, miere sau zahăr, porumb fiert, colăcei, plăcinte, „pancove”. Femeile în casa cărora a murit cineva duce acum la biserică prescuri, sau grâu fiert , iar preotul face o slujbă de pomenire pentru mort.

De Sântoader, din grâu se face „colivă” sau „colie”, cum este ea numită prin părţile locului.

Metaforă a vieţii şi morţii, având la bază bine cunoscutul simbolism al grâului ce racordează viaţa cu moartea prin reînviere, în fiecare an după iarna grea, semnificaţiile coliei relevă faţete ale concepţiei despre viaţă şi moarte a ţăranului, despre posibila continuare dincolo de moarte, despre legătura între cele două forme de existenţă.

Semnificaţiile elementelor componente sunt accentuate prin simbolistica întregului, condensată în ideea de comuniune realizată prin integrarea boabelor de grâu într-un tot („ legatul” colivei este o măsură a priceperii în tehnica de preparare)., semnificând legăturile care-i unesc pe oameni între ei dar şi cu morţii lor.

Localnicele spuneau că „este cel mai mare păcat să nu faci colie de Sântoader” sau că „dacă nu dai morţilor colie, ei se întorc acasă şi cer”.

De aici se desprinde conotaţia de „jertfă” pentru iertare, ofrandă sacralizantă şi sacralizată, adresată celor morţi în scopul captării bunăvoinţei lor, dar şi în ideea asigurării plecării lor definitive din acea casă.

Acum toată lumea face colie, dar nimeni nu ştie exact de ce. Ei spun că „aşa este bine” sau că „aşa este de când lumea”. În trecut şi ritual pentru prepararea lui era unul deosebit, acum doar se pune la foc şi se îndulceşte cu zahăr şi nucă.

Mai demult, grâul pentru colie era pun separat, încă de când se secerase. Apoi era pus în săculeţ de pânză sau în oală de lut şi se păstra până la Sântoader. Înainte cu o zi sau chiar în zi de sărbătoare, femeia care făcea colie se spăla pe mâini şi se apuca de treabă. Spăla grâul în trei ape (apa trebuia adusă de la fântână înainte cu o seară, pentru a pleca din ea eventualele duhuri din fântână) şi era pus la foc într-o oală, dacă nu chiar nouă, măcar una considerată „bună” (folosită numai pentru mâncăruri de sărbătoare).

Cea mai importantă este tehnica de fierbere. Trebuie să ştii cum să menţii focul, nici prea tare, dar nici prea mocnit, pentru că la sfârşit trebuie să se formeze un sos gelatinos. Când este gata fiert se scoate din oală se pune în formă specială sau în farfurii mai mari peste care se pune zahăr, miere, nucă şi alte mirodenii care mai sunt prin casă.

Când mănânci colie trebuie să fii sobru, să ai o atitudine solemnă, să respecţiceea ce este în farfurie şi mai ales simbolistica lui.

Contactul sobru cu acest aliment, atitudinea mistică faţă de el, echivalentă atitudinii în prezenţa morţilor se exprimă prin interdicţii şi prescripţii păstrate din bătrâni: „să nu scapi colie pe jos”, „să nu laşi nimic nemâncat”, „să te rogi pentru sufletul morţilor înainte de-a începe să mănânci” sau „să nu te veseleşti când o mănânci”. Elemente ale unui cod comportamental specific societăţii tradiţionale, ele relevă planul spiritual în care acest aliment este înglobat prin semnificaţii de depăşesc sfera nutriţiei şi care îl metamorfozează în simbol cu valoare polisemică, nelipsit din practica rituală funerară.

1.1.4. Bunavestire (25 martie) este tot atât de importantă ca şi Paştele, serbându-se cu cea mai mare sfinţenie, mai ales de către femei, pentru vestea îmbucurătoare adusă Preacuratei că va naşte pe Mântuitorul lumii. În această zi este dezlegare la peşte, fiecare casă până la cele mai nevoiaş trebuie să mănânce peşte, iar dacă nu are de unde cei mai cu avere din sat le duc şi lor. Tradiţia zonei spune că dacă mănânci peşte azi eşti iute şi sănătos ca peştele. Se ţine post toată ziua până la „vecernie” iar după aceasta se mănâncă numai pâine şi apă.

1.5. Sărbătoarea Sfântului Gheorghe ( 23 aprilie) ( Sângiorz sau Sânjorj-local), care deşi la prima vedere este o sărbătoare religioasă, ea are la bază vechi semnificaţii populare: reprezintă începutul ciclului vegetal, al reînvierii naturii, dar şi al anului pastoral- urcarea oilor la munte. Este considerată cap de primăvară, sfârşit de iarnă, ceea ce arată repetabilitatea infinită a ecuaţiei: începutul- sfârşitul- începutul. Sânjorj împreună cu Sâmedru ( din 26 octombrie) împarte anul pastoral în două: vara pastorală şi iarna pastorală.

O legendă povestită de bătrânii acestor sate concluzionează că cheile anului sunt la Sânjorj, astfel el închide iarna şi eliberează vara.

Astăzi este ales în mod simbolic cel mai harnic dintre gospodari, care iese primul la arat. Plugul este frumos ornamentat, ţăranul este îmbrăcat în straie de sărbătoare, pentru a marca solemnitatea momentului. De acest moment depind soarta întregii colectivităţi pentru următorul an. Dacă zeităţile întorc faţa spre acest gest simbolic de arat atunci bucatele vor fi multe, dacă nu anul va fi sărac şi hambarele goale.

Tot acum se pun ramuri verzi la porţile caselor, la grajduri, la coteţe sau la uşi ca ofrandă adusă zeului vegetaţiei.

În cadrul obiceiurilor pastorale, Sânjorj reprezintă tot un debut, inaugurarea anului pastoral. Sfântul Gheorghe este considerat protectorul animalelor pentru lapte dar şi al cailor.

Locuitorii acestor zone îşi dădeau acum oile unui cioban care el urca sus la munte. Acum foarte puţine familii mai ţin oi în zonă, în schimb aproape la fiecare gospodărie sunt cai. Aceştia sunt urcaţi în preajma sărbătorii de Sânjorj la munte, în zona Padiş de unde sunt coborâţi numai toamna târziu. Înainte de-a urca caii al munte, în trecut localnicii încercau captarea protecţiei forţelor supranaturale, pentru a proteja animalul. În ajun femeile făceau un colac rotund şi gol în mijloc. Jumătate era sfărâmat şi pus în găleata calului, iar cealaltă jumătate se punea deasupra „şuştarului” (vas pentru muls vacile). În acea zi laptele era muls peste acea bucată de colac şi apoi dat copiilor să-l bea, pentru ca vaca să aibă spor la lapte tot anul. Decodificarea semnificaţiei obiceiului consta în presupusul spor al laptelui pentru viitor, prin înlăturarea forţelor malefice care ar fi putut lua „mana”(sporul) laptelui sau ar putea face rău animalului sau proprietarului.

1.6. Floriile, cu corespondent la zeiţa romană Flora, protectoare a florilor, „în cinstea căreia se organizau serbările de primăvară, numite Floralia, în Dacia Romană”, înseamnă din punct de vedere religios intrarea triumfală a Mântuitorului în Ierusalim, zi în care mulţimea l-a întâmpinat cu mare bucurie, cu ramuri de finic şi cu urale.

Sărbătoarea Floriilor, sintetizează ca şi alte sărbători calendaristice o multitudine de datini şi credinţe, menite să protejeze prin acţiunea lor benefică atât oamenii (vii şi morţii), cât şi animalele, recoltele, mâţişorii de salcie având proprietăţi profilactice şi curative, dar şi pentru îndreptarea vremii, împotriva grindini, a trăsnetelor.

De la biserică se iau ramuri de salcie sfinţită, care se pune la rama icoanelor, dar şi la porţi.

În Sâmbăta de Florii ( Sâmbăta lui Lazăr- cel pe care l-a înviat Domnul Isus Hristos), bătrânele satului spun că nu era voie să se toarcă ci să se facă plăcinte, pentru că morţii aşteptă să li se dea de mâncare. Astfel în această zi trebuie să se dea pomană la cei nevoiaşi plăcinte în amintirea morţilor.

Duminica Floriilor (Florii), care precede Duminica Paştilor, este începutul Săptămânii Mari. Credinţele locale sunt că în această zi încep copacii să înflorească. Cu ea începe ciclul de două săptămâni sfinte din jurul Paştilor.

