Login

Register

User Registration
Login Close
---

---
Cumpara CANA Tara Beiusului
Cazare transport anunturi shop
A+ A A-

Targul de la Beius

 

TÂRGUL DE LA BINŞ

Şi aşezarea Beiuşului – asemenea majorităţii oraşelor transilvănene – s-a ridicat în perimetrul unui vast latifundiu medieval, la confluenţa văii Nimăieşti cu Crişul Negru, unde se întretaie numeroase drumuri de acces între ţinuturile muntoase şi cele depresionare, cu deschidere spre Câmpia de Vest, ceea ce a permis înfiriparea unui loc potrivit pentru  negoţ şi schimb de produse. Înfiinţarea târgului (sau piaţului, cum i se mai spune în graiul local) a contribuit la intensificarea negoţului, meşteşugurilor casnice şi industriei, la cristalizarea vieţii orăşeneşti cu multe libertăţi, favoruri şi privilegii. După ridicarea cetăţii de la Finiş (1241-1270) şi deschiderea minelor de la Băiţa şi Vaşcău, Beiuşul a devenit al doilea oraş de reşedinţă al marilor latifundiari episcopali romano-catolici de la Oradea.

Ridicarea Beiuşului la rang de oraş (în anul 1451), cu scaun de judecată şi drept la sigiliu propriu, a avut darul de a-i întări calitatea de centru administrativ, conferindu-i şi atribuţii teritoriale pentru aşezările depresiunii. De mare importanţă a fost Diploma regelui Ladislau al V-lea al Ungariei din 29 septembrie 1454, prin care s-au acordat noi privilegii Beiuşului, referitoare la comerţul şi târgurile ce se desfăşurau aici. În urma unor plângeri ale judelui şi juraţilor beiuşeni, referitoare la abuzurile şi maltratările la care erau supuşi cetăţenii urbei (unele venind chiar din partea autorităţilor) în zonele pe unde treceau cu comerţul lor, regele conferă – prin amintita Diplomă – acestei populaţii un fel de salvus conductus, iar autorităţilor abuzive le pune în vedere cele mai aspre pedepse. Din aceeaşi Diplomă reiese că, şi în vremea aceea, Beiuşul avea târguri săptămânale şi iarmarocuri.

Pentru a exploata mai intens resursele naturale şi umane, beiuşenilor li s-au mai acordat (în secolele XV-XVII) o serie de privilegii prin aşa-numitele urbarii, fiind scutiţi de impozite cei ce se îndeletniceau cu prelucrarea lemnului, fierăritul, cojocăritul etc., ceea ce a dus la fenomenul specializării satelor din jurul Beiuşului pe meşteşuguri ţărăneşti, iar în oraş au luat fiinţă primele bresle: ale tăbăcarilor, ţesătorilor, cizmarilor, zidarilor etc. Ele se vor regăsi şi în numele străzilor şi s-au păstrat până la mijlocul secolului al XIX-lea. Astfel, actuala stradă Vasile Lucaciu se numea „uliţa tăbăcarilor”, strada Devei -  „uliţa zidarilor”, iar cea a Brânduşei -  „uliţa lăutarilor”.

Istoricii bihoreni au scos la iveală numeroase documente arhivistice care atestă o adevărată înflorire a agriculturii, meşteşugurilor şi comerţului în districtul Beiuşului, pe toată durata veacurilor al XVII-lea şi al XVIII-lea. Urbariul din anul 1769 emis de împărăteasa Maria Tereza a permis iobagilor schimbarea domiciliului, astfel că tot mai mulţi dintre aceştia vin în târgul Beiuşului unde învaţă diferite meşteşuguri şi se deprind cu negoţul. Un rol deosebit l-au avut şi negustorii macedo-români şi greci împământeniţi la Beiuş, cărora li s-au alăturat tot mai mulţi evrei. Concludentă în această privinţă este o statistică pe 100 de ani (perioada 1733-1833) privind numărul şi specialitatea meşteşugarilor beiuşeni, întocmită de profesorul Titus L. Roşu: în anul 1733, 20 cizmari, mulţi pielari şi tăbăcari; la 1735 existau 33 cizmari şi 4 cojocari; în 1770 erau 88 cizmari, 5 cojocari, un şelar şi 5 tăbăcari; în 1774 sunt înregistraţi 65 cizmari şi 8 cojocari; în fine, elocventă este şi menţiunea referitoare la organizarea în bresle a meşteşugarilor beiuşeni: a cizmarilor (din anul 1821), tăbăcarilor (din 1825) şi cojocarilor (începând cu anul 1833). În documentele şcolare ale secolului al XVIII-lea găsim indicate ca profesii ale părinţilor elevilor mulţi tăbăcari, călţunari, cojocari, olari, funari, fierari şi lemnari, ceea ce demonstrează cu prisosinţă vigoarea activităţilor lucrative.