Este o adevărată sărbătoare a naturii şi sufletului, a venirii primăverii şi triumfului vieţii asupra morţii. Străzile satelor sunt pline de tineri şi bătrâni îmbrăcaţi în straie de sărbătoare şi cu mâţişori în mână.

Femeie se gătesc încă dinainte, văruiesc casele, îşi curăţă „blidele”, „feleguţele”, „blidarele”, masa şi uşile pentru a întâmpina sărbătorile cu casa curată. Ele au pregătit încă dinainte bucate alese, plăcinte, sarmale cu ciuperci, must de poame, cozonaci cu nucă şi cu mac, etc.

Ţărăncile din Pietroasa, în această zi, după slujba de al biserică se duc la pădure, sau trimit copii pentru a aduna coajă de pădureţ pe care o vor folosi în Vinerea Mare la împestritul ouălor. Dacă le culeg de azi ouăle lor vor fi la fel de frumoase ca şi ziua de Florii.

1.7. În Săptămâna Mare, fiecare sătean, cu mic cu mare, se duce la biserică pentru „cuminicare” (împărtăşanie). În această săptămână, cel mai bun grâu se duce la moară şi din el se face prescuri pentru Paşti. În trecut, în această săptămână, localnicii nu consumau oţet sau untdelemn, pentru că lui Isus în săptămâna patimilor sale i s-a dat oţet, iar cu untdelemn a fost uns când a fost dat jos de cruce.

Ultimele zile din săptămână sunt rezervate pentru pregătitul paştilor,cozonacilor şi înroşitul ouălor. Nu poate fi sătean care să nu aibă în ziua sfintelor Paşti, pască şi ouă roşii pe masă, pe care să le împartă copiilor şi să ciocnească la sfânta Înviere (la miezul nopţii), că doar ele ne amintesc de trupul şi sângele lui Isus.

De aceea, în zilele ce urmează până la Paşti, peste tot satul pluteşte în aer plăcutul miros de pască şi de cozonaci proaspeţi. Mai demult, nu se pomenea aici de cozonac, toată lumea făcea numai pască şi pomene din cel mai curat grâu de casă, dar acum toţi au deprins să facă şi cozonaci.

1.8. În Vinerea Mare, nu se coace nimic, ziua este rezervată doar împestritului ouălor.

În Sâmbăta Mare, în zorii zilei, gospodinele din sat începeau a frământa aluaturi pentru pască şi cozonaci. Tot acum se face o prescura mare care trebuie dusă la biserică pentru a se face din ea Paştile Paştilor. Ea făcea din făină, lapte şi drojdie iar pentru a avea culoare frumoasă, în trecut puneau şi şofran (care aveau). Pentru frământat se foloseau cele mai bune vase, apoi se lăsa al dospit câteva ore pentru a creşte frumos în cuptor, acoperită fiind cu o „feleguţă”, din cele mai bune din casă. Paştele au formă rotundă şi pe margini diferite ornamentaţii. Unele femei în loc de împletitura de pe margini, pun un grătar de firicele de aluat pe toată suprafaţa tipsiei cu pască sau o cruce mare în mijloc, dar aceasta mai mult pentru prescura, care o duc la biserică.

Astfel pregătită, prescura se dădea la cuptor iar când era scoasă se ungea pe deasupra cu un gălbenuş de ou crud, ca să capete faţă frumoasă.

În trecut pasca se face simplu, din aluat de pâine frământată, de forma unei turte. Era pusă într-o tavă întinsă si peste ea se punea brânză dulce amestecată cu tot felul de condimente aromate, dacă erau în casă. Pe deasupra era ornamentată cu un grilaj de aluat printre ochiurile căruia se vedea brânza. Mai nou se folosesc tot felul de reţete adaptate, găsite prin cărţile de bucate, cu aluaturi delicioase de cozonac, coaptă fiind în forme dreptunghiulare sau rotunde, cu foile marginilor groase şi ridicate din tavă.

Când vorbim despre datina Paştilor în biserica românească, nu înţelegem sărbătoarea cea mare a Învierii Mântuitorului Isus, ci înţelegem datina ca, în duminica Învierii Mântuitorului, fiecare creştin să primească mai întâi în biserică pâine şi vin binecuvântata de preot, şi numai după aceea să mănânce alte bucate.

Interesant este de urmărit şi modul de preparare al cozonacilor. Pentru aceştia, faţă de aluatul pentru pască se mai adaugă şi ouă. Se lasă al dospit într-o încăpere unde nu se circulă pentru a nu fi curent şi unde merge focul, deoarece au nevoie de căldură ca să a crească. În vasul pentru frământat, se opăresc câteva linguri de făină, de cea mai bună calitate, special păstrată pentru astfel de evenimente, care fost adusă de ieri din cămară (să fie la temperatura camerei), cu lapte fiert şi ouă. Se amestecă cu o lingură de lemn (aceasta fiind ţinută doar pentru făcutul de cozonaci şi prescuri), ca să nu se formeze cocoloaşe. Separat drojdia se înmoaie cu 2-3 linguri de lapte sau apă cu zahăr şi se amestecă totul cu făina opărită. De aici urmează partea grea deoarece trebuie frământat foarte bine, până face umflături şi se lipeşte bine de mâini. Se acoperă şi se pune la loc ferit să crească.

Aluatul astfel pregătit este pus pe masă se întinde o foaie subţire de aluat, peste care se pun diferite umpluturi: nucă, mac, rahat sau mai nou şi cacao. Foaia dea luat se rulează sub formă de sul şi se pune în tipsii speciale (alungite şi înalte) pentru cozonaci, care apoi se dau la cuptor pentru aproximativ o oră. Cuptorul trebuie să fie fierbinte când se introduc cozonacii şi pasca, apoi se lasă la foc potrivit ca să se coacă uniform. Când cred ele că este gata, femeile, scot tipsiile şi încearcă aluatul cu un fir de pai, dacă firul de pai iese curat, atunci cozonacul este copt.

Pentru un luciu frumos, cozonacii se scot pentru câteva secunde din cuptor se ung cu o pană de gâscă înmuiată în sirop de zahăr şi se dau din nou la cuptor pentru câteva momente.

La sfârşit se scot din cuptor şi din tipsii se pun pe „fundoaie” (plăci de lemn) şi se acoperă cu prosoape curate, astfel datorită căldurii prosoapele se umezesc, înmoaie coaja colacilor şi ei se vor păstra mai mult timp fragezi.

Pentru anumiţi cozonaci cu mac este o reţetă specială: pentru 10 porţii este nevoie de 1 kg făină, margarină, 1 lingură de zahăr, 1 cană cu lapte, 6 gălbenuşuri, drojdie, topită în lapte, sare şi mac. Se frământă aluatul şi se fac zece corzi egale care se mai lasă să se „odihnească”. Umplutura se face din mac, măcinat în prealabil prin maşină specială, zahăr şi lapte cald. Din toate se face o cremă care se amestecă tot timpul pe sobă la foc foarte mic, până primeşte o consistenţă cremoasă, la sfârşit adăugându-se zahăr vanilat şi rom. După ce au dospit destul, cele zece corzi se ung cu crema respectivă, se rulează, se pun în tipsiile pentru cozonaci, unse cu unt sau margarină şi se dau la cuptor pentru o oră, la foc mijlociu.

Gospodinele arată al copt cel mai mare interes, ca să nu dea prilej de vorbe urâte şi să ajungă de râs în sat.

Vinerea Mare, este numită local şi Vinerea Patimilor, Vinerea Paştilor sau Vinerea Sfântă. Nu este voie să se lucreze altceva, în afară de pască, cozonaci şi înroşitul ouălor.

Oul Pascal, simbolizează sacrificiul Mântuitorului puls regenerarea naturii, în fiecare an după o iarnă grea vine primăvara. Oul reprezintă ciclicitatea anotimpurilor, al vieţii şi destinului. Încă din „timpurile cele mai îndepărtate sau mai bine zis din copilăria omenirii, toate popoarele lumii şi cu deosebire cele ale Asiei şi Europei celebrau sărbătoarea Anului Nou la echinocţiul primăverii, epocă în care modernii celebrează sărbătoarea Paştilor….Ca simbol al fecundităţii şi afecţiunii reciproce”, perşii, ruşii, evreii, romanii al sărbătoarea lui Janus îşi trimiteau, alături de daruri şi ouă colorate. Izvoarele istorice atestă acest obicei şi la popoarele Asiei de sud-est, mai ales al chinezi ( la sărbătoarea Tsing- Ming).

În concepţia perşilor, egiptenilor, grecilor, galilor şi la primele popoare ale Italiei, „oul era emblema universului, opera divinităţii supreme”, reprezentându-l pe „ creatorul lumii, care produce tot şi conţine în el tot”.

Creştinismul adaugă oului conotaţii noi: un sincretism perfect între jertfa purificatoare- asumarea păcatului iniţial, în ideea mântuirii neamului omenesc, a învierii lui şi a fericirii veşnice şi viaţa de dincolo” şi sângele sacrificial, menit să coloreze oul, „creaţia fiind întemeiată pe jertfă.

Tradiţia ouălor pascale este larg răspândită în Europa Centrală şi Nordică:Ungaria, Polonia, Grecia, Italia, Franţa, Spania, Austria, Germania, Elveţia, Olanda, Anglia, Finlanda, Suedia, Estonia, Lituania, Ucraina, Rusia dar şi Bulgaria, Armenia şi chiar în Egipt.

Pe teritoriul României, sunt numeroase legende care atestă în mediul ruralconştientizarea înroşirii ouălor prin sângele sacrificial. Fiecare zonă are propriile ei legende despre apariţia şi simbolistica ouăle.

În această parte de ţară, se consideră că la Paşti se fac ouă roşii pentru a ne aduce aminte de sângele nevinovat al lui Isus Hristos, vărsat pentru păcatele omenirii. Credinţele locului spun că atunci când Mama Mântuitorului a mers la crucea lui şi l-a văzut răstignit a început să plângă. Maria avea la ea un coş plin cu ouă iar lacrimile care cădeau din ochii ei şi atingeau ouăle se transformau în sânge şi colorau ouăle.

O altă legendă spune că cele dintâi ouă roşii le-a făcut Maria Magdalena pentru a bucura pe surorile şi rudele sale. Ea a dat fiecăruia câte un ou, adresându-i cuvintele:

„Hristos a înviat!”

Iar ceilalţi răspundeau:

„Adevărat că a înviat!”

De aceea şi azi în ziua de Paşti şi în toată Săptămâna Patimilor, sătenii ce întâlnesc nu-şi adresează obişnuitele saluturi, ci aceste formule.

Azi toată lumea „împestreşte” ouăle cu vopsea artificială şi foarte puţine femei mai folosesc vechile tehnici ( poate doar cele care nu-şi permit să cumpere coloranţi artificiali). În trecut se foloseau coloranţi naturali, din plante sau coji de copaci. Pentru a vopsi ouăle roşii se foloseau coji de ceapă roşie sau albă, pentru coloarea galbenă foloseau flori de tei sau coji de măr, culorile închise de gri-verziu se obţineau din coji de arin sau de măr iar din boabe de flori de soc se făceau ouă albăstrui.

Într-o oală mare se puneau la fiert ouăle prima dată cu coloranţii galbeni şi puţin oţet ca să prindă culoarea mai bine. După ce erau firet şi îngălbenite se scoteau afară şi se împestreau.

Pentru aceasta foloseau un instrument numit local „chişiţă”. Cu ajutorul ei se trag linii fine deoarece este un beţişor subţire şi rotund (ca o pensulă mică), care la capăt este îndoit. În această îndoitură se pune un tubuleţ de alamă şi un fir subţire de păr de porc sau o pană mică de gâscă, care se leagă bine, bine cu aţă să nu cadă în timpul pictării ouălor.

Într-un „bliduţ” mai mic se pune ceară şi cu chişiţa înmuiată în ceară se fac pe ouăle fierte tot felul de ornamente: animale stilizate (laba gâştei, albine, peşti, porumbiţe, coarne de cerb), motive vegetale (frunze de brad, stejar, mesteacăn, gorun, vâsc, trifoi, ghiocel, ciuboţica cucului, frunze de fragi, spicul grâului), unelte din lumea satului (greble, roţi de moară, roţi de car, clopoţei), chipuri de înger şi cel mai des întâlnit model este crucea creştinească, numită pe ouă „ crucea Paştelui”. În următoarea fază ouăle astfel pictate se pun în diferiţi coloranţi iar acolo unde s-au făcut incrustaţii cu ceară v-a rămâne o culoare albicioasă.

Ouăle se mai puteau împestri şi cu frunze de la diferite plante ornamentale. Astfel ouăle fierte în prealabil erau umezite cu un strop de apă şi pe ele se lipeau aceste frunze, apoi erau introduse pe un ciorap de nailon şi puse într-un vas în care era culoare. Când erau scoase din ciorap, ouăle aveau imprimată pe ele forma frunzei (aici rămânea o culoare mai albicioasă). Erau folosite frunze de coada şoricelului, trifoi cu patru foi, frunze mici de ciuboţica cucului, coada calului, frunze de fragi, păpădie, etc.

Indiferent de modul de împestriţare, cu ceară, frunze sau doar cu culoare, al final toate ouăle erau şterse cu p bucată de slănină pentru a primi luciu frumos. Apoi erau puse în coşuri de nuiele cu iarbă sub ele, prescură, cozonaci şi o sticlă de vin numite care erau duse la biserică.

În seara de Înviere (Învierea Mântuitorului), aproape de ora douăsprezece, toţi sătenii se îndreaptă spre curtea bisericii, pentru ascultarea Slujbei de Înviere. La ora douăsprezece fix se înconjoară biserica de trei ori iar după aceea începe slujba. Reîntorşi acasă sătenii, gustă din pasca sfinţită de preot şi ciocnesc primele ouă. Demult, ciocnitul ouălor se făcea după un anumit ceremonial, fără nici o abatere. Prima dată ciocneau părinţii. Nevasta ţine oul şi zice: „Hristos a înviat!”, ciocneşte iar femeia răspunde „Adevărat că a înviat!”. Ciocnesc apoi părinţii cu copii, copii între ei şi apoi cu eventuali vecini şi musafiri.

Se zice că în ziua dintâi de Paşti se ciocnesc ouăle doar cap în cap, a doua zi, adică de lunea se poate ciocni şi cap cu dos, iar în cele următoare şi dos cu dos, sau laterale cu laterale.

Ouăle se pot ciocni până la Duminica Tomii, după această zi cine ciocneşte ouă păcătuieşte.

Sunt unii care nu „împestresc” numai ouă de găină ci şi ouă de raţă, de gâscă, de curcă sau de pirtiţă.

Un rol important au cojile de ouă roşii. Acestea se adună şi se aruncă la galiţe pentru a le feri de boli şi de duhuri necurate, în mijlocul câmpului pentru a avea roade bogate în acest an sau în grajdul animalelor ca acestea să le mănânce pentru a fi ferite şi ele de boli.

Astăzi puţine din aceste ritualuri mai sunt păstrate. De exemplu, ouăle sunt vopsite cu coloranţi artificiali şi foarte rar cu ceară şi frunze iar ceremonialul de ciocnit al ouălor îşi pierde treptat importanţa şi semnificaţia.

Sărbătoarea Paştelui nu înseamnă numai ouă roşii şi pască, ci şi miel. Acestea sunt cele trei ele mente polarizatoare ale sărbătorii, în jurul lor gravitează toată simbolistica şi conotaţia sărbătorii. Mielul simbolizează sacrificiul suprem al Mântuitorului pentru iertarea păcatelor omenirii.

Actul sacrificiului primordial, al sacrificiului suprem al divinităţii pentru binele adoratorilor a fost preluat sub diferite forme de-a lungul timpului. Sacrificiul evidenţiază, în mod marcat, relaţia materie-spirit (un bun material oferit în schimbul unuia spiritual), exprimând, prin valenţele sale rituale „ convingerea că se poate acţiona asupra forţelor spirituale prin intermediul celor materiale”.

Formele actului sacrificial în istoria civilizaţiei au fost numeroase. Există o întreagă mitologie care leagă ritualul sacrificial de evenimente primordiale (cel mai cunoscut fiind mitul lui Prometeu), originea sacrificiului putând fi identificată încă de la începuturile omeniri. Evoluţia lui în timp l-a conturat drept model cultural universal, structurat pe norme comportamentale precise şi principii culturale proprii fiecărui grup de uman.