Printr-o Diplomă emisă la 5 iulie 1787, împăratul Iosif II reînnoieşte dreptul Beiuşului de a ţine 4 târguri anuale (primul la 16 februarie, al doilea la 4 mai, al treilea la 3 august, al patrulea la 9 noiembrie) de ţară, iar în fiecare zi de joi, piaţă săptămânală. (Sugestive sunt şi denumirile populare, păstrate până astăzi, ale celor patru târguri anuale: cel de primăvara, la Sângeorz, era „târgul sluguţelor” – se ţinea pe locul actualului parc din centru, având ca obiect principal angajarea slugilor – , cel de vară era „de secerat”, cel de toamnă era „de la Sâmedru”, iar cel de iarnă era târgul „de Broaşte”. În perioada interbelică, ca „o specialitate a datinei locale”, a funcţionat şi „piaţa de muncitori dinaintea reşedinţei episcopiei, în care piaţă în toate dimineţile de timpuriu se adună lucrătorii manuali din comunele învecinate, în parte şi din periferia oraşului şi unde se prezintă cei ce caută lucrători pentru angajare pentru o zi”, mai intens populată toamna, după încheierea lucrărilor agricole). În plus, prin această Diplomă, Beiuşul se bucura de aceleaşi favoruri de care beneficiau târgurile din oraşele libere regeşti, aflându-se „sub scutul şi deosebită pază regală”.Toate acestea au avut darul de a înviora simţitor viaţa economică, astfel încât „Beiuşul primenit cu un număr considerabil de români, cu organizaţiuni şcolare şi bisericeşti ale acestora, la începutul veacului al XIX-lea ne indică pe încetul rolul pe care-l va avea cu vremea în viaţa românilor din Bihor şi Crişana”.

Spre a evidenţia mai bine ce a însemnat şi mai înseamnă încă şi în zilele noastre vestitul „târg de la Binş”, reproducem câteva extrase dintr-un interesant reportaj semnat de omul de cultură Paşcu Balaci, originar din satul Şebiş şi şcolit la ctitoria vulcaniană:

„Nu a existat pe vremea copilăriei şi a fecioriei noastre ceva care să întreacă în pitoresc, vivacitate, chemare lăuntrică şi dor de întâlnire cu prieteni, cunoscuţi ori necunoscuţi decât marele târg din ziua de joi de la Beiuş. Din dorinţa imperioasă de a vinde ori cumpăra ceva, de a târgui ceva ori numai pentru a schimba impresii ori judecăţi despre lumea în care trăiau, mulţi dintre locuitorii satelor înconjurătoare Beiuşului se aşterneau dis-de-dimineaţă la drum.

Legat de obiceiurile adânc întipărite în firea locului nu este om din tot ţinutul care să nu ştie că joia e zi de „târg la Binş”, unul dintre cele mai mari şi bogate târguri din Transilvania. Nu ştie nimeni când a fost târnosită ziua de joi ca zi de târg săptămânal. Dacă întrebi pe vreun bătrân îţi va răspunde foarte mirat că el tot obiceiul acesta îl ţine minte de pe vremea când era prunc. Poate că, printr-un fel de ciudat consens nescris, unanim şi tacit, ziua de joi a fost aleasă, totuşi, din necesitatea de a avea un moment de „respiro” după trei zile de muncă grea la pământul sărac, căruia nu-i poţi smulge roadele decât dacă te lupţi cu el, înarmat până-n dinţi cu unelte, cum s-a luptat Hercule cu titanii.