Iniţial a avut forme sângeroase, cu sacrificii umane, sau animale, ulterioracestea au devenit nesângeroase, prin oferirea de alimente, băuturi, mirodenii.

Paştele a preluat, transformat şi subliniat sacrificiul divinităţii din străvechi practici percreştine prin acceptarea sacrificiului mielului. Tăierea mielului reactualizând anual în mod simbolic moartea lui Isus. Sacrificarea mielului este şi ea însoţită de ritualuri specifice fiecărei zone în parte.

La Pietroasa şi satele din jur, înainte de-a fi tăiat, mielul era stropit cu apă sfinţită, apoi era agăţat de grinda din curte, i se trasa o cruce cu cuţitul pe cap şi era jupuit de piele, aceasta nu se arunca deoarece era păcat. Capul şi măruntaiele sunt puse separat, pentru a se face din ele „drob”. Restul de carne se punea la rece, într-un loc umbros, până se făceau din ea celelalte preparate, cum ar fi ciorba de miel sau friptura.

În această zonă se spune că nu e Paşte dacă nu ai pe masă preparate din carne de miel. Ecuaţia Paştilor cuprinde ouăle, pasca, carnea de miel şi nu în ultimul rând drobul, făcut tot din carne de miel, amestecată cu tot felul de verdeţuri. „Drobul este stofa a patra a mesei pascale, cea care se recită după incantaţia anafurii, clinchetul uşor al ouălor ciocnite şi foşnetul pascăi. Carnea mătăsoasă a măruntaielor, voalul incinerat al praporelui, totul celebrează”.

Chiar şi cei mai săraci oameni din sat caută să obţină şi să taie, la sărbătoarea pascală, un miel, cât de mic sau dacă nu măcar un ied.

Măruntaiele mielului, bine spălate sunt puse în apă pentru două ore. Apoi se pun la fiert în apă care clocoteşte, dar nu se fierb complet. Se scot, se scurg şi se pun la răcit. După ce s-au răcit măruntaiele se toacă prin maşină (în trecut erau tăiate în bucăţele mici), împreună cu un colţ de pâine mai veche, care în prealabil a fost înmuiată în lapte. La compoziţia aceasta se mai adaugă ceapă verde, usturoi, pătrunjel verde, piper şi sare iar dacă în mână se simte prea tare se mai adaugă la sfârşit o cană de lapte, care înmoaie amestecul.

Mai demult această compoziţie se punea în „prapor” (membrana stomacului de la miel), marginile acestuia erau întoarse astfel încât să acopere toată tocătura. Se dădea la cuptor unde era lăsat vreo jumătate de oră până se rumenea frumos.

Azi, tocătura este pusă în tipsii, ca şi cele pentru cozonaci iar în interior se introduc ouă fierte, tari sau se face un aluat fraged, din făină, ouă şi lapte. Aluatul este împărţit în două; o foaie se întinde pe fundul unei tipsii late, apoi se toarnă compoziţia peste foaie, se acoperă cu cea de-a doua foaie de aluat şi se dă la cuptor.

În ziua de paşti se aşează frumos pe masă alături de ouă, şuncă, brânzeturi şi pască.

Ciorba de miel este de multe ori înlocuită cu ciorbă de hrean, care are acelaşi gust ca cea de pe carne. La friptura de miel se pune alături şi sos de hrean. Cine mănâncă hrean în această zi se spune că va fi iute şi sprinten ca şi hreanul tot anul. Iar dacă se pune în apa din fântâni şi din găleţi, apa se curăţeşte de toate aruncăturile ce se dau prin fântâni de către muierile cele pizmuitoare, iar cea mâloasă capătă un gust mai curat şi mai plăcut. Mai departe se taie şi se dă amestecat cu tărâţele vitelor, pentru a le feri de boli. Nicăieri, mai mult ca în această zonă, în ziua de Paşti nu se consumă hrean, oricum ar fi el pregătit sau preparat.

1.9. Paştele, considerată cea mai mare sărbătoare a creştinilor, are reminiscenţe ancestrale. Eliade consideră ciclul Pascal ca având doar douăsprezece zile fiind ca un ritual de înnoire anuală a Lumii, drum deschis de Duminica Floriilor, închis de Duminica Tomii şi intersectat de noaptea învierii Mântuitorului. În plan ancestral această noapte reprezintă renaşterea simbolică a timpului prin jertfa divinităţii adorate. „… cea mai mare, mai însemnată, mai sfântă sărbătoare de peste an, după spusa românilor de pretutindeni e sărbătoarea Paştilor, Paştele sau Învierea Domnului, întâi, pentru că în această zi «Hristos a înviat din morţi cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le», iară pre cei vii răscumpărându-i de sub jugul păcatului strămoşesc şi împăcându-i cu D-zeu, şi al doilea pentru că ea cade totdeauna la începutul primăverii, anotimpul cel mai frumos şi mai plăcut, când toate în natură învie”.

Toată pregătirea făcută de ţărani, încă de la începutul postului, toate bucatele pregătite în Joi Mare în Sâmbăta Mare ( deoarece în Vinerea mare nu este voie să se coacă, ci doar să se împestrească ouăle), sunt aşezate pe masă în ziua de Paşti. Chiar dacă au mers noaptea la înviere, oamenii în ziua de Paşti, se trezesc dimineaţa devreme şi se duc din nou la biserică să asculte slujba şi aduc din nou „paşti” acasă.

1.10. Prima Duminică de după Paşti este numită Duminica Tomii. Este ziua comemorării strămoşilor, când se fac pomeniri pentru morţi, se fac mese comune în curtea bisericilor sau în apropiere. Fiecare familie se pregăteşte toată sâmbăta cu bucate alese. De obicei jumătate de miel din Duminica de Paşti este păstrată pentru următoarea duminică. Tradiţia locală cere ca în ziua de Paşti precum şi de Duminica Tomii să se facă ciorbă de hrean, friptură cu carne de miel şi sos de hrean sau salată de hrean. Cel mai important este că pentru această zi se fac din nou ouă roşii. Dimineaţa devreme, toţi membrii familiei, îmbrăcaţi cu straie de sărbătoare se îndreaptă spre biserică . Femeile pun în coşuri toate bunătăţile pregătite înainte cu o zi. În curtea bisericii se aşează „ţoluri” pe iarbă şi se scot bucatele. Toţi locuitorii satului, care trec pe acolo sunt serviţi cu plăcinte, „pancove” iar copiilor li se dau ouă roşii puse într-un pahar sau mai recent într-un colăcel. Nimeni nu are voie să se servească din aceste bucate decât după terminarea slujbei din biserică. La finalul slujbei preotul iese afară şi sfinţeşte toate mesele întinse prin curtea bisericii. În satele de pe cursul de sus al Crişului Pietros, această comemorare de morţi se face a doua zi de după Paşti.

Această masă dată în comun de tot satul, este de fapt o comemorare a celor trecuţi în lumea „ celor veşnice”, a tuturor morţilor satului, de aceea sărbătoarea este numită şi „Paştele Morţilor” .

Masa din ziua de Paştele Morţilor solemnizează actul comunicării între toţi membrii comunităţii, precum şi între aceştia şi strămoşi. Astfel masa aceasta are funcţie socială dar şi culturală în viaţa tradiţională. Prin toate normele acceptate şi însuşite de toţi participanţii, în ziua de Paştele Morţilor se creează cadrul necesar manifestării apartenenţei la comunitate, prin respectarea tradiţiei, a ordinii culturale ce transcende moartea.

Colăcelul dăruit copiilor semnifică astfel triumful vieţii asupra morţii prin ideea implicită a continuităţii, simbolizând sub altă formă reintegrarea omului în natură prin moartea şi reînvierea sa în sufletele celor dragi.

Faptul că această masă este aşezată direct pe pământ are conotaţii străvechi, simbolizând legătura între oamenii (vii şi morţi) şi Terra Mater- divinitatea care generează şi menţine toate formele de viată.

Alegerea ca loc de oficiere a acestui ritual, curtea bisericii, în ziua de comemorare a morţilor şi mai ales punerea pomenelor pe pământ simbolizează ideea legăturii între preexistenţa în sânul pământului şi postexistenţa omului, care se întoarce după moarte în pântecele mamei primordiale.

1.11. Sărbătoarea Înălţării Domnului, oficiată în a 40-a zi după Sfintele Paşti (întotdeauna joia), este, alături de Înviere şi Coborârea Duhului Sfânt, una dintre cele mai vechi şi mai importante sărbători ale creştinătăţii, era sărbătorită încă de pe vremea Apostolilor. Ca şi celelalte sărbători are numeroase valenţe simbolice teologice şi populare. Din punct de vedere popular, Înălţarea se caracterizează printr-o dispersie spaţială sporadică şi o gamă simbolică relativ scăzută, comparativ cu alte sărbători calendaristice. La porţi, la uşi, la ferestre, la stâlpii casei, dar şi la adăposturile pentru animale se fixau frunze de fag şi de arin, considerându-se că astfel vor fi înlăturate forţele malefice, în speţă stigoii, care ar fi putut lua mana vacilor.

Şi la Ispas –cum mai este numită această sărbătoare, ca şi la alte sărbători se fac pomeniri pentru morţi, se fac mese comune în apropierea bisericii, cu bucate alese şi special alese în funcţie de ce mâncăruri le-a plăcut morţilor din familie.

1.12.Rusaliile -cu această sărbătoare se termină şi ciclul pascal şi mai mult marchează şi intrarea în vară, fiind prăznuită la cincizeci de zile după Paşti.

La romani, exista zeiţa Rosaria, protectoarea rozelor, zi în care se puneau trandafiri pe morminte, numele fiind preluat şi de sărbătoarea ortodoxă, a coborârii Duhului Sfânt sub formă de limbi de foc peste Apostolii, care se rugau. Din acel moment ei au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul Sfânt să vorbească.

Din punct de vedere tradiţional, Rusaliile, se zice că sunt nişte babe, urâte, hidoase, care călătoresc în ziua de Rusalii prin aer. Ele pedepsesc pe toţi aceea pe care îi găsesc muncind.

Sătenii se duc acum la biserică, şi din nou aduc ramurile verzi, bune pentru sănătate, contra strigoilor, contra efectelor negative ale furtunii, pentru protejarea animalelor. O altă funcţie a acestei sărbători este legată de cultul morţilor. Se credea că sufletele morţilor, eliberate în Joia Mare, stăteau pe la casele lor până la Rusalii, când le venea greu să se mai întoarcă la locurile lor veşnice, uneori devenind chiar agresivi. Trebuiau făcute practici de îmbunare a lor, unele dintre acestea săvârşindu-se sâmbăta înainte de Rusalii. Spiritele morţilor trebuiau împăcate cu pomeni abundente pentru a fi determinate să se întoarcă de bunăvoie la locurile lor, astfel erau cumpărate ulcioare de lut din târg sau chiar de la ţăranii din apropiere, de la olarii din satul Leleşti ( sat de olari, de pe valea Crişului Pietos), în care se puneau alimente care i-au plăcut mortului în viaţa de pe pământ, apă, vin, sare, etc. Nu trebuiau să lipsească colacii, pâinea şi lumânările. Din acestea o pomană era dusă la biserică pentru pomenirea în grup a tuturor morţilor satului.

Sărbătoarea Rusaliilor încheie ciclul Pascal. Deşi nu se mia respectă o regulă acum, în trecut ramurile de la Sf. Gheorghe, Paşti şi 1 Mai le puneau mi mult bărbaţii, pe cele de la Florii, Sânziene, Rusalii mai ales femeile. După sărbătoare ramurile sunt lăsate acolo, nu se iau până se usucă şi apoi se aruncă pe un foc făcut afară pentru a arde mizeriile din ogradă şi curte.

La Rusalii, este ultima zi în care gospodinele mai pot face pască, până la Paştele viitor, dar de acum pot culege buruieni miraculoase, ceea ce nu au putut face în „cincizecime”.

La Rusalii, preotul sfinţeşte apa la biserică şi ea este aruncată pe apele curgătoare şi stătătoare din sat pentru ale curăţa de rele.

2. Sărbători ale verii.

2.1. Sânzienele- încă de la începutul secolului XVIII-lea, impresionat de frumuseţea şi fastuozitatea obiceiului, Dimitrie Cantemir, comparând Drăgaica cu zeiţa romană Ceres (iniţial protectoare a grânelor şi a recoltelor, devenită ulterior apărătoarea întregului regn vegetal, dar şi divinitate a morţilor).Monica Budiş, descria obiceiul în modul următor: la vremea când semănăturile încep să se coacă „ se adună fetele din mai multe sate vecine şi aleg pe cea mai frumoasă şi mai voinică sub numele de «Drăgaică»; o duc la câmp, cu alai, o împodobesc cu o coroană şi cu spice de grâu şi cu multe panglici frumos colorate şi-i prind de mâini cheile hambarului lor. Astfel împodobită ea se întoarce acasă, cântând şi jucând, trecând prin toate satele de unde sunt însoţitoarele ei, cai cu cântece anume o numesc cât mai des sora şi stăpâna lor.”

Corespondentă a Drăgaicei din Moldova, Muntenia şi Oltenia în Transilvania , la 24 iunie este sărbătoarea Sânzienelor ( Sânzâiene- în aria studiată).

În această zonă, tradiţia de Sânziene este uitată de mult, doar bătrânele satelor îşi mai amintesc vad despre toate obiceiurile, de altfel foarte multe, legate de această sărbătoare. Complexitatea obiceiurilor practicate la această sărbătoare se explică prin faptul că se suprapune peste un eveniment astronomic important, solstiţiul de vară şi coincide şi cu o sărbătoare religioasă, naşterea Sfântului Ioan Botezătorul. Sărbătoarea încadrându-se perfect în categoria celor solstiţiale, împarte anul în două jumătăţi egale, în două categorii temporale distincte. Practicile similare celor de început de an se explică prin debutul unui anotimp important- vara. În trecut, fetele mergeau la câmp adunau flori de sânziene (albe sau galbene) sau de cicoare. Momentul ales pentru cules era bine stabilit, ele se culegeau fie în ajun (seara sau noaptea), ori în dimineaţa sărbătorii, înainte de răsăritul soarelui.

În satul Poienii de Jos,unde majoritatea ţăranilor se ocupau cu culesul de plante medicinale, florile de sânziene erau culese cu mare grijă chiar înainte de cântatul cocoşului şi erau aduse acasă, când cântă cocoşii.

Fetele făceau din aceste flori coroniţe pe care le atârnau al porţi, pentru norocul casei şi ferirea de duhurile rele.

2.2 Sânpetru (29 iunie)- Sărbătoarea sfinţilor Petru şi Pavel, reprezintă miezul verii, perioada secerişului. În această zi au loc petreceri pentru cei vii, târguri (precum şi cel de pe Muntele Găina). La aceste târguri se adună toată lumea satelor din jur, unde îşi vând produsele, cumpără unele; la târg se pleacă de dimineaţa şi se stă până seara. Sunt tarabe unde se vând mâncăruri tradiţionale, cârnăciori, plăcinte cu cartofi sau brânză, „pancove”, etc.

Sărbătoarea este precedată de un post, variabil ca număr de zile, în care omul mănâncă numai mâncare de post. Mănâncă fructe şi legume, care în această perioadă sunt în abundenţă. Un aliment considerat un deliciu în această perioadă, fiind considerat de post este o plăcintă cu prune numită „lângalău” (sau „cocoroadă” în satele Cociuba Mică şi Gurani, Leleşti, Pietroasa). Când se coace pâinea se lasă o bucată care se întinde ca o foaie mai groasă pe un „fund” de lemn. Pe deasupra, pe jumătate de foaie se pun prune fără os şi eventual zahăr. Cealaltă jumătate se întoarce peste prune şi se lipeşte aluatul. Când se bagă pâinea în cuptor, aceasta se pune în fund iar „lângalăul” se pune chiar în gura cuptorului, pentru a se putea scoate mai uşor după circa un sfert de oră. Când este s-a copt plăcinta este scoasă afară şi se rupe în bucăţi şi se împarte la toţi copii de pe stradă. O altă variantă de astfel de plăcintă, înlocuieşte prunele cu brânză sărat.

O credinţă veche, a locuitorilor din zonă, spune că Petru ţine cheile Raiului şi numai el este în putere să primească în acest locaş de veşnică odihnă pe cei drepţi şi astfel Sfântul Petru trebuie îmbunat cu „pomene” şi daruri duse la biserică.