Mai presus de toate însă ziua de joi era faţă de celelalte cenuşii zile ale săptămânii şi „peţitoarea” vieţii tânărului ori tinerei care se duceau la Binş să-şi cunoască ursita sau ursitul; foarte multe căsătorii au pornit din cunoaşterea reciprocă a tinerilor în ziua de târg săptămânal, pentru a evita consangvinitatea,     s-au întemeiat între tineri din sate adesea îndepărtate, dar aflate tot în arealul geografic al Beiuşului legendar…

 

targul de la  beius

Joia în târgul Beiuşului

Dinspre munţii Budu-resei coboară la marele târg al Beiuşului speranţele sfioase ale fetelor nemăritate, păstrate în frumoasele lăzi de zestre. Pe capacele de lemn de fag care se afumă ca să nu le roadă cariile se văd într-o armonie deplină motivele brăduţilor şi soarelui închipuit printr-o roată, făurite de meşteri prin procedeul canelării. În aceste lăzi de zestre se păstrează trusoul fetei de măritat, de cele mai multe ori confecţionat, cusut şi brodat de propriile ei mâini ca să dovedească viitorului soţ că nu s-a însurat cu o leneşă. Tot de la Budureasa, unde se mai păstrează o „ştează” (pivă de postav) veche, ţăranii mai duc la târg grinzi şi tălpi de casă, scânduri, leţuri, laviţe, scaune, podişoare, scări de lemn, blidare, căuşe, fuse pentru tors, linguri din lemn moale, ciururi şi site (dese şi rare) şi albii de lemn pentru frământat pita…

targul de la bins

Din necesităţi economice, ţăranii îşi aduceau la târg produsele muncii lor artizanale pentru a le vinde şi a-şi cumpăra unelte ori cele necesare traiului. Aproape fiecare sat este cunoscut pentru o anumită tradiţie a făuririi unor produse specifice cu care locuitorii se prezentau la târg. În vremurile mai îndepărtate, probabil, era folosit trocul, modalitate de a schimba produsele agricole între ei. Prin satele din depresiunea Beiuşului treceau nu demult căruţele moţilor care ofereau ciubere ori doniţe în schimbul grâului ori porumbului, după cum sătenii din Cresuia îşi schimbau în câmpiile Aradului ori Timişoarei scările lungi cu „bucate” – grâu şi porumb…

Din satele Leheceni, Criştioru de Jos, Sălişte de Vaşcău, Leleşti se urnesc sub strălucirea Carului Mare căruţele cu loitre înalte încărcate cu blide, ulcioare, cănţi, oale, adică toate urmaşele venerabilei şi milenarei străbunice „roata olarului”, cea care te astâmpără de sete când bei apă dintr-o cantă de pământ, toate de culoare ca într-o pictură abstractă şi învelite în fân să nu se spargă unele de altele.

Din satul Sârbeşti, ţăranii meşteşugari aduc la târg sumanele lor călduroase din postav alb, lungi până la genunchi, dichisite cu tot soiul de bucăţi de postav colorat în verde, roşu sau cărămiziu; de la Delani vin „bituşile” – cojoacele lungi până la pământ care se poartă pe vreme proastă cu lâna în afară.

De la Meziad, Coleşti, Câmp, Câmp Moţi, Criştioru de Jos, Sohodol, Ponoare, Izbuc, Suştiu, caii şi vitele trag opintindu-se ca într-o procesiune sacră carele încărcate cu var nestins pe care oamenii au mare grijă să le acopere cât mai bine ca să nu dea peste ei vreo ploaie buclucaşă care să le „stingă” varul şi truda.

Moţii de la Arieşeni şi Câmpeni coboară de pe caii lor mărunţi şi răbdători cu ciubere mirosind puternic a răşină şi cu buţi strânse-n cercuri pentru vin ori pălincă de prune.

Din Poienii de Jos, sat unic în România pentru ocupaţia expresă a sătenilor de a culege buruieni de leac, Binşul primeşte plante medicinale ca breiul sau „untul pământului” pentru vindecarea reumei, „buruiana ruptului” care se introduce în pălincă şi se bea de către bolnavul cu fractură sau luxaţie, mătrăguna, măsălariţa, strigoaia, dumbravnicul şi multe altele.

Din satul Nimăieşti vin oamenii cu opinci confecţionate din cauciuc şi strunite zdravăn în nituri de fier şi care se cumpără şi azi , alături de încălţările moderne, pentru rezistenţa lor.

De la Cresuia şi Valea de Jos vin spetele pentru războaiele de ţesut, de la Gurani şi Ferice vin brădiile şi oboroacele pentru măsurarea grâului şi porumbului.

Din alte sate vin ţăranii cu scări, furci de lemn, juguri, codirişti de coase şi topoare, greble, tălpi de sanie, doage de butoaie, roţi, loitre (Feneriş şi Drăgoteni), târşuri (mături de mesteacăn) din Saca şi Talpe.

La marele târg de animale de pe malul apei Nimăieştilor se îngrămădesc într-o frăţie universală caii, vacile, boii, bivolii, porcii, mieii, caprele ca într-o imensă Arcă a lui Noe.