Pe o vale de un pitoresc fără seamăn, în amonte de localitatea Pietroasa, se desfăşoară până astăzi o serbare câmpenească numită „bulciul” de pe Valea Aleului. Se observă că în numirea acestei sărbători întră termeni de obârşie diferită. Numele văii ( deci al sărbătorii) vine de la latinescul „aleo, aleonis”, ce se traduce prin „jucător de profesie”; „vale” este de origine latină; „bulciug” vine de la slavo-ucraineanul” „bulka” ( pâinişoare, colaci). „Bulciugul” de pe Valea Aleului are loc în fiecare an în luna august, adică la încheierea unui ciclu agrar- seceratul grâului. Nu încape nici o îndoială că „bulciugul” de la Pietroasa era la origine un praznic al colacului, al pâinii noi, cum se cheamă în alte sate, o sărbătoare a recoltei, ce se desfăşura în mijlocul naturii, o sărbătoare cu „joc” şi „jucători” care a rămas din vremuri străvechi.

Pe lângă aceste târguri anuale, în fiecare joi este târg la Beiuş, iar sâmbăta la Vaşcău. Toţi locuitorilor satelor din jur, îmbrăcaţi în straie de sărbătoare se duc la târg, fiecare cu produsele lui. Aceste târguri au însemnat peste veacuri prilejuri admirabile de cunoaştere a oamenilor, de schimburi culturale de tot felul, contribuind în mod substanţial la conturarea trăsăturilor caracteristice ale zonei Beiuş. Veneau aici, olari de la Leheceni, Leleşti, Cărpinet; meşteri de furci de lemn şi alte unelte de lemn de la Burda, Cresuia, Fânaţe, Budureasa, Măgura sau Juleşti; opincari de la Nimăieşti; cojocari şi bituşeri la Delani, Gurani, Vaşcau, Vărzari, Măgură sau sumănăriţe de la Sârbeşti.

Vin grupuri însoţite de lăutari ce se întrec în a-şi dovedi calităţile, deoarece tot aici, în târg, sunt angajate tarafurile pentru hora satului, pentru nunţi alte petreceri. Într-o parte a târgului se vând ţesături populare, ba chiar costume tradiţionale, în altă parte produse alimentare sau industriale. Într-un cuvânt, vechiul se împleteşte cu noul, aşa cum s-a întâmplat de fiecare dată, căci târgul a fost mereu un loc de întâlnire tradiţiei cu inovaţia.

2.3. Sântilie (20 iulie), corespondent creştin al zeului Focului şi Soarelui, marchează miezul verii pastorale. Este sărbătoarea a câmpului, a vieţii, a naşterea noului din vechi, precum focul naşte din foc, şi materia din materie. Se fac practici de pomenire a morţilor, se fac „pomene” care se duc la biserică, se ţin posturi pentru purificarea sufletului şi cel mai important este o zi însemnată pentru culegerea plantelor medicinale. Se spune în zonă, că plantele culese în această zi au puteri sporite de vindecare, mai ales busuiocul. De fapt este bine ca după această zi să nu se mai culeagă că îşi pierd proprietăţile.

Reprezentând în mod simbolic încheierea secerişului în această zi se duc la biserică cununi din primele spice secerate şi se atârnă pe pereţi, al icoane, şi în altar.

În ziua de Sf. Ilie nu-i este nimănui îngăduit să lucreze, din pricina pietrei a grindinii sau a focului iscat de Sf. Ilie. Azi, sfântul umblă prin cer şi caută pe diavol ca să-l ucidă. Dacă va tuna în această zi, vor seca toate alunele şi nucile, adică nu vor prinde miez în acel an. În credinţele bătrâneşti, alunul este considerat copac al necuratului, al şarpelui, cu care se aseamănă, datorită picăturilor sau punctelor albe de pe el.

Dacă trăsneşte în această zi, sau tună greu, creştinii îşi aprind în casă tămâie şi lumânările de la Paşti, ca să fugă necuratul.

2.4. Sântă-Mărie Mare (15 august- Adormirea Macii Domnului), este o mare sărbătoare creştinească şi câmpenească. Cu două săptămâni înainte, se lasă sec pentru Postul Sântă-Mărie, care se socoteşte a fi tot aşa „de mare” adică de seamă ca şi Postul Mare, de dinaintea Paştelui, din care se zice că este chiar rupt şi toată lumea trebuie să-l ţină cu sfinţenie nefiind îngăduită mâncarea de dulce. În acest post ar trebui să nu se mănânce nici măcar mâncăruri prăjite cu untdelemn, iar dezlegare la peşte este doar o zi. Dacă se ţine acest post se consideră că ţi se vor împlini toate dorinţele.

2.5. Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul , sărbătorită la 29 iulie, impune o serie de restricţii alimentare, cum ar fi faptul că nu este permis să mănânci fructe rotunde deoarece şi capul Sfântului Ioan Botezătorul, era rotund; nu se bea vin roşu, care reprezintă sângele şi mai ales nu se taie nimic cu cuţitul, cu se rupe cu mâna. Postul de dinainte se ţine pentru tămăduirea de boli.

2.6. De Sântă-Mărie Mare (8 septembrie- Naşterea Maicii Domnului), femeile merg la biserică şi împart fructe la săraci pentru sufletul morţilor.

2.7. În 14 septembrie, ortodocşii sărbătoresc Ziua Crucii şi ţăranii o consideră una din cele mai importante sărbători creştineşti. „Prin cruce s-a sfinţit, s-a blagoslovit pământul, când diavolul a dus pe D-zeu în cele patru părţi ale noului pământ, cu gând ca să-l arunce în apa cea fără sfârşit, prin crucea ferestrei, s-a sfinţit casa, prin cruce se sfinţeşte în fiecare zi omul, făcându-şi semnul ei şi tot crucea ajută la orice împrejurare, când necuratul şi duhurile rele stau să primejduiască pe om”.

Fiecare consideră că azi trebuie să se ducă la biserică tot felul de frunze şi flori, şi busuioc. Preotul sfinţeşte crucea şi busuiocul, care apoi se împarte la săteni pentru vindecarea durerilor de dinţi, de cap şi multe alte boli.

Toată lumea trebuie să „postescă”, să nu mănânce „de dulce” şi cel mia bine să n mănânce deloc toată ziua. Numai femeile însărcinate pot gusta din ce le va fi poftă în această zi, dar în nici un caz nu se mănâncă fructe care au înfăţişare de cruce într-însele, precum usturoi, nuci, pepeni, etc.

2.8. La Sâmedru, este sărbătorit Sfântul Dumitru, iar în sâmbăta dinainte se fac „pomene” pentru morţi, fiind considerată sâmbăta morţilor. Se fac „pomene” din grâu fiert şi colaci, care se duc la biserică alături de lumânări (una pentru fiecare mort pomenit). Cine ţine post azi îşi face din făină de grâu „scrob”. Aluatul nedospit, făcut din făină şi apă, eventual cu un ou, dacă se face în altă zi în afară de cele pe post, se trece printr-o sită mai mare. Între timp pe foc fierbe o oală cu apă, în care se pune aluatul împreună cu legume şi condimente şi rezultă o supă bună pentru post.

2.9. Muncile câmpului s-au terminat, recoltele s-au strâns şi acum umplu hambarele ţăranilor, iar iarna îşi face tot mai mult simţită prezenţa. În 14 noiembrie, este lăsat de sec pentru sărbătoarea Crăciunului. Din acest moment, fiecare ţăran v-a trebui să ţină post, să nu mai mănânce „de dulce” sau cel puţin să nu mănânce carne ci numai produse lactate şi peşte.

Ca şi la lăsatul secului de Paşti, şi acum, dar acum mai ales, când oamenii au de toate, se fac petreceri, care abundă de mâncăruri şi băutură.

În acest post se mănâncă foarte mult mămăligă cu must de poame, fructe uscate, porumb boabe fiert, şi o mâncare specifică zonei numită „ghinuşe”. Ea se face din „pisat” (boabe de porumb măcinate puţin mai mare) în care se pune mult cimbru şi „bureţi” (ciuperci ce pădure). Dacă nu este post, şi pentru a-i da gust mai bun, mălaiul se amestecă cu bucăţele de carne de la „morătoare” (carne care a fost pusă la păstrat, peste iarnă, în saramură) sau cu „clisă” (slănină).

3.Sărbătorile de iarnă

Crăciunul, Anul Nou şi Boboteaza formează laolaltă ciclu Sărbătorilor de Crăciun (Sărbătorilor de Crăciun). Datorită faptului că peste sărbătoarea autohtonă a Crăciunului la daco-geţi, s-au suprapus succesiv, Saturnaliile romane (la începutul mileniului I d.Hr., zeul Saturn se celebra între 17 şi 23 decembrie), naşterea zeului solar de origine iraniană, Mithra iar după apariţia creştinismului naşterea lui Isus, aceste sărbători păstrează numeroase elemente comune, caracteristice scenariului de înnoire rituală. Anul Nou de azi, este un ceremonial nocturn de celebrare a morţii şi renaşterii simbolice a timpului şi divinităţii la cumpăna dintre ani.

3.1. Până să înceapă veselia şi buna dispoziţie a sărbătorilor de iarnă, ţăranii mai au de trecut un nou post, Postul Crăciunului, la patrulea după Postul Paştilor, Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel şi Postul Sfintei Marii, la fel de mare ca şi cel al Paştilor, restricţiile fiind la fel de stricte şi riguroase. Organismul se purifică fizic dar şi spiritual. Abţinerea de la alimentele „de dulce”, precum şi rugăciunea şi pomenirea morţilor în fiecare sâmbătă la biserică, fac din acest post, o perioadă de tranziţie spre veselia sărbătorilor de iarnă, spre festinul meselor pline de bunătăţi, din seara de Crăciun şi Anul Nou. Aproape 180 de zile pe an, credincioşii ortodocşi trebuie să renunţe la plăcerile cărnii şi să se dedice sacrului. Trebuie, sub pedeapsa dispreţului obştii (fără să ne mai gândim la pedeapsa divină) să-şi înfrâneze pornirile fireşti de păcat, să se ridice din firea cea nevrednică, prin vorbe şi fapte înalte, să-şi înnobileze sufletul cu gânduri cumpătate şi credincioase, ce-l apropie de biserică şi de Dumnezeu şi îi curăţă trupul de tot ce-i necurat Tradiţia strămoşească, asociază cu bucurie acestei sărbători religioase şi anumite mâncăruri cândva rituale, azi mai mult sau mai puţin sacralizate: Porcul de Crăciun, cârnaţii, cartaboşii, colacii şi cozonacii.

Dacă postul este un fel de pregătire de întâlnire cu divinitatea , sacrificiul porcului (precum şi cel al mielului), e semn al bucuriei, al împlinirii, al speranţei: din Noaptea de Crăciun zilele încep să se lungească, întunericul şi nesfârşitul iernii au fost învinse, incertitudinea a dispărut, iar Noaptea de Paşti e siguranţa zilei de mâine, a vremurilor bune şi călduroase ale primăverii- verii.

Ceremonialul tăierii porcului, precum şi toate ritualurile din Noaptea de Crăciun, scoate comunitatea parcă din timpul măsurabil: oamenii se regăsesc în acelaşi Crăciun, în acelaşi ritual, trăit la fel şi anul trecut şi acum zece ani, şi acum o sută de ani, de strămoşii lor.

Actele rituale care marchează intrarea în timpul sărbătorilor sunt făcutul pâinii şi sacrificiul porcului. Ca praguri ale sărbătorii, ele marchează „ruptura” timpului cotidian, „oprirea” temporalităţii profane şi începutul imersiunii omului în timpul sacru al sărbătorii.

Animal sacrificat ritual, porcul e un substituent străvechi al zeului agrar, al grâului care moare şi renaşte, împreună cu timpul. Porcul este considerat în vechi culturi animal sacru, animal emblematic pentru zei ai vegetaţiei- Osiris (la egipteni0, Demeter şi Persefona (zeiţe agrare la greci), sau Ceres (zeiţa romană a grâului).

În trecut exista un timp sacru de sacrificiu al porcului, el trebuia să fie tăiat mai ales în ziua de Ignat (20 decembrie), dar şi aceasta dacă era frig şi umed afară.

Acum el se taie în săptămâna de dinainte de Crăciun, sau chiar în Ajun deCrăciun. După ce este sacrificat, porcul este tranşat şi începe preparatul a tot felul de bunătăţi din carne de porc. Meşteşugul îl ştiu numai câţiva oameni din sat, şi de aceea sătenii trebuie să taie porcul pe rând, pentru ca aceşti specialişti să poată veni şi la casa lor.

Din porc se fac cartaboşi, din măruntaiele porcului (inima, ficatul, splina), carne groasă de pe gât, şorici, la care se adaugă ceapă, orez fiert şi condimente. Toate aceste se pun în maţe groase şi se adu la fiert. La final cartaboşi se pot afuma sau se pot frige în untdelemn. Mai mult în trecut şi prea puţin acum tot din amestec pentru cartaboşi se făcea şi „sângerete”(„maioş”- cum mai este el numit), este făcut din măruntaie, carne de pe gât, orez, şorici şi cel mai important sânge fiert. Acesta trebuie mâncat repede, în primele zile de la tăiatul porcului, pentru că s-ar putea să vină „răul” şi să-l fure.

Dar ceea ce reprezintă cel mai bine spiritul Crăciunul, sunt fără dar şi poate, cârnaţii. Făcuţi din carne macră de porc, slănină, usturoi, şi numeroase condimente sunt un adevărat deliciu pe masa de Crăciun. Proaspeţi, afumaţi, sau uscaţi, ei sunt prezenţi în toate colţurile ţării, din Moldova, în Banat şi din Maramureş, în Oltenia, de pe mesele celor nevoiaşi pe mesele celor înstăriţi. Alte delicii făcute din carne de porc sunt: toba (inima, rinichii, picioare de porc, şorici, carne slabă, urechile, limba, parte din cap, usturoi şi condimente –toate împreună fac un mozaic la poftelor inimii ), slănină, şuncă, untură, jumări (slănină proaspătă, fără şorici, dar cu câte o şuviţă de carne, puse la topit pe foc mocnit, în puţină untură şi puţină apă) şi nu în ultimul rând ceva foarte delicios, şi anume „piftie” („răcituri” sau „cocioane”- cum sunt numite local). „Soaţa veselă a Crăciunului”, cum numeşte Radu Anton Roman, piftia în cartea sa, este făcută din cap de porc, picioare, limbă, urechi, şorici, bucăţele de carne, usturoi şi eventual morcovi pentru ornament. Toate acestea se fierb în apă, ore în şir, până se desprinde carnea de pe oase, apoi se aşează totul în farfurii, usturoiul se pisează mărunt şi se pune în farfurii şi el. la final se dă la rece, ca să se închege.

Şi când întregul alai al mâncărurilor din carne de porc se termină, gospodinele încep prepararea unei alte serii de bunătăţi: „Colacii de Crăciun”. Alimente sacre, se fac din aluat dospit şi sunt mâncaţi la mesele şi ospeţele rituale, dăruiţi colindătorilor şi, prin pomană, spiritelor morţilor. Prepararea, urarea şi primirea colacului, ruperea şi utilizarea acestuia sunt momente ceremoniale de adâncă trăire spirituală, încărcate de numeroase practici şi credinţe vechi de când lumea. Prepararea, colacilor de Crăciun este unul dintre cele mai stabile şi mai respectate obiceiuri din zonă. Aluatul este acelaşi cu cel descris la colacii de Paşti, precum şi ritualul preparării lor. Acum, după ce pâinea pentru colaci se plămădeşte, cu mâinile, rupându-se bucăţi-bucăţi, se preface în codiţe lungi şi subţiri, din care se împletesc covrigei, sau colăcei care sunt oferiţi colindătorilor în Noaptea de Ajun de Crăciun. În trecut se făceau colaci pe trei mărimi: cei mici, numiţii, covrigei erau daţi colindătorilor mărunţi, colăceii erau daţi colindătorilor cei mai mulţi, iar pentru flăcăi, pentru colindătorii neamuri, erau pregătiţi, colacii mari, rotunzi şi cu ornamentaţii diverse( motive astrale, Soarele şi Luna), fitomorfe (flori, crenguţe, fructe) şi zoomorfe (păsări).

Şi în sfârşit au venit şi cozonacii. Cu nucă, cu mac, cu rahat, sau mai nou şi cu cacao, ţăranii nu i-au mai văzut pe mesele lor de la Paşti. Mirosuri îmbietoare, cuptoare încinse, aluaturi galbene, frumos crescute, o întreagă varietate de forme şi ornamentaţii, toate acestea ies acum din mâinile priceputelor gospodine.