La orele dimineţii clare, când soarele răsare de după Munţii Bihariei pentru a lumina ca un uriaş proiector cosmic oraşul, Beiuşul ajunge ca o cetate asediată de la răsărit la apus, de la miazăzi şi miază- noapte de imense şiruri de oameni în căruţe, în maşini ori pe jos. O oră mai târziu trotuarele vechiului burg gem de mulţimea celor veniţi la târg şi care se-ndreaptă fie spre magazine, fie spre piaţa de animale ori agro-alimentară. E un du-te-vino multicolor în care se amestecă salutări, strigăte, râsete, îndemnuri care nu-ţi dau nici măcar răgazul să respiri: joi, Beiuşul devine un mic Bucureşti.

Tot joia, în târg, se revarsă chemători de pe sate agitând beţele de brad împodobite de panglici, batiste, rămurele de brad, simbolizând în popor arborele vieţii, cântând şi invitând pe neamuri şi pe cei cunoscuţi să bea pălincă din sticlele legate cu panglici şi busuioc şi să vină sâmbătă seara la nunta care se va ţine până duminică seara.

Pe măsură ce agitaţia şi căldura de peste zi se potolesc, îşi dau întâlnire, de obicei, la film, îndrăgostiţii din toate satele, joia fiind ziua care bate recordul în „rendez-vous”-uri, bătrâna urbe întinereşte subit, cu perseverenţă săptămânală şi zâmbeşte îngăduitoare la şotiile şi peripeţiile stră-strănepoţilor lui Samuil Vulcan.”

Plină de culoare este şi descrierea activităţii meseriaşilor şi negustorilor beiuşeni înaintea şi în timpul desfăşurării târgului, făcută de nonagenarul Titus L. Roşu (născut în anul 1908), care a copilărit aici:  „Măcelarii tăiau vite de toate categoriile – porci mai ales din care făceau cârnaţi, caltaboşi etc. Mulţi dintre măcelari tăiau numai oi, mai puţin capre – aşa numiţii „bălegari” care vindeau mai ales pe piaţă, joia, în târgul de pe Valea Nimăieştilor – înainte de piaţa centrală. În afara acestora mai erau „pilăriţele” care vindeau „bolnere” – cârnaţi şi sângerete pe car îl frigeau la faţa locului. Alături, erau şetrele cu „ţâpoi” copţi de cu noapte, calzi încă. Cumpărătorii crăpau ţâpoii în două, vârau cârnaţii unsuroşi şi plini de boia în ţâpoi şi mâncau de regulă şezând pe malul Văii Nimăieştilor. Sigur că nu lipsea nici „pruna” de Meziad sau Curăţele etc. Peste piaţa din spatele liceului plutea cât era ziua un iz de friptură ce te îmbia la gustare”.

Fără îndoială că târgurile săptămânale aduceau şi importante venituri în bugetul local, pentru colectarea taxelor de la târgaşii veniţi să-şi vândă produsele fiind ridicate „în patru părţi a barierei comune câte o căsuţă de lemn, acoperită cu ţigle, care servesc ca adăpost pentru vameşi în zi de târg”.

În zilele noastre se înregistrează o reală şi neliniştitoare micşorare a afluxului de produse manufacturiere ţărăneşti la târgul săptămânal.

Cu toate acestea, târgul de la Beiuş încântă şi azi prin varietatea produselor expuse spre vânzare, oferta de cumpărare crescând enorm în urma acumulărilor de bani şi capital ale celor plecaţi la muncă în Spania (din satul Tărcăiţa au plecat aproape trei sferturi din forţa de muncă!).

Nu au dispărut nici cănţile de lut, nici varul excelent de Meziad, nici scările de lemn de la Cresuia, nici plantele medicinale de la Poieni, nici ciuberele moţilor, nici caşul, jintiţa ori brânzeturile, nici excelenta carne de viţel (care nu se prea găseşte pe piaţa din Oradea!), nici laptele de capră de la Petreasa al familiei Lupa etc.

Marele târg săptămânal de la „Binş” nu a putut fi desfiinţat nici de autorităţile ungureşti, nici de cele austriece sau româneşti comuniste!

În epoca lui Ceauşescu, când era interzisă tăierea viţeilor, totuşi, pe piaţa din Beiuş, pe ascuns, puteai găsi carne de viţel, de care aveau oamenii nevoie la nunţi ori să o amestece cu cea de porc pentru boţi (sarmale). De pomină a fost cazul unui bătrân care, descoperit că a tăiat un viţel propriu, a fost trimis în judecată penală şi, când judecătorul l-a întrebat de ce a tăiat viţelul, ţăranul beiuşan a răspuns cu o mare şi sfântă candoare: „Apoi, dom’ judecător, io am crezut că-i al meu!”.