Pregătirile s-au încheiat, bucatele sunt gata, colăceii stau pe masă casele sunt curate şi aranjate, gata să primească cetele de colindători.

3.2. Elementul reprezentativ pentru Ajunul Crăciunului este colindatul- care deschide, de fapt, ciclul celor douăsprezece zile ale sărbătorilor Anului Nou. La colindat participă tot satul tradiţional, deşi efectiv la colindat merg doar copii, iar în trecut mergeau şi cete de feciori. La baza lui stă principiul ospitalităţii, pe care se întemeiază rânduiala convieţuirii şi solidarităţii colective din sat.

Din punctul de vedere religios, colindătorii, care îl aduc chiar pe Dumnezeu în casele oamenilor, nu sunt decât mediatorii ce primesc darul care, prin ei, ajunge la divinitate. Colindele reţin imaginea mesei de Crăciun, când se deschide cerul şi Dumnezeu intră în casa omului o dată cu colindătorii şi se aşează la masă cu gazda, realizându-se un imaginar contact intim cu divinitatea. Darurile oferite colindătorilor sunt de fapt ofrande aduse divinităţii, iar dacă ele nu sunt mulţumitoare vor atrage după sine nemulţumirea acesteia.

În seara de Ajun se merge cu Pluguşorul. Urarea de Pluguşor este de fapt un vechi obicei agrar. În general doi copii cu un plug improvizat (făcut simbolic din două beţe care se taie în cruce mai spre capăt), merg prin sat din casă în casă şi fac urări de belşug şi rodnicie.

„…Câte pietre pe râu,

Atâtea kile de grâu.

Câte ciripe pe casă,

Atâţia galbeni pe masă.

Câţi cărbuni în vatră,

Atâţia boi în poiată.

Câte pene pe găină,

Atâtea hălci de slănină………”

În semn de mulţumire pentru urarea făcută copiii primesc de la gazdă colăcei. În trecut se mergea la colindat cu un „ciocănel”, baston mai îngroşat la un capăt, pe care erau băgaţi colăceii, şi mergeau şi fetele nu numai băieţii, cum se merge acum. Pe lângă colăcei mai primeau nuci, mere sau biscuiţi, de la casele mai înstărite.

3.3. În Ziua de Crăciun, de cu dimineaţă, toţi sătenii, cu mic, cu mare se gătesc în straie de sărbătoare şi merg la biserică, pentru a asculta slujba, rostită în cinstea Naşterii Mântuitorului. Întorşi casă, se pot arunca asupra mesei încărcată de bunătăţi, după ce săptămâni au ţinut post. Se mănâncă cârnaţi, cartaboşi, cocioane, cozonaci şi colaci de toate felurile. Tot în această dimineaţă, copii mai mici din vecini şi care nu au venit în seara de Ajun, vin acum cu „Steaua” (colind care vesteşte naşterea Mântuitorului). Treptat, se observă că aceste obicei se pierde sau mai bine zis, ordinea aceasta, stabilită în trecut (Seara de Ajun- Pluguşorul şi Dimineaţa de Crăciun- Steaua) este stricată, iar în seara de Ajun peste sat se pot auzi cete de colindători cu Plugul şi cete cu Steaua.

Odată trecut Crăciunul cu cele trei zile ale sale, încep din nou pregătirile pentru întâmpinarea Noului An, aşa cum se cuvine. Cozonaci, plăcinte, fasole, peşte, icre, cocioane, cârnaţi, fripturi şi alte bunătăţi, se vor găsi în noapte dintre ani pe mesele sătenilor.

3.4. Dintre toate sărbătorile de peste an, Sfântul Vasile sau Anul Nou (1 ianuarie)este cea mai bogată în datini şi obiceiuri, ca şi cea mai misterioasă şi totuşi una dintre cele mai iubite de români.

Sfântul Vasile este prim azi din an, peste care părinţii Bisericii creştine au suprapus Tăierea împrejur cea după Trup a Domnului. Ca reprezentare mitică Sfântul Vasile deschide generaţia sfinţilor tineri (Sântoaderii, Sângiorzul). El este considerat un fecior holtei, împărat al iubirii, care joacă, cântă, stă călare pe poloboc şi chefuieşte. De aceea oamenii în această zi trebuie şi ei să chefuiască şi să se veselească.

În zonă localnicii întâmpină Anul Nou cu mult alai, cu zurgăitul clopotelor, cu strigătul ca „mânaţi, măi!” sau „hăi!hăi!”, cu pocnetul bicelor , cu veselie şi bucurie dar mai ales cu urări de bine şi sănătate. Seara de Anul Nou se merge la colindat cu Sorcova. De obicei copii mai mici din sat, cu o sorcovă (băţ împodobit cu tot felul de panglici colorate şi flori de hârtie creponată) în mână merg din poartă în poartă, pentru a sorcovi pe săteni. Cine nu este sorcovit în Noaptea de Anul Nou, îi va merge rău tot anul.

În ziua de Anul Nou, aici se mănâncă numai carne de porc, sau eventual carne de vită şi nci într-un caz carne de găină. Aceasta pentru că porcul „împinge norocu’ n casă cu flitu’ nainte” în timp ce găina „râştie norocu’ din casă” şi astfel gospodarii vor împrăştia banii tot anul cum împrăştie găina pământul.

Plăcintele şi toate aluaturile dospite mâncate în ziua de Anul Nou sunt o garanţie ca norocul va creşte la casă, precum a crescut aluatul , de aceea toate gospodinele încearcă să facă aluaturi cât mai bune şi mai bine crescute. Se mănâncă, fasole pentru a avea bani mulţi, ca şi boabele de fasole; peşte pentru a trece printre probleme ca şi peştele prin apă şi icre pentru aceeaşi bogăţie dorită de toată lumea.

Tot în această seară, în trecut se credea că vin forţele răului şi astfel uşile şi porţile erau unse cu usturoi, care prin mirosul şi proprietăţile protective sale puteau alunga spiritele răului.

3.5. Boboteaza( Ziua de Iordan-6 ianuarie)este ziua de pe urmă a ciclului Sărbătorilor de iarnă. Este ziua până la care se mai fac petrecerile începute în seara de Crăciun. În ajunul acestei zile nu se mănâncă de dulce, sau feciorii şi fetele care vor să se căsătorească curând trebuie să ţină post negru, prin care cer ajutorul divinităţii supreme. Fiecare femeie din gospodăriile satelor din ceastă zonă încearcă să gătească numai mâncare de post azi. Plăcinte cu cartofi, sau varză, găluşte prăjite, colaci, toate aceste bucate sunt înşirate pe masă, împreună cu ulcioare cu vin până vine „popa cu crucea”. Preotul porneşte în ajun de Bobotează cu crucea prin sat, mergând din casă în casă, dar numai acolo unde este întâmpinat cu poarta deschisă. El intră în casă unde, după ce sfinţeşte casa băgând de trei ori crucea în apă şi stropind cu ea împrejur, se opreşte cu gospodarii la un pahar de vin sau o bucată de pâine.

Alături de cruce preotul are şi un mănunchi de busuioc din care fetele de măritat din casă trebuie să-şi rupă o crenguţă, pe care o pun noaptea sub cap şi se zice că se visează cu cel ursit lor.

Tot pentru aflarea ursitei în noaptea de Bobotează se face o cocă sărată, sărată. După ce fata de măritat a ţinut post negru toată ziua, seara mănâncă din această cocă sărată şi cel cu care se va mărita, va veni în vis şi îi va da apă de băut.

Şi cu această sărbătoare se încheie veselia sărbătorilor de iarnă, încep câşlegile, iar mai apoi se intră în postul Paştilor, respectându-se strict ciclicitatea anului agrar, repetitivitatea evenimentelor importante ale anului, care sunt aceleaşi de secole de mii de ani. Pentru ţăran, anul calendaristic nu înseamnă nimic, viaţa lui se scurge între cele patru anotimpuri agricole, între cele două sărbători importante Crăciunul şi Paştele, precum şi între cele trei etape importante din viaţa lui trecătoare pe acest pământ: naşterea, căsătoria şi moartea.

 

Cauta in site

PANTANO
RECLAMA TA  la tara Beiusului EMF EXTREME WEST COMPUTERS BEIUS STIRI DOI LUPI APUSENI HUNTING GUARDIA SECURITY