Pe vremea comuniştilor era obligatoriu să predai cu un preţ de nimic viţeii, mieii, bovinele, cabalinele la abator. Din această pricină, unii ţărani şi-au asfixiat viţeii cu pungi de nailon imediat după fătarea acestora, raportând doctorului veterinar că s-au născut morţi. Asemenea necazuri – deosebit de rare – vorbesc despre samavolnicia unor astfel de măsuri întreprinse împotriva producătorilor agricoli de pe vremea acelui regim. După cum obligatorie era predarea laptelui la un preţ de mizerie. În caz contrar, erai amendat de autorităţile comuniste.

În această lumină, târgul de la Beiuş a fost şi un cuib de rezistenţă împotriva tiraniei comuniste. Pentru că pe vremea „campaniei agricole”, autorităţile nu se sfiau să interzică intrarea la târgul din Beiuş dinspre Drăgăneşti, Finiş, Tărcaia, Nimăieşti, Pocola, Mizieş, Delani. Şapte porţi de intrare în cetatea Beiuşului erau blocate de autorităţile comuniste care îi puneau la lucru pe foştii miliţieni. Aspra măsură a fost însă sabotată chiar de cei puşi să o execute – care erau şi ei fii ai acestor locuri şi care nu puteau birui tăria seculară a legii locului – o tradiţie de a se ţine joia „târgul de când lumea”. Activiştii de partid de pe alte meleaguri au înţeles şi ei, în curând, forţa de neimaginat a acestor ţărani care ţineau – cu orice risc – să vină la „târg la Binş”.

Memorabilă a fost luarea de cuvânt a unei primăriţe din Cărpinet, care, luată la rost de activistul de partid Cornel Pacoste că nu realizează producţii mari de porumb în comuna sa, a răspuns, dârză, în faţa tuturor primarilor convocaţi la Oradea: „Tovarăşe secretar, la noi pământul este pentru oale, nu pentru agricultură!”.

Ceramică de  Leheceni

Ceramică de Leheceni

Într-adevăr, în zona Cărpinetului şi Lehecenilor, ţăranii meşte-şugari mai fac şi azi frumoase oale de pământ din argilă. Tradiţia puter-nică a satului natal a făcut-o pe primăriţă să înfrunte fără teamă un sistem de represiune care cerea în mod absurd să se obţină producţii mari de porumb în terenuri argi-loase de la poala muntelui!

Nici până în ziua de azi nu a dispărut afacerea „tiujeritului”! „Tiujerii” sunt oameni care se duc să cumpere cai şi vite de prin părţile moţilor (unde preţurile sunt mai scăzute) şi care, apoi, după câteva săptămâni de furajare, le vând mai scump pe piaţa de la Beiuş cumpărătorilor dinspre părţile Aradului.

Cele mai bune afaceri cu vânzări de porci au fost pe vremea regimului comunist, când ţăranii din zonă vindeau pe preţuri foarte bune carnea de porc minerilor cu bani din Valea Jiului.

Legendarul „târg de la Binş” a trecut deja în creaţia folclorică: Florica Zaha, binecunoscuta şi îndrăgita cântăreaţă de muzică populară din Bihor, şi-a făcut debutul la o emisiune folclorică realizată tocmai pe istoricul pod din piaţa Beiuşului, în anul 1985, cu următorul cântec:

Florica Zaha

Florica Zaha

Vai de mine ce-o şti fi

C-o trecut badea p-aci

Şi-o trecut de-o săptămână

Şi nu mai am voie bună

Adă, Doamne, joia iară

Şi merem la târg de ţară

Cole’n Târgu Binşului

Lumea me şi-a badiului

Ţine, Doamne, târguţu

Şi-mi întâlnesc bădiuţu

Şi mă plimbe printre şetre

Să facă ciudă la fete

Decât să-l pierd pe badea

Mai bine-mi pierd zadia

Că zadie iară-mi fac

Da bădiţă n-am pă plac

Că zadie mi-oi afla

Da om ca bădiţa, ba.


Ioan Degău / Nicolae Brânda

Cauta in site

PANTANO
RECLAMA TA  la tara Beiusului EMF EXTREME WEST COMPUTERS BEIUS STIRI DOI LUPI APUSENI HUNTING GUARDIA SECURITY